Titlul problemei de drept: Sesizare în vederea desființării înscrisurilor. Condiții. Obligativitatea sesizării instanței cu propunerea de desființare a unor înscrisuri falsificate, în ipoteza în care aceste faptele sunt prescrise la data sesizării organelor de urmărire penală (PCA Ploiești)
Autorul întrebării nu indică soluții din practica judiciară.
Problema pe care o ridică poate fi formulată în termeni mai generali, anume dacă procurorul este obligat să sesizeze judecătorul de cameră preliminară în vederea desființării unor înscrisuri, în condițiile în care actele de urmărire penală pe care le-a efectuat până la intervenția cazului de clasare nu sunt apte să probeze caracterul fals al înscrisurilor.
În opinia noastră, procurorul va sesiza judecătorul de cameră preliminară în procedura prevăzută de art. 549 indice 1 C.p.p. numai când apreciază că materialul probator administrat în cauza soluționată prin clasare este suficient pentru a dovedi caracterul fals al înscrisului.
Niciuna dintre atribuțiile procurorului nu poate fi exercitată în lipsa unor temeiuri de fapt care să o îndreptățească.
Faptul că art. 315 alin. (2) C.p.p. prevede că „ordonanța de clasare cuprinde și dispoziții” privind o astfel de sesizare nu instituie o obligație a procurorului de a proceda la acesta dacă nu a stabilit caracterul fals al înscrisului.
Există de altfel și dispoziții care prevăd expres „obligația” procurorului de a acționa ori de a lua anumite măsuri, dar și acelea pornesc de la premisa că, în cazul concret, atare măsuri se justifică, că procurorul a evaluat faptele și a constatat că demersul său este întemeiat:
– spre exemplu, potrivit art. 20 alin. (3) C.p.p., când persoana vătămată este lipsită de capacitate de exercițiu sau are capacitate de exercițiu restrânsă acțiunea civilă se exercită pentru aceasta de către procuror; textul nu a fost niciodată interpretat în sensul că în toate cazurile în care există un astfel de subiect procesual (de exemplu, în toate dosarele cu persoane vătămate minori) procurorul va exercita acțiunea civilă, indiferent dacă aceasta este întemeiată sau nu; textul stabilește că, în astfel de situații, procurorul este obligat să evalueze dacă acțiunea civilă poate fi alăturată celei penale, dacă s-a produs un prejudiciu și dacă este în interesul persoanei vătămate promovarea acțiunii în răspundere civilă delictuală și numai când evaluarea duce la o concluzie pozitivă el va fi obligat să acționeze prin exercitarea acțiunii civile;
– la fel, potrivit art. 20 din Legea nr. 78/2000, în cazul în care s-a săvârșit o infracțiune dintre cele prevăzute în acest act normativ, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie, însă nici acest text nu obligă procurorul sau instanța să instituie măsuri asigurătorii atunci când, prin natura cauzei, nu ar fi incidente dispozițiile privind confiscarea ori cele privind pedeapsa amenzii, a cheltuielilor judiciare sau a reparării pagubei; de exemplu, în cazul unei infracțiuni de luare de mită comisă în modalitatea pretinderii (neurmată de primire) nu se pot lua măsuri asigurătorii decât dacă cheltuielile judiciare sunt foarte ridicate, pentru că, altminteri, nu există nici un alt caz dintre cele prevăzute la art. 249 C.p.p. care să permită luarea unei astfel de măsuri.
Aceeași interpretare trebuie să fie valabilă și în cazul art. 315 C.p.p.: dispoziția de la alin. (2) lit. d) nu va fi aplicată de către procuror decât atunci când poate evalua pe baza dosarului de urmărire penală în care a dispus clasarea că un anume înscris este fals. Sesizarea se face în vederea desființării înscrisului, întrucât s-a stabilit că acesta este fals, și nu pentru ca judecătorul să stabilească, el, dacă înscrisul este sau nu fals; aceasta înseamnă că, prin premisă, procurorul este edificat asupra caracterului fals al înscrisului când face aplicarea acestei norme.
Procurorul nu poate fi obligat să sesizeze instanța cu o cerere a cărei temeinicie nu o cunoaște.
Faptul că în fața judecătorului se vor mai putea administra probe este o expresie a caracterului echitabil al procedurii și o materializare a dreptului la apărare al persoanelor interesate, iar nu un indicator că procurorul ar putea sesiza instanța fără a cunoaște caracterul fals al înscrisului, fără a fi evaluat temeinicia propriei solicitări pe care o adresează judecătorului.
În unanimitate a fost agreată opinia INM.
Această problemă de drept a fost discutată la întâlnirea procurorilor șefi de secție din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism şi al parchetelor de pe lângă curţile de apel – București, 9-10 martie 2020.
