material realizat de Andreea Dobrițan, psiholog și realizator ”PSIHOPODCAST”
Categoric, din cele mai vechi timpuri, bărbatul a fost asociat cu puterea fizică și femeia cu blândețea sau cu grija. Deși numărul cazurilor de agresivitate fizică e mai crescut în rândul genului masculin, există și alte forme de agresivitate întâlnite în rândul femeilor care nu sunt atât de mult taxate social și legal. Acum aproximativ 100 de ani, Carl Jung a identificat conceptele de animus și anima, arhetipul masculin și feminin care există în psihicul fiecăruia dintre noi. Așadar, azi voi vorbi despre iubirea patologică în rândul oamenilor, în general, și nu doar în rândul bărbaților.
Ce înseamnă iubirea patologică?
Acest sentiment oferă o stare de agitație, un amalgam de emoții negative și constante, cereri absurde din partea partenerului sau chiar din partea ta. Este prezentă senzația că nu ești suficient de bun pentru celălalt, orice ai face. Cu toate astea, când te gândești la părăsirea relației, te simți vinovat sau celalalt are ieșiri extreme. Tot semn al iubirii patologice este dependența de celălalt, o agățare care pare să sufoce. Iubirea patologică nu oferă nicidecum o stare de calm și confort, din contră, aceasta este presărată cu certuri frecvente și chiar cu agresivități fizice, psihice sau verbale.
Care sunt credințele înrădăcinate la nivel social?
Îți amintești ideile de tipul:
- “Cine lovește, iubește!”
- “Dacă a primit o palmă sigur a meritat!”
- “Bătaia e ruptă din rai.”
- “Bărbatul e mai agresiv iar femeia e mai isterică, e normal să fie așa!”
- “Bărbatul e șeful iar băieții nu plâng niciodată.”
- “Unul TREBUIE să aibă mereu dreptate.”
- “Lasă ca îl/o schimb eu.”
… ?
Niciuna dintre aceste credințe NU are valoare de adevăr absolut, însă au existat de pe vremea societății patriarhale și încă s-au păstrat în moștenirea culturală a societății.
Însă tu care citești aceste rânduri acum știi că faptele care păreau normale acum 50 de ani, astăzi deviază la modul cel mai serios de la sănătatea fizică și psihică a unei persoane și a unei comunități.
Ce este sindromul Stockholm?
Acest sindrom, pe care îl trăiesc multe dintre victimele iubirii patologice, spune că o persoană izolată de restul lumii, în lipsa unor figuri de atașament, ajunge să se îndrăgostească realmente de agresorul său. Așadar “deși e agresiv cu mine, eu totuși îl iubesc” poate să fie foarte adevărat.
Care sunt semnalele de alarmă?
O persoană care ne pare tipicară, ne pare că are niște ciudățenii ale ei, e bine să fie privită cu atenție. Dacă are niște reguli rigide la care nu renunță sub nicio formă, ba mai mult, devine agresivă atunci când nu le respectă, ar trebui să îți ridice un semnal de alarmă. Mai apoi, sunt importante relațiile sociale pe care le are și frecvența cu care le folosește. Persoanele care nu au prieteni, nu țin legătura cu familia sau care se poartă ostil cu cei pe care îi consideră inferiori, au probleme serioase pe latura de socializare. Dacă observi că nu reacționează emoțional în nici o situație, la nici un stimul și dacă pare “de piatră” ar fi indicat să te îndepărtezi cât de repede poți.
Este important să știi că forme ale violenței sunt considerate și ironiile constante la adresa ta din partea partenerului de cuplu, privarea de finanțe chiar dacă motivează foarte coerent că e mai bine să facă el/ea toate plățile ca să îți ușureze ție munca sau comentariile degradante și atingerile neplăcute chiar în timpul actului sexual. Tot în această categorie pot să includ oprirea activităților și relațiilor sociale dar și deprivarea sau neglijarea.
Când e momentul să ieși dintr-o relație pentru binele tău fizic și psihic?
Dacă ai citit până aici articolul și te regăsești in informații, răspunsul este: ACUM.
Dacă ești la început de relație și ai observat unele din semnalele de mai sus în partenerul(a) tău, cel mai bine este să te îndepărtezi cu tact FĂRĂ să îl confrunți spunându-i ce crezi tu despre el/ea.
Însă dacă te afli într-o relație pe termen lung bazată pe o iubire patologică e momentul să te retragi ușor, fără să îi dai de bănuit partenerului:
- Primul pas e să muți actele tale (și ale copiilor dacă există) din casă, într-un loc sigur.
- Apoi să începi să îți aduni toate resursele necesare pt a pleca.
- Să cauți o asociație, poate în altă localitate care să te sprijine.
- Să faci un bagaj mic care să cuprindă strictul necesar și să pleci când ești singur(ă) acasă într-un loc despre care celălalt să nu știe. Dacă ai copii, le explici pe scurt despre ce e vorba și îi iei cu tine.
- Să anunți autoritățile și să nu mai iei legătura cu abuzatorul tău sub nici o formă și cu nici un pretext, chiar dacă va părea greu la început.
- Să urmezi terapie de specialitate.
Pastila de psiho poate fi urmărită, în format video, și pe YouTube, pe contul psihologului Andreea Dobrițan
CITIȚI din aceeași categorie #PastiladePsiho:
- Semnele tăcute (… sau mai puțin tăcute) ale autismului
- Huggy Wuggy – prieten sau dușman? Cum gestionăm jucăriile copiilor
- Stilurile de atașament și comunicarea în cuplu
- Libertate, orgoliu vs. iubire și cei 4 călăreți ai apocalipsei
- A uita e omenește, dar… Când uitarea devine patologică?
- Fă ca părerea ta să conteze, acasă și în societate!
- Gândesc, deci exist! Dar contează ce gândesc?
- Sunt părinte de adolescent, ce să fac?
- Adolescența – cât adevăr și câtă provocare?
- Când timpul de ecran devine ”prea mult”?
- Război și războinici prin ochi de pitici
- Luptă, fugi sau… adaptează și reinventează
- Prințul pe cal alb și escrocul de pe Tinder
- Frica e rușinoasă sau e sănătoasă? O imagine a anxietății
- Atașamentul și cele cinci limbaje ale iubirii
- Tantrumul copiilor și cum îl gestionăm
- Astăzi sunt depresiv… sau nu? (VIDEO)
- Emoțiile. Schimbarea începe cu mine!
- Unde mama/tata lovește, acolo crește?
Partajează acest conținut:
