material realizat de avocat Ionel Manole, licențiat în psihologie
”Acesta este și unul din marile paradoxuri ale speciei noastre umane: suntem cei mai sănătoși – în ceea ce privește capacitatea sistemului imunitar de a percepe prezența unui ”intrus”, a unui factor străin de organism cum ar fi un microb, un virus sau o substanță chimică și de a produce un răspuns adecvat și eficient la amenințarea produsă de prezența acestuia – atunci când ne simțim cel mai bine conectați cu noi înșine, cu semenii noștri și cu lumea în care trăim.” (Richard Moss – Mandala Ființei, Ed. Elena Francisc, București)
Simplificând, am imunitate maximă atunci când tratez empatic virusul. (e cam greu să empatizezi cu o o structură invizibilă care primește intenționat nume respingătoare, gen COVID-19)
Vaccinarea, o alegere rațională (neobișnuită speciei umane)
Probabil fiecare om și-a repetat aceste întrebări de zeci de ori în minte:
- Vaccinul poate avea efecte secundare în cazul meu?
Desigur că nu poți exclude posibilitatea de a manifesta temporar vreuna dintre reacțiile adverse redate generos în pagini balzaciene. Nimeni nu poate garanta, frecvența din prospect reprezintă doar un indiciu.
- Oare sunt (relativ) asimptomatic și e inutil în cazul meu?
Dacă ai câteva teste consecutive pozitive și ai beneficiat doar de o ușoară migrenă neuzuală, probabil că da. Dacă nu ai avut niciun simptom, dar nu te-ai testat, poate nu ai avut contact minim neprotejat cu o persoană infectată.
- Voi avea dificultăți în călătoriile în alte țări sau accesul în anumite spații publice, dacă nu mă vaccinez?
Cel mai probabil, sub o formă mai dură sau mai atenuată, guvernele vor introduce tratamente diferențiate, însă obstacolele nu pot avea caracter insurmontabil (inconveniente: ți se pot cere teste repetate, la plecare și întoarcere, cu prețul aferent etc). În mod clar se vor genera anumite discriminări de natură birocratică.
- Ce se poate întâmpla dacă nu mă vaccinez?
Clar în următoarele 12-24 luni nu se va produce o imunitate de masă globală. Riscul infectării persistă, iar diabetul și alte afecțiuni preexistente îl măresc exponențial.
- Există riscul unor boli grave peste 10 ani (de exemplu) potențate de acest vaccin?
Orice răspuns la această întrebare trebuie ignorată, deoarece riscul celui care face vreo alegație este nul, peste 10 ani cine îl va pedepsi pentru o afirmație cu consecințe atât de îndepărtate? Dacă nu își pune pielea în joc, expertul pierde motivația de a furniza informații corecte (dacă le posedă).
- Avem timp suficient să ne dirijăm gândurile spre autovindecare?
Hmmm, să îi întrebăm și pe cei cu plămânii fibrozați, care se luptă să respire?
Și mai important, dacă ești sănătos și ar fi posibil, cât de consecvent ești? Care a fost ultimul personaj care avea credință la nivelul minim al unei semințe de muștar?
- Virusul a fost creat artificial sau… natural?
Răspuns: nu contează, altă întrebare!
- Ne va modifica genetic acest vaccin?
Probabil doar cu o viteză diferită comparativ cu inevitabilă imunitate de turmă ( un cuvânt enervant care ne reamintește cât de “libere” sunt ființele bipede). Experții în neuroștiințe au demonstrat că inclusiv gândurile noastre haotice ne schimbă ADN-ul.
- Oare virusul reprezintă o nouă încercare divină? Atunci de ce clericii nu sunt în stare să prezinte o explicație credibila?
Niște clerici memoratori de formule stătute și denaturate nu au capacitatea de a intui semnificația evenimentelor care reprezintă însăși viata în continuă mișcare. Ne amintim că primii adepți ai oricăror credințe rigide transmiteau strict oral informațiile (istoria înregistrează o excepție, intelectualul care știa să numere arginții – până la 30, eliminat rapid de serviciul de impunere fiscală)
Ultimul eșec notabil al fariseilor de a înțelege voința divină s-a petrecut în cristelnița aflată sub controlul lor (aparent).
În concluzie, în cine mai poti avea încredere: în interpreții Cuvântului sau în experții ce băjbăie in tentativele de reproducere a Creatiei? Ori în trâmbițata intuiție umană?
Creație: separare din întreg
Separarea, individualizarea, diferențierea constituie temelia oricărui act de creație, divină sau umană. Avem genetic predispoziții simultane și opuse, spre a trasa granițe și totodată a le dizolva.
Creatorul (Dumnezeu) nu poate să nu creeze! Alegoria repaosului din a șaptea zi reprezintă un act preparatoriu al genezei de luni dimineața; următoarea săptămână. Geneza e finită doar in interiorul unor minți închistate;
Chipul și asemănarea Creatorului se reflectă în orice creatură. Crearea omului echivalează cu auto-vaccinarea Creatorului pentru o expansiune fără sfârșit. Orice om sau altă creatură, aparent neînsemnată, aduce un plus, o experiență.
Atingerea limitelor este echivalentul (sau consecința) rigidizării, nemișcării, stagnării, băltirii. Lipsa mișcării pentru o clipă, a oricărui act de expansiune/contracție, de creativitate conduce la ”moarte” – sinonim al extincției, putrefacției, suferinței abisale.
Ne apărăm de lumea pe care tot noi o creăm* | Virusul, un străin?
”Imunitatea biologică (…) procesul de diferențiere a sinelui de non-sine, fie ea de natură psihologică sau imunologică, progresează cel mai bine atunci când copilul este ținut în brațe și mângâiat cu dragoste, (…) fără ca ”celălalt” să fie perceput ca străin, în ideea ca acest lucru este asociat cu prezența unei amenințări.” (Richard Moss )
Orice act de creație este o separare, o smulgere a unei fracțiuni de molecule din întreg pentru a o planta în vidul ce va să o hrănească. Când Dumnezeu creează un om, din iubirea de neînchipuit, durerea nașterii divine se îngemănează cu bucuria creației la un prag pe care mintea mea îl reduce – pentru a suporta povara scânteii gândului – la bucuria mamei când naște copilul dorit.
Durerea e al doilea chip al lui Ianus, treaptă a separării, adusă de vântul imperativității ca omul să îl apere pe Dumnezeu de atingerea nemărginirii.
Omul se separă de restul creației, mânat de dorința extremă a dezvoltării personale, egoiste, apoi de geamătul trezirii, înapoi în Împreună, în Integralitatea îmbogățită prin întoarcerea Fiului risipitor.
Acest Om trecut prin aventura ruperii de Întreg, rotunjind gama de durere și suferință umană, îl preamărește pe Creator.
Toate parabolele creației au în centru omul și zeii plictisiți de fiii ascultători, mediocri, care nu au îndrăznit să se aventureze departe de pântec.
Sistemul imunitar se formează imediat după separare, conștientizând diferențele între proprii atomi și ceilalți, străini, adulmecând granițele între trupuri, apoi între energii, emoții și gânduri, convingeri și valori etc.
Dialogul mental necontenit și convingerile disfuncționale create din experiente de viata neînțelese sfârtecă relația omului cu el însuși, și identic conexiunea cu ceilalți, cu animalele, cu împrejurările, cu gândurile și emoțiile lui neacceptate.
Aceste convingeri-credințe țin nivelul de alertă maximă biologică și psihologică, scanând Realitatea cu un soft bolnav, prin lentilele pline de mâl, cu prețul uzurii de nereparat, al expirării formei (corp-minte) care probabil avea garanție nelimitată în momentul genezei. Ni se spune că durata de viață normală e de 74 de ani și norocoșii își târâie pampers-ul până spre 100.
Ne inflamăm excesiv relaționând cu emoțiile noastre – furie, frică, grijă, și alți inamici pe care îi vrem departe de noi, cu meditații sau medicații, cu devierea atenției prin fantasme infertile sau alcool, cu gândurile noastre critice (și în special autocritice).
Statisticile indică spre depresie și cancer drept cauze ale mortalității și unui nivel calitativ minim al trăirilor afective, omițând să precizeze dacă evenimentele comensurabile preced sau urmează stările psihice. Timpul psihologic și cel cronologic creează și mențin dualitatea și confuzia relației fundamentale: realitate interioară – realitate exterioară.
Tratamentul cu pastile al alergiei reprezintă doar alegerea de a ameliora toată viața exclusiv simptomele bolii; de a stinge astfel ledurile de alertă, șuntând comunicarea cu trupul.
Ne putem întreba: Trupul uman chiar luptă cu bacteriile, virușii, ciupercile cu care venim în contact? Nimeni nu pune sub lupă această veche credință?
Antibioticele, analgezicele, dezinfectantele si antiinflamatoarele pe care mintea ne condiționează să le înghițim întrerup, poate, un proces fundamental și natural al corpului de acceptare a bacteriilor, de înglobare, transformare si transcendere.
Corpul luptă cu celulele canceroase sau… este un eveniment de întâlnire, tatonare, de evaluare a originii comune?
Remisia cancerului se poate produce doar în perioadele în care mintea fuzionează deplin cu trupul, ancorându-se în prezent și distrugând singurele aspecte care pot fi distruse cu adevărat: convingerile mentale, emoțiile distructive asociate lor. Și poate nici ele nu sunt distruse, ci doar transformate prin acceptare și transcendere.
Corpul se afla în prezent, cufundat in existență, șocat de scenariul psihotic al mentalului. Durerea încorporării virusului este naturală schimbării, dar mintea o transformă în suferință inutilă, atacând procesul prin substanțe, gânduri și emoții care fac rău simultan pe termen lung atât trupului, cât și virusului.
Oare Creatorul ar trimite molimele (biblice) pentru a curăța pământul de oamenii pe care tocmai i-a creat, în loc să-i resoarbă la sânul său, îmbogățindu-se în adâncime?
*Stefano Elio D”Anna, Școala Zeilor, Ed. Elena Francisc, București
Comments 1