Organul judiciar competent să soluționeze plângerea persoanei nemulțumite în ipoteza în care procurorul ierarhic superior celui care a emis soluția de clasare a admis-o, a infirmat soluția procurorului de caz și a dat o nouă soluție de clasare, pentru alte motive decât cele invocate de petent, în raport cu dispozițiile art. 339 alin. (5) din Codul de procedură penală, este judecătorul de cameră preliminară. Soluția aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a admis un recurs în interesul legii formulat în acest sens de Procurorul General al României. Decizia dată pe 21 martie 2022 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 465 din 10 mai 2022.
Într-o primă orientare a practicii, judecătorii de cameră preliminară au procedat la judecarea cauzelor având ca obiect plângerile formulate împotriva soluțiilor de netrimitere în judecată în situația în care soluția procurorului de caz a fost infirmată de către procurorul ierarhic superior cu consecința dispunerii unei noi soluții de clasare. În această ipoteză, judecătorii de cameră preliminară nu s-au dezînvestit, cu toate că noua soluție de clasare dispusă în cauză nu a fost atacată la următorul procuror ierarhic.
În majoritatea cauzelor, problema de drept privind competența nu a fost pusă în discuția părților și analizată distinct, instanțele procedând direct la soluționarea plângerilor. În cea de-a doua orientare jurisprudențială s-a considerat că nu poate fi sesizat judecătorul de cameră preliminară anterior formulării unei plângeri la procurorul ierarhic superior celui care a infirmat soluția procurorului de caz și a dispus o nouă soluție de clasare.
Cu privire la dezlegarea problemei de drept sesizate, Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii reține următoarele:
Practica neunitară ce a declanșat sesizarea este rezultatul evaluării aplicabilității și forței juridice actuale a dezlegării și argumentelor expuse în considerentele Deciziei nr. 1 din 19 ianuarie 2009 pronunțate în recurs în interesul legii (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 418 din 18 iunie 2009), în cazul actualei instituții a plângerii în fața judecătorului împotriva actelor procurorului și a soluțiilor de netrimitere în judecată. Reglementarea în vigoare include o dispoziție complet nouă față de normele evaluate în cadrul deciziei menționate, art. 339 alin. (5) din Codul de procedură penală, ce face obiectul prezentei evaluări.
Astfel, prin decizia pronunțată în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, în aplicarea dispozițiilor art. 278 alin. 2 și 3 și ale art. 278 alin. 1 și alin. 2 teza a II-a din Codul de procedură penală anterior, a stabilit că: „Organul judiciar competent să soluționeze plângerea împotriva rezoluției sau ordonanței prim-procurorului, prin care s-a infirmat rezoluția sau ordonanța procurorului de netrimitere în judecată și s-a dat aceeași ori altă soluție de netrimitere în judecată, pentru alte motive sau pentru unele dintre motivele invocate de petent, este procurorul ierarhic superior.
Numai în situația în care, la rândul său, procurorul ierarhic superior, astfel sesizat, a respins plângerea și a menținut soluția prim-procurorului sau nu a soluționat plângerea în termenul legal prevăzut la art. 277 din Codul de procedură penală, persoana vătămată, precum și orice alte persoane ale căror interese legitime sunt afectate se pot adresa cu plângere instanței de judecată.”
La data de 1 februarie 2014 a intrat în vigoare noua codificare, reglementarea instituției plângerii împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală încorporând dispoziții noi în raport cu reglementarea abrogată. Cu caracter de noutate este art. 339 alin. (5) din Codul de procedură penală, care prevede că „ordonanțele prin care se soluționează plângerile împotriva soluțiilor, actelor sau măsurilor nu mai pot fi atacate cu plângere la procurorul ierarhic superior și se comunică persoanei care a făcut plângerea”.
Potrivit art. 474 din Codul de procedură penală, „efectele deciziei încetează în cazul abrogării, constatării neconstituționalității ori modificării dispoziției legale care a generat problema de drept dezlegată (…)”. Așadar, Decizia nr. 1 din 19 ianuarie 2009 și-a încetat efectele la momentul abrogării codificării anterioare, suplimentar, și ca urmare a modificării reglementării instituției în noua lege procesual penală. Perpetuarea dezlegării ar genera o soluție contrară reglementării actuale, prin prelungirea nejustificată a etapei anterioare sesizării judecătorului de cameră preliminară, echivalentă legiferării unei competențe funcționale, în cascadă, a următorilor procurori-șefi, până la emiterea unei soluții exprese de respingere a plângerii.
Textul supus interpretării nu distinge, însă, după cum soluția este de respingere, de admitere în parte ori pentru alte motive decât cele invocate de petent, iar ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus (unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să o facă). Ignorarea acestei reguli de interpretare ar genera o rezolvare contrară voinței legiuitorului, echivalând cu legiferarea. A limita aplicabilitatea textului la o anumită soluție emisă de procurorul ierarhic, aceea a respingerii, cu consecința perpetuării plângerii către eșaloanele superioare, în considerarea principiului subordonării ierarhice, echivalează cu o modificare legislativă a instituției, inclusiv în privința competenței funcționale ce va fi translatată pe verticală, ajungându-se ca organe judiciare (procurori) ce în mod obiectiv nu ar soluționa acele cauze să poată fi învestiți. Interpretarea semantică a normei conduce la aceeași rezolvare potrivit căreia, indiferent de soluția adoptată de procurorul ierarhic superior, petentul nu va fi ținut a formula o nouă plângere pe cale ierarhică. Formula imperativă din text nu mai pot fi atacate exclude dezlegarea potrivit căreia plângerea va fi reiterată până la emiterea unei soluții exprese de respingere.
Aceeași rezolvare a problematicii de drept este antamată și în jurisprudența Curții Constituționale care, evaluând constituționalitatea dispozițiilor art. 339 alin. (5) și ale art. 340 alin. (1) din Codul de procedură penală a reținut că „stabilirea unor reguli speciale de procedură în cazul soluționării plângerilor împotriva actelor procurorului este realizată de legiuitor în exercitarea competenței sale constituționale.
Astfel, potrivit art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală, legiuitorul poate institui reguli speciale de procedură, ca modalități de exercitare a drepturilor procedurale, principiul accesului liber la justiție presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesați de a utiliza aceste proceduri, însă în formele și modalitățile instituite de lege. Așa fiind, prin instituirea procedurii potrivit căreia ordonanțele prin care se soluționează plângerile împotriva soluțiilor, actelor sau măsurilor procurorului nu mai pot fi atacate cu o nouă plângere la procurorul ierarhic superior, ca de altfel în toate cazurile în care legiuitorul a condiționat valorificarea unui drept de exercitarea sa în cadrul unei anumite proceduri, nu s-a urmărit restrângerea accesului liber la justiție, ci, exclusiv, instaurarea unui climat de ordine, indispensabil, în vederea exercitării dreptului constituțional prevăzut de art. 21 din Constituție. (…)”
Continuând argumentul instanței de contencios constituțional, se constată că o astfel de restrângere a dreptului constituțional prevăzut de art. 21 din Constituție, accesul liber la justiție, ar interveni în cazul unei soluții de admitere pentru alte motive, argumente ori temeiuri decât cele evocate de petent, atât timp cât accesul la justiție ar fi condiționat de o soluție expresă de respingere.
Din analiza semantică și sistematică a prevederilor art. 339 alin. (5) și art. 340 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală rezultă că esențială pentru admisibilitatea sesizării judecătorului de cameră preliminară este ineficacitatea controlului ierarhic în raport cu interesul evocat prin plângere. Această ineficacitate se transpune judiciar în: nerezolvarea plângerii în termenul legal; dispunerea unei soluții exprese de respingere a plângerii împotriva soluției procurorului de caz; dispunerea unei soluții de admitere întemeiate pe alte motive, de fapt ori de drept, decât cele invocate de petent.
Legitimarea procesuală necesară formulării plângerii la judecător, în această ultimă situație, rezidă din aceea că valorificarea altor elemente de fapt sau de drept în soluționarea plângerii, de către procurorul ierarhic superior, poate reprezenta o lipsă de valorizare a interesului legitim urmărit de petent și echivalează cu respingerea solicitării sale, dând posibilitatea sesizării imediate și directe a judecătorului de cameră preliminară.
Ca urmare, organul judiciar competent să soluționeze plângerea persoanei nemulțumite în ipoteza în care procurorul ierarhic superior celui care a emis soluția de clasare a admis-o, a infirmat soluția procurorului de caz și a dat o nouă soluție de clasare, pentru alte motive decât cele invocate de petent, în raport cu dispozițiile art. 339 alin. (5) din Codul de procedură penală, este judecătorul de cameră preliminară.
DOCUMENT – Decizia nr. 9 din 21 martie 2022 a ÎCCJ – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii (publicată în Monitorul Oficial nr. 465 din 10 mai 2022)
CITIȚI ȘI:
- RIL admis | Judecătorul de cameră preliminară este competent să soluționeze o plângere în cazul clasării pentru alte motive decât cele invocate de petent
- Sesizare RIL a Parchetului General referitoare la competența soluționării unei plângeri în cazul clasării pentru alte motive decât cele invocate de petent
Partajează acest conținut:
