SĂ NU ZICI CĂ NU ȚI-AM SPUS
material realizat de Andreea Dobrițan, psiholog și realizator ”PSIHOPODCAST”
Începând de azi, BihorJust vă propune o întâlnire săptămânală cu articolele psihologului Andreea Dobrițan. Un profesionist dedicat meseriei sale, mamă a 2M, așa cum îi place să spună referindu-se la cei doi băieți ai săi, Andreea este și realizator de podcasturi și a creat ”Pastila de psiho”, un grup cu peste 700 de membri alături de care abordează diverse probleme legate de domeniul psihologiei. Din această săptămână, sfaturile și opiniile pertinente ale Andreei Dobrițan se regăsesc și pe BihorJust. Vă invităm să o urmăriți și să îi adresați comentarii și întrebări atât pe pagina noastră, cât și pe YouTube ori Facebook.
”Tatăl meu mă mai bătea când meritam și uite ce bărbat sănătos am ajuns”, mărturisește un bărbat cunoscut de vecini ca fiind ușor iritabil și agresiv cu soția și copiii.
”Mama mea este cel mai mare critic al meu și așa am reușit în viață”, mărturisește o femeie în vârstă de 37 de ani, cu un serviciu bun, dar care intră în relații disfuncționale cu bărbați posesivi și/sau agresivi verbal și care este foarte sensibilă la criticile superiorilor de la job.
”Tatăl meu o mai jignea și o mai lovea pe mama mea uneori, dar au rămas împreună și ne-au dat o educație bazată pe disciplină”, spune o femeie care nu reușește să iasă dintr-o relație toxică, în care este agresată verbal și fizic în mod constant și care, la rândul ei, își agresează verbal copiii.
….și exemplele pot continua….
Cu siguranță am auzit cu toții aceste modele de exprimare și multe altele și am văzut în jurul nostru persoane care nu reușesc să gestioneze agresivitatea din viața lor. Este important de știut că violența NU înseamnă doar corecții fizice aplicate copilului sau adultului. Violența poate fi reprezentată și de critici, înjosiri, ironii, privarea de finanțe sau lipsa securității emoționale (lipsa gesturilor de iubire), izolarea socială.
De asemenea, copiii pot fi victime directe sau indirecte ale violenței. Ei devin victime indirecte sau secundare atunci când sunt martorii episoadelor de agresivitate în familie sau în mediul social. Cadrul legislativ face eforturi pentru a reglementa cât mai multe forme de agresiune (vezi legea privind bullying-ul).
Atunci când copiii experimentează diverse forme de agresiune, ei ajung să adopte unul din cele trei roluri: victimă, agresor sau salvator și, astfel, își conduc viața după principii și obiceiuri bine implementate în psihicul lor încă de la cele mai fragede vârste.
În creșterea și dezvoltarea copilului întâlnim de multe ori episoade greu de gestionat de către părinți din cauza încăpățânării copilului de a se acționa în propriul lui fel. Atunci când rezervorul de răbdare al părinților și cel de ascultare al copiilor sunt goale, pot să apară acele corecții aplicate copiilor sub formă de palme sau strigăte.
”O palmă peste fund nu face rău nimănui. Fiecare părinte își mai lovește copilul” – este raționamentul după care se ghidează mulți părinți din România.
Realitatea este, din păcate, alta! Atunci când copilul este lovit sau criticat el învață să-și rezolve problemele lovind sau criticând. Și, pentru că nu este matur, poate să o facă la un nivel mult mai puternic decât a făcut-o părintele său. Palma aplicată copilului este strigătul neputinței părintelui de a gestiona un comportament neplăcut.
Ca părinți, vrem ce este mai bun pentru ai noștri copii și știm că este greu de foarte multe ori să gestionăm comportamentele nepotrivite ale celor mici. Uneori se întâmplă, ca gest necontrolat, să îi lovim cu o palmă. Asta nu înseamnă că trebuie să ne învinovățim la nesfârșit. Acesta este un semn că am greșit și că este necesar să luăm atitudine! Orice greșeală reparată este un pas către evoluția personală și familială! De aceea, în final de articol voi lăsa niște tehnici de aplicat atunci când al nostru copil nu ne ascultă și simțim că o luăm razna:
- Ne oprim din ceea ce făceam și respirăm adânc de mai multe ori, mutându-ne atenția pe altceva (ex.: deschidem geamul) → are rolul de a ne detensiona, de a calma parametrii fiziologici activați în furie (pulsul, tensiunea, transpirația etc)
- Dacă este un comportament prin care copilul poate să rănească sau să se autorănească, îl blocăm blând, dar ferm → ne coborâm la nivelul lui, stabilim contactul vizual și spunem: ”Nu așa ne comportăm!”
- Atât timp cât copilul este într-o agitație sau criză de furie, nu o să audă ce îi spunem → așteptăm să se liniștească, stând în aria lui și discutăm apoi cu el despre ce a făcut, îl întrebăm ce a simțit, îl asigurăm de susținerea noastră și investigăm motivele comportamentului lui; apoi îi sugerăm cum ar trebui să se comporte în viitor.
- Pentru copii e importantă PREDICTIBILITATEA și STABILITATEA → înainte de orice activitate sau ieșire este important să anunțăm copilul ce urmează să facă și să îi păstrăm rutinele zilnice, pe cât posibil.
- Atunci când avem câteva momente de liniște este important să ne gândim care ar fi motivele pentru care copilul are un anume comportament.
Sigur, tehnicile pot fi multe, însă asta va face subiectul unui alt articol. Până atunci să ținem minte că schimbarea comportamentală implică timp și răbdare și că introducerea unor noi reguli poate să aibă inițial drept consecință intensificarea comportamentului neplăcut, ca mai apoi să scadă și, eventual, să dispară. Iar, bineînțeles, violența NU este o soluție și este inacceptabilă, indiferent de motive.
Acum, revin cu întrebarea: Unde mama/tata lovește, acolo crește?
Aștept cu drag răspunsurile și întrebările voastre!
Pastila de psiho poate fi urmărită, în format video, și pe YouTube, pe contul psihologului Andreea Dobrițan
Partajează acest conținut:
