Reaua-credință implică îndeplinirea cumulativă a două cerinţe distincte ce vizează, pe de o parte cunoaşterea faptului relevant, respectiv existenţa şi folosirea unei mărci anterioare sau chiar a unui semn neînregistrat ca marcă, iar pe de altă parte, intenţia frauduloasă.
Astfel, câtă vreme la data înregistrării mărcii, pârâtul cunoștea utilizarea de către reclamantă a unui semn similar pentru produse identice celor vizate de activitatea comercială pe care acesta o desfășura, este îndeplinită prima cerinţă, respectiv cunoaşterea faptului relevant.
În privinţa celei de a doua cerinţe, existenţa similarităţii fonetice ridicate a semnelor în conflict, aplicarea de către pârât a mărcii sale pe aceleași produse ca cele puse pe piață de reclamantă sub marca proprie, împrejurare ce are aptitudinea de a crea risc de confuzie/asociere între produsele reclamantei și produsele importate de pârât, precum și acțiunile pârâtului anterioare înregistrării mărcii, respectiv, faptul că acesta a înregistrat un nume de domeniu și un nume comercial ce conținea un semn similar cu marca reclamantei, precum și un desen industrial, anulat pentru similaritate cu un desen al reclamantei, publicat anterior, constituie circumstanțe obiective din care poate fi dedusă existenţa elementului subiectiv al relei-credinţe.
Intenţia frauduloasă nu este redusă doar la împiedicarea concurentului să folosească semnul litigios, ci acoperă şi intenţia de slăbire sau de parazitare a mărcilor acestuia, precum și intenţia de a exploata cunoaşterea pe piaţă a mărcilor concurente prin riscul de confuzie pe care îl creează folosirea unor semne/mărci foarte similare. Or, față de împrejurarea că între cele două mărci în conflict există o similaritate ridicată din punct de vedere fonetic/auditiv și că mărcile sunt folosite pentru produse identice, ceea ce crește riscul de confuzie, dat fiind și faptul că produsele sub marca reclamantei sunt comercializate pe piața din România încă din 1992, se poate presupune în mod rezonabil că marca reclamantei se bucură de cunoaștere pe piaţă, cunoaștere de care pârâtul urmăreşte să profite în mod injust.
Prin urmare, întrucât, prin înregistrarea mărcii, pârâtul a urmărit să incomodeze activitatea comercială a reclamantei, părțile având calitatea de concurenți direcți pe aceeaşi piaţă, să creeze confuzie în rândul consumatorilor, iar nu să-şi distingă, printr-un semn propriu produsele şi serviciile, este incident cazul de anulare a înregistrării unei mărci reglementat de art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998.
I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 738 din 19 martie 2024
- Circumstanțele cauzei
- Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, la data de 26.03.2018, reclamantele A. şi B. S.R.L. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii C. şi Oficiul de Stat Pentru Invenţii şi Mărci, în temeiul art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, să se dispună: a) anularea înregistrării mărcii naţionale individuale verbale nr. 113018 – „Gilly” nr. depozit M 2009 07217, dată depozit 21 septembrie 2009; b) publicarea hotărârii în B.O.P.I.; c) efectuarea mențiunii de anulare în Registrul Mărcilor; d) obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.
- Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă
Prin sentinţa civilă nr. 1420 din data de 12.06.2019, Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a admis acţiunea, a dispus anularea înregistrării mărcii naționale individuale verbale nr. 113018 – „GILLY”, a dispus publicarea hotărârii în BOPI şi efectuarea mențiunilor în Registrul Mărcilor, a obligat pârâtul C. la plata către reclamante a sumelor de 2.085 lei şi de 3.000 euro, în echivalent în lei în ziua plăţii, curs BNR, cheltuieli de judecată, taxă de timbru şi onorariu avocat.
3. Hotărârile pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă
Prin decizia civilă nr. 1707A din data de 24.11.2021, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul principal formulat de pârâtul C. împotriva sentinţei civile nr. 1420 din data de 12.06.2019, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu apelantele-reclamante A. şi B. S.R.L. şi cu intimatul-pârât Oficiul de Stat pentru Invenţii și Mărci. A respins excepţia inadmisibilităţii apelului incident. A admis apelul incident formulat de reclamantele A. şi B. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1420/2019, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu apelantul-pârât C. şi cu intimatul-pârât Oficiul de Stat Pentru Invenţii și Mărci și a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a înlăturat din cuprinsul acesteia următoarele considerente: „Tribunalul constată că din probele administrate nu a rezultat falsificarea facturilor, prin inserarea semnului Gilly, în lipsa exemplarului original al facturii transmis beneficiarului, dubiul profitând pârâtului”. Prin aceeași decizie a fost obligat apelantul-pârât la plata cheltuielilor de judecată, astfel: sumele de 100 lei şi 1.500 euro către apelanta A. şi suma de 2.975 Ron către apelanta B. S.R.L.
4. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva încheierii de şedinţă din data de 3.11.2021 şi a deciziei civile nr. 1707A din data de 24.11.2021, a declarat recurs pârâtul C.
Recursul a fost motivat prin însăşi cererea de recurs, conform prevederilor art. 487 alin. (1) C.proc.civ., fiind invocată incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C.proc.civ..
1. Subsumat cazului de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., recurentul pârât a susţinut, sub un prim aspect, că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a art. 479 şi a art. 22 alin. (6) C.proc.civ., întrucât nu a lămurit denumirea intimatei-reclamante A., solicitarea formulată în acest sens fiind în mod greşit respinsă, iar încheierea din data de 3.11.2021, ce face parte integrantă din decizia recurată, nu cuprinde dezbaterile părţilor cu privire la acest aspect şi nici considerentele pentru care susţinerile sale au fost respinse, înscrisurile depuse de partea adversă fiind însușite de către instanţa de apel fără nicio altă verificare suplimentară. Mai mult decât atât, nici decizia recurată nu cuprinde mențiuni cu privire la denumirea societăţii bulgare şi nici cu privire la susţinerile referitoare la acest aspect.
Dezvoltând aceste critici, recurentul pârât a arătat că, în apel, a solicitat instanţei să pună în vedere intimatei-reclamante să depună certificatul de înregistrare şi un extras din Registrul Comerțului din Bulgaria, ambele înscrisuri traduse şi legalizate, precum şi să își precizeze denumirea corectă, deoarece din certificatul nr. 20141006103934 din data de 6.10.2014, tradus din limba bulgară în română la Consulatul din Bulgaria, rezultă că denumirea corectă a intimatei-reclamante este A.
Clarificarea denumirii este importantă sub aspectul calităţii procesuale active a intimatei-reclamante, din moment ce denumirea societăţii şi datele de identificare trebuie să fie aceleaşi cu denumirea societăţii şi datele de identificare a mărcilor deţinute de către societatea bulgară, care se opun în prezenta cauză, precum şi cu privire la înscrisurile administrate ca probă de către aceasta.
Contrar susţinerilor intimatei-reclamante, prin decizia civilă nr. 341 din data de 30 ianuarie 2015, Înalta Curte nu s-a pronunţat pe aspectul denumirii societăţii reclamante din Bulgaria, ci a reţinut considerentele instanţei de apel care a arătat, la rândul său, faptul că societatea bulgară a utilizat constant forma denumirii sale – A, încă din anul 2007, astfel că, în opinia recurentului, nicio instanţă nu s-a pronunţat asupra denumirii reale a societăţii bulgare sau cu privire la datele acesteia de identificare, cum s-a cerut prin prezentul proces.
Din analiza hotărârilor depuse de intimata-reclamantă în susţinerea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, se poate observa că denumirea acesteia diferă deoarece denumirea în respectivele hotărâri, inclusiv în cea a Înaltei Curţi, este A (fără cuvântul de început „ET”), iar în anexa 5 a cererii de chemare în judecată din prezentul dosar este depusă o decizie de opoziție de la EUIPO din data de 13.09.2017, în care denumirea aceleiaşi societăţi este Et A.
Lipsa inserării dezbaterilor părţilor şi a considerentelor respingerii solicitării de lămurire a denumirii reclamantei reprezintă, în opinia recurentului, o încălcare a normelor de procedură din cuprinsul art. 223 alin. 1 lit. i și j C.proc.civ., norme care prevăd că încheierea de şedinţă trebuie să cuprindă cererile, declaraţiile şi prezentarea pe scurt a susţinerilor părţilor, precum și soluţia adoptată şi măsurile luate de instanţă, cu arătarea motivelor, în fapt şi în drept.
2. Subsumat unui alt motiv de recurs, recurentul susține că în mod nelegal instanţa de apel a considerat că exemplarul facturilor de vânzare produse Gilly, pe care le deţine, nu sunt înscrisuri originale, încălcând dispoziţiile H.G. nr. 831/1997 şi ale O.M.F.P. nr. 989/2002.
În acest sens, a arătat că facturile din anexele 2 și 3 ale întâmpinării formulate la fond și în apel au fost folosite în dovedirea utilizării anterioare a semnului Gilly, la dosar fiind depuse exemplarele originale, respectiv formularul al treilea al facturilor ce au fost emise. Pe cale de consecinţa, dacă s-ar admite concluzia instanţei de apel din prezenta cauză și s-ar proceda la înscrierea în fals împotriva tuturor furnizorilor care nu mai deţin facturi în original – deoarece primul exemplar este înmânat beneficiarului – s-ar ajunge în situaţia absurdă ca niciun furnizor să nu poată dovedi existența propriilor facturi fiscale, iar beneficiarii ar putea să se sustragă de la plata facturilor.
Recurentul susține că nici instanţa de apel şi nici instanţa de fond nu au făcut aplicarea art. 277 alin. (2) C.proc.civ., conform căruia înscrisul nesemnat, dar utilizat în mod obișnuit în exerciţiul activităţii unei întreprinderi pentru a constata un act juridic, face dovada cuprinsului său, cu excepţia cazului în care legea impune forma scrisă pentru însăşi dovedirea actului juridic.
Astfel, în raporturile dintre profesionişti, se recunoaşte forța probantă a unei facturi nesemnate de către destinatarul ei, dacă se face dovada că acesta îşi organizează activitatea specifică (comerţ, servicii etc.) în acest fel (pe baza facturilor recepţionate o dată cu marfa livrată sau cu serviciul prestat), fie doar în raportul juridic stabil şi constant cu emitentul (spre exemplu, a făcut plăţi anterioare în aceleaşi condiţii sau şi-a executat prestațiile corelative în mod necontestat, ceea ce până acum era denumit în doctrină şi practică acceptarea tacită a facturii), fie în relaţia cu orice profesionist.
Prin urmare, art. 277 prevede că înscrisul nesemnat – deci care nu este original – face dovada cuprinsului său dacă este utilizat în mod obișnuit în exerciţiul activităţii unei întreprinderi – cum este societatea emitentă a facturilor invocate de către recurentul pârât.
Suplimentar, facturile fiscale conţinute de Anexele 2 si 3 sunt întocmite conform HG 831/1997 si OMFP 989/2002, acte normative ce sunt indicate şi pe facturi în partea de jos, alături şi de menţiunea „sistem unitar de înseriere și numerotare asigurat de Ministerul Finanţelor Publice și C. N Imprimeria Naţională SA”.
Pe cale de consecință, pentru procedura cercetării falsului şi a legalităţii înscrisurilor defăimate, instanţa de apel ar fi trebuit să ţină cont de faptul că exemplarul original pe care îl deținea putea să fie utilizat pentru verificarea falsificării scrierii de pe aceste facturi.
Susţinerile intimatelor-reclamante, potrivit cărora a fost completat ulterior acest înscris, se puteau verifica printr-o expertiză grafologică care să ateste dacă asupra exemplarului s-a acţionat ulterior întocmirii, prin adăugarea denumirii Gilly, aşa cum în mod fals s-a susţinut de către părţile adverse.
Recurentul a solicitat să se aibă în vedere că factura fiscală nu este decât un document justificativ, care stă la baza înregistrărilor în contabilitatea furnizorului sau a prestatorului şi a cumpărătorului, respectiv a beneficiarului, ea fiind un mijloc de probă cu privire la operațiunea facturată, neavând calitatea de act juridic, care să trebuiască să îndeplinească cerinţele art. 948 C.civ., nici chiar atunci când probează existenţa unui contract comercial consensual, pentru care părţile nu au confecţionat un instrumentum, invocând, în acest sens, o decizie de speță a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secţia comercială.
Or, facturile pe care le-a prezentat au fost emise conform legislaţiei în vigoare la data emiterii lor, purtând semnătura şi ștampila societăților în cauză – în prezent conform legislaţiei în vigoare facturile circulă fără semnătură şi ștampilă, ele fiind considerate valabile de Codul fiscal.
3. Sub un alt aspect, recurentul pârât a invocat încălcarea de către instanța de apel a dispoziţiilor art. 477 C.proc.civ., privind efectul devolutiv al apelului, având în vedere că apelul incident formulat de intimatele-reclamante nu a privit şi considerentele sentinței instanţei de fond prin care s-a reţinut că exemplarul facturilor emise pe care îl deţine este original şi că acesta nu prezintă ștersături sau adăugiri evidente, considerente ce au intrat în puterea de lucru judecat, instanţa de fond calificând în mod corect exemplarele pe care le deţine ca fiind originale.
Astfel, instanţa de apel nu avea cum să considere că exemplarul 2 al facturii nu este original, câtă vreme instanța de fond reținuse contrariul iar acest considerent al sentinței nu fusese contestat pe calea apelului incident, reclamantele specificând în mod expres faptul că apelul incident priveşte doar considerentul de la fila 26 primul paragraf.
4. Subsumat unei alte critici, recurentul pârât a susținut că în mod nelegal, instanţa de apel a considerat că este în culpă pentru nedepunerea exemplarului 1 al facturilor depuse la anexele 2 şi 3 ale întâmpinării pe care a formulat-o la judecata în primă instanţă, încălcând prevederile art. 297, art. 292 şi art. 304 C.proc.civ..
În acest sens, a arătat că, atât timp cât în cuprinsul încheierii de la termenul din data de 21.11.2018 s-a consemnat că „Tribunalul primește la dosar facturile în original”, iar reprezentantul convențional al reclamantelor nu s-a opus și nici nu a contestat această calificare dată înscrisurilor, ci, dimpotrivă, a solicitat verificarea falsului de către instanța de judecata prin orice mijloc de probă, inclusiv prin audierea reprezentanților societăților beneficiare ale facturilor, cerere încuviințată de instanța de fond, ca atare, constatarea instanței devolutive cu privire la faptul că facturile nu ar fi originale și că el, pârâtul, nu și-a îndeplinit obligația de a depune originalul înscrisurilor este nelegală, în condițiile în care încheierea respectivă nu a fost atacată cu apel
Recurentul consideră că pentru imposibilitatea de depunere de către terţe persoane a exemplarului 1 al facturilor pe care le-a depus ca probă, nu se poate reţine culpa sa, din moment ce nu în sarcina sa a fost pusă obligaţia de depunere a acestui exemplar, iar, pe de altă parte, această imposibilitate a fost generată de fapte exterioare şi independente de voinţa sa.
În vederea cercetării falsului de către instanţa de judecată intimatele-reclamante aveau posibilitatea de a solicita o expertiză grafologică care să analizeze exemplarele facturilor pe care le-a pus la dispoziţie, însă o astfel de probă nu a fost solicitată această probă, reclamantele renunțând, în faţa instanţei de fond, la audierea celorlalți martori în dovedirea falsului.
Recurentul susține că instanța de apel, în mod nelegal şi într-o modalitate subiectivă, evidentă, a preluat cu totul considerentele din apelul intimatei-reclamante, fără a analiza dispoziţiile legale aplicabile în materie, raportat la susţinerile părţilor de pe parcursul procesului.
Apelul incident nu a privit şi cercetarea falsului în sine, realizată de către instanţa de fond.
În ceea ce priveşte aspectele suplimentare reţinute de instanţa de apel ca fiind în măsură să înlăture din ansamblul probator aceste facturi (de la anexa 2 şi 3 a întâmpinării din dosarul de fond), acestea au fost apreciate de către recurent ca fiind, de asemenea, nelegale şi contradictorii, deoarece instanţa de apel deja le înlăturase din ansamblul probator conform art. 292 alin. (2) ultima teză C.proc.civ..
Instanţa de apel nu ar fi putut să procedeze la analizarea de aspecte suplimentare care impun înlăturarea acestor facturi dacă, teoretic, le-a calificat ca nefiind capabile să producă efecte juridice – astfel, motivarea este contradictorie.
Pârâtul a fost vătămat și prin înlăturarea celorlalte probe referitoare la cifrele de afaceri ale societăților implicate, instanţa menţionând că aceste argumente ar fi putut prezenta importanţă, în sensul urmărit prin apel, dacă ar fi putut demonstra folosirea semnului Gilly în perioada pentru care s-au expus cifrele de afaceri.
Prin urmare, recurentul susține că în mod nelegal instanţa de apel a înlăturat din ansamblul probator înscrisurile de la anexele 2 şi 3 ale întâmpinării, prin aplicarea greşită a art. 297, a art. 292 alin. (2) şi a art. 306 alin. (2) C.proc.civ., cu consecinţa respingerii nelegale a apelului principal şi a nelegalei admiteri a apelului incident, situaţia de fapt nefiind pe deplin stabilită pentru a putea fi supusă controlului judiciar în recurs.
5. Subsumat cazului de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., recurentul a susținut că în mod greșit instanţa de apel a considerat că, în cauză, sunt îndeplinite condiţiile pentru reţinerea relei-credinţe la înregistrarea mărcii Gilly, înlăturând din materialul probator înscrisurile ce dovedeau în mod neechivoc utilizarea mărcii Gilly, în condiţiile în care a criticat soluţia instanţei de fond cu privire la faptul că aceasta nu a dat eficienţă şi respectivelor probe. Or, înscrisurile constând în facturile ce au inserate în cuprinsul lor vânzarea de produse Gilly, din 2005 şi 2006 fac dovada faptului că, la momentul depunerii la înregistrare a acestei mărci, anul 2009, nu a fost de rea-credinţă, deoarece nu a preluat această denumire de la societatea reclamantă bulgară.
Instanţele de fond şi apel au dat eficienţă autorităţii de lucru judecat a hotărârilor pronunţate în litigiile purtate între aceleaşi părţi, însă cu obiect diferit – respectiva marcă având denumirea de Djili.
Faptul că a cunoscut utilizarea mărcii Djili în anul 2009 nu înseamnă că a încercat să înregistreze marca Gilly pentru crearea unei confuzii între cele două semne, atât timp cât utilizase cu mult timp înainte această din urmă denumire, Gilly
Curtea de apel a ajuns la concluzia că instanţele din litigiul anterior au stabilit cu autoritate de lucru judecat că 3 februarie 2007 este data de referinţă, deşi, din considerentele deciziei recurate, nu reiese stabilirea acestei date, ci se face referire doar la anul 2007.
Menționarea generică a anului 2007, ca an de referinţă cu privire la comercializarea produselor Djili în România de către intimatele-reclamante şi cu privire la cunoaşterea de către recurentul-pârât a acestei comercializări, nu poate constitui autoritate de lucru judecat, deoarece instanţele anterioare nu au stabilit în concret data intrării pe piața din România a produselor Djili, pentru a se considera că această chestiune a fost tranșată definitiv şi că s-ar putea bucura de autoritate de lucru judecat în prezenta cauza.
Recurentul consideră că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 431 alin. (2) şi prin faptul că a reţinut efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat şi asupra altor aspecte din hotărâri, deşi semnele în discuţie – Djili faţă de Gilly – sunt diferite; instanţa de apel a extins acest efect asupra unor chestiuni ce nu au înrâurire în prezenta cauză.
Instanţele de fond şi de apel nu au analizat în esenţă mărcile aflate în conflict, ci autoritatea de lucru judecat a avut o pondere mult mai mare în admiterea acţiunii în anulare din prezenta cauză, instanţele de fond plecând din start de la premisa că a fost de rea-credinţă, deoarece s-a reţinut într-un alt litigiu că a fost de rea-credinţă la înregistrarea altei mărci, respingând, astfel, de plano efectuarea analizei celor două semne în conflict, deşi acest lucru se impunea conform dispoziţiilor legale în materie.
Încălcând normele de drept material, instanţele nu au analizat îndeplinirea condiţiilor de reținere a relei-credinţă trasate de Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din data de 11 iunie 2009, pronunţată în cauza C-529/07 Chocoladenfrabriken Lindt & Sprungli AG.
Contrar considerentelor instanţelor de fond, recurentul consideră că împrejurarea că, în 2005-2006, semnul Gilly a fost aplicat pe facturile de vânzare dovedeşte faptul că a ales această denumire fără să copieze marca ulterioară Djili a intimatelor-reclamante, întrucât data de referinţă pentru cunoaşterea semnul Djili este ulterioară, şi anume 2 aprilie 2009. Nu a putut face dovada faptului că a avut o utilizare intensă deoarece la data introducerii acţiunii (2018 ) trecuseră 13 ani de la momentul începerii comercializării sale şi 9 ani de la momentul înregistrării mărcii Gilly, documentele contabile fiind păstrate timp de 10 ani în contabilitatea unei societăţi; în anii 2005-2006 vânzarea online a produselor era mult mai redusă, totuşi facturile din perioada 2005-2006 se coroborează cu nota de constatare depusă la anexa 10 din 25 ianuarie 2010 a Gărzii Financiare, ce atestă un control desfășurat în trimestrul IV al anului 2009 şi ianuarie 2010, prin care s-a consemnat o cantitate de 710 kg de semințe de floarea soarelui cu denumirea Gilly, ce a fost comercializată către 4 clienți ai societăţii.
Probele dovedesc utilizarea sa anterioară a mărcii Gilly, iar singurele probe administrate de către intimatele-reclamante sunt hotărârile din litigiul anterior, ce atestă reaua-credinţă la înregistrarea mărcii Djili, înregistrarea unui nume de domeniu ce conţine denumirea Djili, deci nu Gilly, precum şi anularea unui desen industrial; or, acestea fac referire strict la semnul Djili, în timp ce, pentru semnul Gilly, nu s-au administrat probe concrete care să dovedească reaua-credinţă, sarcina probei revenind intimatelor-reclamante.
Intimatele-reclamante nu pot opune hotărârile judecătoreşti mai sus menţionate împotriva tuturor semnelor pe care le utilizează sau le-a înregistrat, deoarece reaua-credinţă trebuie să fie dovedită şi reţinută pentru fiecare semn/marcă în parte, raportat la particularitățile fiecărui caz de înregistrare.
Înregistrarea mărcii naţionale „Gilly” s-a realizat cu respectarea dispoziţiilor legale, nefiind îndeplinită condiţia privind „intenţia frauduloasă”.
În cauză au fost încălcate normele de drept material aplicabile, nefiind îndeplinite condiţiile impuse pentru reţinerea relei-credinţe, faţă de împrejurarea că a utilizat marca Gilly pe teritoriul României anterior anului 2007, cât şi ulterior acestui an, aspecte dovedite prin facturile fiscale depuse la Anexele 2-10 de la întâmpinarea din dosarul de fond (dovedesc utilizarea continuă şi nestingherită a acestei mărci fără nicio intervenţie din partea intimatelor-reclamante până în prezent).
5. Apărările formulate în cauză
Intimatele-reclamante au depus întâmpinare, prin care au combătut criticile formulate de partea adversă şi au solicitat respingerea recursului, în parte ca inadmisibil, iar în rest ca neîntemeiat, cu obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.
Recurentul-pârât C. a depus răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea apărărilor formulate de intimatele-reclamante şi admiterea recursului astfel cum a fost formulat.
A precizat că nu solicită reformarea hotărârii instanţei de apel pentru netemeinicie, cum se invocă în mod repetat prin întâmpinarea părţilor adverse, ci prin prisma încălcării dispoziţiilor legale procedurale şi materiale, încălcări care au dus la soluţionarea greşită a apelului pe care l-a declarat.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.
1. Subsumat primului motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., recurentul pârât susține că instanţa de apel nu a lămurit denumirea intimatei-reclamante A., solicitarea formulată în acest sens fiind în mod greşit respinsă, astfel că, din această perspectivă, recurentul consideră că instanța de apel a încălcat prevederile art. 479 şi pe cele ale art. 22 alin. (6) C.proc.civ.
Totodată, recurentul susține că încheierea din data de 3.11.2021, ce face parte integrantă din decizia recurată, nu cuprinde dezbaterile părţilor cu privire la acest aspect şi nici considerentele pentru care susţinerile sale au fost respinse, această omisiune fiind contrară dispozițiilor art. 223 alin. 1 lit. i și j C.proc.civ., norme care prevăd că încheierea de şedinţă trebuie să cuprindă cererile, declaraţiile şi prezentarea pe scurt a susţinerilor părţilor, precum și soluţia adoptată şi măsurile luate de instanţă, cu arătarea motivelor, în fapt şi în drept.
Mai mult decât atât, nici decizia recurată nu cuprinde mențiuni cu privire la denumirea societăţii bulgare şi cu privire la susţinerile referitoare la acest aspect, deși clarificarea denumirii era importantă sub aspectul calităţii procesuale active a intimatei-reclamante, din moment ce denumirea societăţii şi datele de identificare trebuie să fie aceleaşi cu denumirea şi datele de identificare ale titularului mărcii în litigiu.
Din verificarea actelor și lucrărilor dosarului, Înalta Curte constată că problema denumirii societății reclamante a fost pusă în discuție, pentru prima dată, în fața instanței de fond, la termenul din data de 21.11.2018, când a fost soluționată și excepția lipsei dovezii calității de reprezentant, invocate de pârât, ocazie cu care instanţa de fond a stabilit, pe baza precizărilor făcute de reprezentantul reclamantei și în temeiul înscrisurilor depuse la dosar, că denumirea acesteia este A.
Deși a declarat apel împotriva hotărârii pronunțate de Tribunal, pârâtul nu a înțeles să atace și încheierea respectivă, după cum nu a înțeles să formuleze nicio critică concretă sub aspectul modului în care au fost lămurite chestiunile ce vizau denumirea și datele de identificare ale societății reclamante, astfel că, din această perspectivă, susținerile formulate prin motivele de recurs, în sensul că decizia recurată ar încălca prevederile art. 479 și pe cele ale art. 22 alin. 6 C.proc.civ. pentru că nu cuprinde nicio mențiune cu privire la aceste aspecte apar ca fiind lipsite de temei.
Câtă vreme instanța devolutivă nu a fost învestită cu un motiv de apel concret referitor la chestiunea denumirii societății reclamante și nici cu o eventuală excepției a lipsei calităţii procesuale active, nu i se poate imputa faptul că nu a analizat în considerentele deciziei recurate aceste aspecte, limitele devoluțiunii fiind clar stabilite prin cererea de apel.
Solicitarea pârâtului adresată instanței de apel de a pune în vedere reclamantei să depună certificatul de înregistrare și un extras cu privire la societate din Registrul Comerțului din Bulgaria, din care să reiasă denumirea şi datele de identificare a acesteia nu are semnificația unei critici aduse hotărârii primei instanțe, câtă vreme nu relevă niciun aspect concret de nelegalitate sau netemeinicie a acesteia, ci se circumscrie, mai degrabă, unei cereri de administrare de probe, astfel că nu obliga instanța de apel la o evaluare a soluției atacate din această perspectivă.
Este adevărat că, fiind o cale de atac devolutivă, apelul provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel statuând atât în fapt cât și în drept (art. 476 alin. 1 C.proc.civ.).
Cu toate acestea, există dispoziții speciale privind judecata în apel care stabilesc în mod explicit faptul că instanța de control judiciar va verifica doar în limitele cererii de apel modul în care prima instanță a apreciat probele și a stabilit situația de fapt, precum și modul în care judecătorul fondului a aplicat legea la situația de fapt reținută.
Prin urmare, instanța de apel nu poate depăși limitele învestirii, respectiv cadrul fixat prin cererea de apel, astfel că, în condițiile în care nu a fost învestită cu analizarea legalității și temeiniciei soluției date de prima instanță anumitor chestiuni, acestea nu pot fi repuse în discuție din oficiu, dezlegările date de prima instanță, necontestate pe calea apelului, dobândind putere de lucru judecat.
Din această perspectivă, raportat la motivele concrete de apel cu care a fost învestită, se constată că instanța de apel a soluționat cauza exact în aceste limite, cu respectarea dispozițiilor art. 479 C.proc.civ., împrejurarea că decizia recurată nu cuprinde mențiuni cu privire la denumirea societăţii bulgare neconstituind un motiv de nelegalitate a acesteia ci o consecință firească a faptului că instanța nu a fost învestită cu analiza unor critici concrete care să vizeze acest aspect.
Nu poate fi circumscrisă unui motiv de nelegalitate, în sensul art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., de natură a determina o soluție de admitere a recursului, nici susținerea potrivit căreia încheierea din data de 3.11.2021, ce face parte integrantă din decizia recurată, nu ar cuprinde dezbaterile părţilor cu privire la acest aspect şi nici considerentele pentru care susţinerile pârâtului referitoare la denumirea societății au fost respinse.
Astfel, eventuala omisiune a instanței de apel de a consemna și chiar de a analiza și soluționa cererea pârâtului ce a vizat lămurirea chestiunii denumirii societății reclamante, invocată la termenul din data de 03.11.2021, se circumscrie, în realitate, unei neregularități procedurale rezultate din nesocotirea limitelor învestirii și a principiului disponibilității, ce intră sub incidența procedurii reglementate de art. 444 C.proc.civ. privind completarea hotărârii.
Potrivit textului menționat, dacă prin hotărârea dată, instanța a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în același termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri.
Or, omisiunea de pronunțare a instanței nu poate fi reclamată prin intermediul căii de atac a recursului, procedura reglementată de art. 444 C.proc.civ. fiind obligatorie în valorificarea și îndreptarea acestei nereguli, așa cum în mod expres prevede art. 445 C.proc.civ., normă procesuală ce stabilește o disciplină procesuală, obligând partea să respecte procedura ce i-a fost pusă la îndemână tocmai în vederea asigurării celerității judecății, fără a-i da posibilitatea de a opta între exercițiul căilor de atac și urmarea acestei proceduri mult mai facile.
În aceste circumstanțe, Înalta Curte constată că, deși sunt corecte susținerile potrivit cărora încheierea de şedinţă trebuie să cuprindă cererile, declaraţiile şi prezentarea pe scurt a susţinerilor părţilor, precum și soluţia adoptată şi măsurile luate de instanţă, cu arătarea motivelor, în fapt şi în drept, conform dispozițiilor art. 223 alin. 1 lit. i și j C.proc.civ., criticile ce vizează omisiunea instanței de apel de a insera în cuprinsul încheierii din data de 03.11.2021 susținerile părților, soluția și considerentele instanței referitoare la cererea pârâtului de lămurire a chestiunii denumirii societății reclamantei sunt inadmisibile și nu pot fi analizate pe calea prezentului recurs, cazul de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ. nefiind incident nici din această perspectivă.
De altfel, Înalta Curte constată că aspectul denumirii societăţii reclamante din Bulgaria a fost lămurit prin decizia civilă nr. 341 din data de 30.01.2015, pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/3/2010, în ale cărei considerente s-a reținut faptul că societatea bulgară a utilizat constant forma denumirii sale – A., încă din anul 2007, aceste dezlegări impunându-se cu putere de lucru judecat și în prezenta cauză, astfel că nu necesită nicio altă analiză suplimentară.
2. Subsumat aceluiași caz de casare, pârâtul susține că decizia atacată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 277 alin. (2) C.proc.civ. şi cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 292 alin. (2), art. 297 și art. 304 C.proc.civ. și că instanța de apel a considerat în mod greșit că exemplarul facturilor de vânzare produse Gilly, pe care le deţine, nu sunt înscrisuri originale, cu încălcarea, dispoziţiilor H.G. nr. 831/1997 şi ale O.M.F.P. nr. 989/2002. Din această ultimă perspectivă, recurentul susține că, în cauză, este incident și cazul de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ..
Cu referire la aceste critici, Înalta Curte reține că facturile din anexele 2, 3 și 5 ale întâmpinării formulate la fond au fost invocate de către pârât ca probe în dovedirea utilizării semnului Gilly, anterior înregistrării mărcii.
Reclamantele s-au înscris în fals cu privire la înscrisurile respective, susținând că denumirea Gilly a fost inserată în aceste facturi, mult după întocmirea lor. Ulterior, pârâtul a arătat că, întrucât nu deține originalul, nu mai înțelege să se folosească de anexa 5.
Analizând celelalte facturi rămase în discuție (anexele 2 și 3), Tribunalul a constatat că acestea nu cuprind ștersături sau adăugări evidente, apreciind, astfel, că nu s-a dovedit falsificarea lor, prin inserarea semnului Gilly, și că, în lipsa exemplarului original al facturii transmis beneficiarului, dubiul profită pârâtului.
Cu toate acestea, Tribunalul a reținut că facturile depuse dovedesc doar realizarea unei operațiuni de transfer al bunurilor menționate, împrejurare care este irelevantă din perspectiva consumatorului, deoarece acesta nu are posibilitatea de a lua cunoștință de folosirea efectivă a semnului menționat în facturi. Prin urmare, inserarea semnului în facturi nu are aptitudinea de a înlătura dovezile factuale ce converg în răsturnarea prezumției de rea credință, reliefând un modus operandi în încercarea asocierii mărcii cu produse anterior existente pe piață.
Întrucât, în apel, pârâtul a reiterat susținerile referitoare la utilizarea semnului Gilly încă din perioada anilor 2005-2006, aspect pretins a fi dovedit prin facturile atașate întâmpinării de la fondul cauzei, invocând o serie de aspecte de ordin procedural cu privire la modul în care au fost apreciate și calificate înscrisurile respective și susținând că, atât timp cât reclamantele nu au putut indica motivele pentru care au denunțat facturile, ele trebuie recunoscute ca fiind veridice, instanța devolutivă a făcut propria analiză a acestora, constatând că facturile depuse ca anexă la întâmpinare nu reprezintă originalul acestor înscrisuri și că pârâtul nu a putut depune exemplarul original nici după ce acestea au fost contestate ca false, nici după ce instanţa i-a pus efectiv în vedere să prezinte originalele, prin încheierea de şedinţă din 26.09.2018.
Instanța devolutivă a reținut că obligaţia de a prezenta originalul înscrisului este prevăzută atât de art. 292 al. 2 C.proc.civ., conform căruia „(2) Dacă înscrisul este depus în copie, partea care l-a depus este obligată să aibă asupra sa originalul şi, la cerere, să îl prezinte instanţei, sub sancţiunea de a nu se ţine seama de înscris” cât şi de dispoziţiile art. 304 al. 2 coroborate cu cele ale art. 306 al. 2 C.proc.civ., potrivit cărora „ (2) (…) instanţa va ordona (…) să depună originalul şi să dea explicațiile necesare”, „Dacă partea care a folosit înscrisul lipseşte, refuză să răspundă sau declară că nu se mai servește de înscris, acesta va fi înlăturat, în tot sau în parte, după caz”.
Nedepunerea originalului, care face imposibilă procedura verificării acestuia, este asimilată refuzului de a răspunde iar nerespectarea obligaţiei de a depune originalul înscrisurilor defăimate este aceea a înlăturării acestora din probatoriu.
Prin urmare, copiile facturilor depuse de către pârât în dovedirea susţinerilor conform cărora acesta, prin societățile sale, a utilizat semnul Gilly din anii 2005-2006, contestate de către părţile reclamante, au fost apreciate de instanța devolutivă ca fiind inapte de principiu să facă dovada faptului pretins a fi dovedit prin acestea, Curtea de apel reținând, în plus, că sunt plauzibile susţinerile reclamantelor în sensul adăugări ulterioare a mențiunii GILLY.
Pe calea prezentului recurs, pârâtul susține, pe de o parte, că facturile din anexele 2 și 3 ale întâmpinării formulate la fond sunt exemplare originale, respectiv formularul al treilea al facturilor ce au fost emise, și că acestea au fost întocmite conform HG 831/1997 și OMFP 989/2002, purtând semnătura şi ștampila societăților în cauză, astfel că puteau fi folosite pentru cercetarea falsului, iar, pe de altă parte, că, în ipoteza în care au apreciat că facturile nu sunt originale, instanțele de fond ar fi trebuit să facă aplicarea art. 277 alin. (2) C.proc.civ., conform căruia înscrisul nesemnat, dar utilizat în mod obișnuit în exerciţiul activităţii unei întreprinderi pentru a constata un act juridic, face dovada cuprinsului său, cu excepţia cazului în care legea impune forma scrisă pentru însăşi dovedirea actului juridic.
Totodată, recurentul pârât consideră că susţinerile reclamantei potrivit cărora facturile au fost completate ulterior întocmirii, prin adăugarea denumirii Gilly, puteau fi verificate printr-o expertiză grafologică care să ateste dacă asupra exemplarului s-a acţionat în acest mod, și că, în mod nelegal, instanţa de apel a considerat că este în culpă pentru nedepunerea exemplarului 1 al facturilor din anexele 2 şi 3 ale întâmpinării, fiind încălcate prevederile art. 297, art. 292 şi art. 304 C.proc.civ.
Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că, deși recurentul a subsumat aceste critici motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. 1 pct. 5 și 8 C.proc.civ., considerând că maniera în care au fost analizate și calificate înscrisurile depuse la dosar în dovedirea susținerilor sale contravine dispozițiilor procedurale enunțate dar și normelor de drept material din cuprinsul HG 831/1997 și OMFP 989/2002, ele exprimă, în realitate, nemulțumirea recurentului față de modul în care instanța a analizat și a interpretat aceste înscrisuri din perspectiva determinării caracterului acestora, de acte originale sau copii, și, implicit, față de dispoziția de înlăturare a lor din ansamblul probator.
Or, aprecierea instanţei devolutive asupra acestor aspecte și asupra aptitudinii probelor de a conduce la dezlegarea chestiunii litigioase pentru a cărei rezolvare au fost propuse de pârât, nu poate fi cenzurată pe calea recursului, întrucât această chestiune vizează netemeinicia iar nu nelegalitatea hotărârii atacate.
Prin urmare, criticile recurentului prin care se tinde la reaprecierea probelor respinse de instanțele de fond și a caracterului util al acestora în soluționarea cauzei, precum și cele care privesc nemulțumirea recurentului pârât față de modul de evaluare de către instanța devolutivă a probatoriului administrat în cauză nu vor fi analizate întrucât excedează cadrului restrictiv impus de dispozițiile art. 488 alin. 1 C.proc.civ., în limitele căruia poate fi exercitat controlul de legalitate al deciziei atacate.
Astfel, concluzia instanţei de apel în sensul că facturile invocate de pârât nu sunt originale nu relevă încălcarea niciunei norme de drept material sau procesual ci este rezultatul propriei aprecieri a instanței, deduse în urma cercetării efective a înscrisurilor respective, care a pus în evidență faptul că exemplarele depuse la dosar nu sunt cele pe care s-a scris în original. Prin urmare, ea nu poate fi supusă reevaluării în cadrul prezentului recurs, cu atât mai mult cu cât, însuși recurentul recunoaște în cuprinsul motivelor recurs, că înscrisurile de care se prevalează sunt copii ale exemplarelor nr. 2, de culoare roșie, pe care le dețin.
Împrejurarea că facturile invocate au fost întocmite conform HG 831/1997 și OMFP 989/2002 este lipsită de relevanță întrucât, în cauză, nu s-a invocat nicio neregularitate a acestor înscrisuri din perspectiva actelor normative menționate, caracterul original al facturilor interesând din punct de vedere al valorii lor probatorii prin raportare la dispozițiile Codului de procedură civilă, mai concret, prin raportare la normele procesuale ce reglementează procedura înscrierii în fals.
Astfel, în speță, reclamantele au denunțat înscrisurile invocate de pârât ca false, invocând faptul că, pe facturi deja existente, a fost adăugat termenul „Gilly”. În aceste condiții, pârâtului i s-a pus în vedere, în conformitate cu dispozițiile art. 304 alin. 2 C.proc.civ., să depună la dosar originalul înscrisurilor respective, prin aceasta înțelegându-se exemplarul facturilor pe care s-a scris în original, iar nu unul dintre cele trei exemplare la care se referă anexa 1 a HG 831/2007 pct. 3, exemplare care doar reproduc cuprinsul înscrisului original. Acesta este sensul sintagmei folosite de legiuitor în cuprinsul textului art. 304 alin. 2 C.proc.civ., avut în vedere, ca atare, și de către instanța de apel, astfel că, raportarea recurentului la prevederile HG 831/1997 și OMFP 989/2002 pentru a justifica susținerea că exemplarul facturilor depuse la dosar este cel original este greșită, neputând conduce la concluzia pe care încearcă să o acrediteze.
Prin urmare, reținând că pentru cercetarea falsului este necesară depunerea înscrisului în forma sa originală, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile referitoare la încălcarea de către instanța de apel a normelor de drept material din cuprinsul celor două acte normative mai sus menționate, cazul de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ. nefiind incident în cauză.
În mod neîntemeiat susține recurentul că în cuprinsul încheierii de la termenul din data de 21.11.2018, Tribunalul ar fi tranșat, cu putere de lucru judecat, problema calificării facturilor ca fiind originale, astfel că instanța de apel nu ar mai fi fost îndreptățită să reaprecieze acest aspect.
În concret, acesta arată că, atât timp cât la termenul din data de 21.11.2018 Tribunalul a consemnat faptul că primește la dosar facturile în original, iar reprezentantul convențional al reclamantelor nu s-a opus și nici nu a contestat această calificare dată înscrisurilor, nici în fața primei instanțe, nici în apel, constatarea instanței devolutive cu privire la faptul că facturile nu ar fi originale este nelegală, în condițiile în care încheierea respectivă nu a fost atacată cu apel.
Încheierea la care recurentul face referire este o încheiere premergătoare cu caracter preparatoriu, în sensul art. 235 C.proc.civ., având drept scop pregătirea soluționării pricinii prin dispoziții pur premergătoare, care nu leagă instanța, astfel încât, mențiunile pe care aceasta le cuprinde cu privire la probele propuse de părți nu au caracterul unor dispoziții de soluționare parțială a unor aspecte ale litigiului. Cu alte cuvinte, încheierea pe care recurentul o invocă cuprinde doar măsurile luate de instanța de fond în vederea cercetării şi soluţionării cauzei, în concret, măsuri dispuse cu ocazia discutării probatoriului, fără a anticipa asupra soluţiei finale, aşa încât, din ceea ce s-a hotărât și s-a consemnat de către instanța de fond în cuprinsul acelui act procedural nu se poate desprinde nici măcar o opinie probabilă cu privire la soluția finală asupra cauzei, instanța fiind îndreptăţită să revină asupra celor consemnate și dispuse.
Prin urmare, nu se poate pretinde cu temei că mențiunea referitoare la primirea la dosar a facturilor în original ar avea valențele unei dezlegări a chestiunii de drept în discuție, intrată în puterea lucrului judecat, calificarea înscrisurilor ca fiind originale sau copii fiind făcută de instanța de fond abia prin hotărârea finală, în urma analizării materialului probator administrat.
Pe de altă parte, câtă vreme atât pe calea apelului principal, cât și pe calea apelului incident au fost formulate critici ce au vizat în mod explicit aspecte referitoare la situaţia facturilor invocate de către pârât, instanța devolutivă era nu doar îndreptățită ci și obligată, în raport de dispozițiile art. 479 C.proc.civ., să reevalueze aceste aspecte și să stabilească ea însăși dacă pot fi folosite în procedura falsului și dacă prezintă relevanță în analiza raporturilor dintre părți și a temeiniciei pretențiilor deduse judecății.
Este greșită și lipsită de orice fundament susținerea recurentului în sensul că instanța de apel nu ar fi putut să dea facturilor în discuție o altă calificare decât cea reținută de prima instanță, prin încheierea din data de 30.09.2018, câtă vreme acestea nu au reprezentat decât probe, ce erau supuse reevaluării, în ansamblul întregului material probator administrat, și cu privire la care, însuși pârâtul solicitase reanalizarea și reaprecierea, cu consecința pronunțării unei noi hotărâri.
Prin urmare, câtă vreme în apel a fost contestată în mod explicit calificarea dată facturilor precum și modul în care acestea au fost analizate și interpretate de către prima instanță, iar prin întâmpinarea formulată, intimații reclamanți au reiterat în mod explicit susținerile referitoare la faptul că înscrisurile de care pârâtul se prevalează nu reprezintă originalul facturilor, instanța de apel era obligată să verifice înscrisurile respective din perspectiva tuturor acestor susțineri și apărări și să le dea calificarea corespunzătoare, în contextul întregului material probator administrat.
Devoluțiunea presupune reevaluarea situației de fapt și a probelor în ansamblu, astfel că nu i se pot impune instanței devolutive limite cu privire la aspectele ce urmează a fi reanalizate și reapreciate și nici cu privire la modul de interpretare a acestora, or, a accepta punctul de vedere exprimat de recurent înseamnă a limita puterea de apreciere a judecătorului asupra probelor, lucru ce nu poate fi acceptat, fiind contrar dispozițiilor art. 264 C.proc.civ.
În consecință, criticile formulate de pârât din această perspectivă urmează a fi înlăturate ca neîntemeiate.
În circumstanțele mai sus arătate, având în vedere concluzia potrivit căreia facturile prezentate de pârât nu erau cele originale, Înalta Curte constată că verificarea înscrisurilor denunțate ca false, conform dispozițiilor art. 305-308 C.proc.civ., nu mai era posibilă, în mod corect instanța de apel făcând aplicarea dispozițiilor art. 292 alin. 2 și art. 304 alin. 2 C.proc.civ., care prevăd în mod expres că sancțiunea ce intervine în cazul nerespectării obligației de a depune originalul înscrisului este aceea a neluării lui în seamă, a înlăturării sale din ansamblul probator.
Recurentul susține că, în condițiile în care a apreciat că facturile nu sunt originale, instanța de apel ar fi trebuit să facă aplicarea dispozițiilor art. 277 alin. 2 C.proc.civ., în sensul de a le recunoaște forță probantă, dat fiind faptul că acestea sunt folosite în mod obișnuit în exercițiul activităţii unei întreprinderi, cum este societatea emitentă a acestora.
Potrivit textului menționat, înscrisul nesemnat, dar utilizat în mod obișnuit în exercițiul activității unei întreprinderi pentru a constata un act juridic, face dovada cuprinsului său, cu excepția cazului în care legea impune forma scrisă pentru însăși dovedirea actului juridic.
Față de conținutul concret al normei de drept citate, Înalta Curte constată că susținerea recurentului este neîntemeiată întrucât textul art. 277 alin. 2 C.proc.civ. este circumstanțiat explicit situației înscrisului nesemnat, or, în speță, copiile facturilor în raport cu care se solicită aplicarea acestuia nu îndeplinesc această condiție câtă vreme poartă semnătură.
Dintr-o altă perspectivă, critica este și inadmisibilă câtă vreme a fost invocată pentru prima dată în recurs, deci omisso medio.
3. Criticând soluția dată apelului incident formulat de reclamante, recurentul pârât susține că instanța de apel a încălcat dispoziţiile art. 477 C.proc.civ., privind efectul devolutiv al apelului.
Astfel, având în vedere că apelul incident a privit doar considerentul de la fila 26 primul paragraf al sentințe, nu şi cele prin care s-a reţinut că exemplarul facturilor depuse la dosar este original şi că acesta nu prezintă ștersături sau adăugiri evidente, considerente ce au intrat în puterea de lucru judecat, recurentul consideră că instanţa de apel nu era îndreptățită să concluzioneze în sens contrar, respectiv, în sensul că exemplarul 2 al facturii nu este original.
Susținerile sunt vădit nefondate, din cuprinsul deciziei recurate rezultând cu prisosință faptul că, în realitate, apelul incident a fost analizat și soluționat cu respectarea limitelor învestirii câtă vreme instanța a înlăturat doar considerentul contestat de reclamanți, prin care Tribunalul constatase că din probele administrate nu a rezultat falsificarea facturilor, prin inserarea semnului Gilly, în lipsa exemplarului original al facturii transmis beneficiarului, dubiul profitând pârâtului”.
În concret, având în vedere faptul că apelantul pârât nu a depus originalul facturilor invocate în apărare, că nerespectarea obligației de a depune originalul înscrisurilor defăimate atrage sancțiunea înlăturării acestora din probatoriu, conform art. 292 al. 2 C.proc.civ. şi conform art. 306 alin. 2 C.proc.civ., că facturile depuse în copie nu au aptitudinea de a face dovada faptului pretins a fi dovedit prin acestea, precum și celelalte aspecte rezultate din probatoriu care au impus înlăturarea acestor facturi, instanța de apel a constatat că este greşită concluzia instanţei de fond în sensul că dubiul creat de imposibilitatea verificării falsului profită pârâtului.
Totodată, instanța devolutivă a reținut că, în raport de principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans, părţii nu îi este permis să-și creeze o situaţie procesuală avantajoasă din neîndeplinirea unei obligaţii impuse de lege. Cu alte cuvinte, s-a apreciat că, nedepunerea originalelor înscrisurilor defăimate, care determină imposibilitatea verificării înscrisurilor, nu poate profita pârâtului, ci determină suportarea de către acesta a înlăturării din probatoriu a acestor înscrisuri.
Prin urmare, judecata apelului incident a avut loc exact în limitele în care instanța a fost învestită, susținerile recurentului în sens contrar neavând corespondent în realitate.
Concluzia instanței de apel relativ la calificarea facturilor ca fiind înscrisuri originale a fost dedusă în cadrul analizei subsumate criticilor ce au vizat explicit acest aspect, formulate prin motivele de apel și prin întâmpinare, ea conducând în mod implicit la înlăturarea considerentelor criticate pe calea apelului incident.
4. Neîntemeiată este și critica referitoare la pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 297 C.proc.civ..
Subsumat acesteia recurentul solicită să se constate că în mod greșit instanța de apel a reținut că obligația de a depune facturile originale era în sarcina lui, câtă vreme, la fond, Tribunalul dispusese, la solicitarea reclamantelor, citarea în calitate de martori a administratorilor societăților indicate în acestea, cu mențiunea de a prezenta facturile în original. În raport de această dispoziție a primei instanțe, recurentul consideră că nu i se poate reține nicio culpă, imposibilitatea prezentării originalelor facturilor fiind generată de fapte exterioare și independente de voința lui.
Contrar acestor susțineri, Înalta Curte reține că, atât timp cât pârâtul este partea care a înțeles să se folosească în dovedirea susținerilor sale de aceste înscrisuri, în raport de dispozițiile art. 286 și ale art. 292 alin. 2 C.proc.civ., obligația de a prezenta originalul în vederea confruntării cu copiile depuse la dosar, îi revenea în totalitate, nerespectarea acestei obligații atrăgând sancțiunea neluării în seamă a înscrisului invocat.
Astfel, potrivit art. 286 alin. 1 C.proc.civ., copia, chiar legalizată, de pe orice înscris autentic sau sub semnătură privată nu poate face dovadă decât despre ceea ce este cuprins în înscrisul original iar potrivit alin. 2 al aceluiași articol părțile pot să ceară confruntarea copiei cu originalul, prezentarea acestuia din urmă putând fi întotdeauna ordonată de instanță, în condițiile prevăzute art. 292 alin. 2 C.proc.civ., respectiv sub sancțiunea neluării lui în seamă.
Cum, în cauză, reclamantele au solicitat în mod expres prezentarea originalului facturilor iar instanța a încuviințat această cerere, obligația de a depune la dosar înscrisurile, în forma precizată, îi revenea în totalitate pârâtului, cu atât mai mult cu cât, deși este adevărat că la termenul din data de 30.01.2019 încuviințase solicitarea reclamantelor de a se pune în vedere cumpărătorilor indicați în facturi să depună la dosar exemplarul albastru original al facturilor atașate la dosar, iar în cazul în care nu mai dețin aceste facturi, să fie chemați ca martori reprezentanții legali ai acestor societăți, procedura declanșată în temeiul art. 297 C.proc.civ. a rămas fără rezultat, în sensul că s-a reușit audierea unui singur martor, acesta precizând că nu mai deține înscrisul solicitat, dată fiind perioada lungă de timp scursă de la momentul emiterii ei.
De altfel, susținerile recurentului subsumate acestei critici sunt lipsite de relevanță în economia speței, ceea ce interesează fiind consecința ce decurge din imposibilitatea prezentării înscrisurilor în original, anume neluarea în seamă a acestora, consecință care intervine indiferent de motivele pentru care pârâtul nu s-a putut conforma dispoziției instanței de a depune originalul acestora, deci indiferent dacă are sau nu o culpă în acest sens.
Cât privește obiecțiile pe care recurentul le are cu privire la aspectele suplimentare deduse de instanța de apel din analiza probatoriului administrat, Înalta Curte constată că, deși subsumate unor pretinse neregularități procedurale săvârşite de instanţa devolutivă, ele relevă, în esență, aspecte ce ţin de reaprecierea probelor apte a determina o altă situaţie de fapt decât cea statuată în apel, aspect ce excedează cadrului procesual al recursului, în care controlul judiciar se limitează la verificarea legalităţii hotărârii atacate din perspectiva motivelor de recurs prevăzute în mod expres şi limitativ de art. 488 alin. (1) C.proc.civ., astfel că nu vor fi analizate.
5. Nici criticile dezvoltate pe temeiul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. nu pot fi primite, întrucât, deşi susţin nelegalitatea deciziei recurate, din perspectiva modului în care au fost analizate condițiile relei credințe la înregistrarea mărcii Gilly, reprezintă, de fapt, o reluare a argumentelor cu același conținut formulate prin motivele de apel relativ la aspectele de fapt și la probele pe care pârâtul și-a întemeiat apărările în fața instanțelor de fond, în raport de care pretinde că ar fost în mod greşit aplicate normele de drept material.
Astfel, raportându-se exclusiv la facturile care, în opinia sa, dovedeau în mod neechivoc utilizarea mărcii Gilly, și reiterând susținerea potrivit căreia în mod greșit instanța de apel nu le-a dat eficiență în cauză, recurentul solicită să se constate că este nelegală aprecierea instanței devolutive relativ la îndeplinirea condițiilor pentru reținerea relei credințe la înregistrarea mărcii, câtă vreme pârâtul a folosit marca Gilly încă din perioada anilor 2005-2006.
Criticile astfel formulate exprimă doar nemulțumirea recurentului față de modul în care instanța a analizat și interpretat materialul probator și elementele de fapt ale litigiului, fără a releva, în concret, modalitatea în care au fost încălcate dispozițiile art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, recurentul opunând aprecierilor instanţei de apel propriile sale susțineri, formulate în cursul procesului, cu privire la aspecte de fapt și la probe ce nu au fost avute în vedere de instanța devolutivă, fiind înlăturate motivat din ansamblul probator, cu solicitarea expresă de a fi reținute ca atare.
Or, verificarea legalității hotărârii, din perspectiva modului de interpretare și aplicare a normelor de drept material, presupune, pentru faza procesuală a recursului, să se stabilească dacă, la situația de fapt, aşa cum a fost ea determinată de instanţele fondului, pe baza probelor administrate, a fost corect aplicată legea, susținerile care vizează situația de fapt și modul de interpretare a acesteia și a probelor neputând forma obiect de analiză pentru instanța de control judiciar întrucât nu constituie motive de nelegalitate a deciziei atacate, ci de netemeinicie a acesteia.
Sub un alt aspect, recurentul susține că instanţele de fond şi de apel nu au analizat în concret mărcile aflate în conflict și nici îndeplinirea condiţiilor de reținere a relei-credinţă, așa cum rezultă ele din Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din data de 11 iunie 2009, pronunţată în cauza C-529/07 Chocoladenfrabriken Lindt & Sprungli AG, dând, în mod preponderent, eficiență autorității de lucru judecat a hotărârilor pronunţate în litigiul anterior purtat între aceleaşi părţi, deși, în opinia sa, aceasta a fost în mod greșit reținută câtă vreme obiectul acelui proces a privit o altă marcă, având denumirea Djili.
Totodată, recurentul consideră că instanța de apel a aplicat greșit dispoziţiile art. 431 alin. (2) C.proc.civ., reținând efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat asupra unor aspecte din cuprinsul hotărârilor respective ce nu au înrâurire în prezenta cauză.
Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că, deși recurentul și-a întemeiat acest motiv de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., referitor la situația în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, criticile prin care se invocă greșita reținere a autorității de lucru judecat se circumscriu motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., câtă vreme se susține încălcarea unor norme de procedură civilă.
În consecință, legalitatea deciziei atacate, cu referire la aspectele ce vizează reaua credință cu care a fost solicitată înregistrarea mărcii se impune a fi analizată atât din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., indicat de recurentul pârât, cât și a celui reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ.
Înalta Curte reține că, în hotărârea pronunţată la data 11.09.2009 în cauza C-529/07 Chocoladefabriken Lindt & Sprungli AG, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit că, în analiza relei credințe, instanţa trebuie să ia în considerare toți factorii pertinenţi specifici speței şi existenți la momentul depunerii cererii de înregistrare a unui semn ca marcă, în special: împrejurarea că solicitantul are sau trebuie să aibă cunoştinţă de faptul că un terț utilizează un semn identic sau similar pentru un produs identic sau similar, ce poate produce confuzie cu semnul a cărui înregistrare se cere (cunoașterea faptului relevant – elementul obiectiv); intenția solicitantului de a-l împiedica pe terț să utilizeze un astfel de semn în continuare, precum şi nivelul de protecție juridică de care beneficiază semnul terțului şi semnul a cărui înregistrare se solicită.
Așadar, reaua credință implică îndeplinirea cumulativă a două cerințe distincte ce vizează, pe de o parte, cunoașterea faptului relevant, respectiv, existența și folosirea unei mărci anterioare sau chiar a unui semn neînregistrat ca marcă (elementul obiectiv), iar, pe de altă parte, intenția frauduloasă (elementul subiectiv).
Niciuna dintre aceste condiţii nu se substituie celeilalte, ceea ce înseamnă că, dacă se apreciază că există elementul obiectiv, instanţa de judecată trebuie să analizeze cu aceeaşi rigoare şi existenţa elementului subiectiv. Cu alte cuvinte, chiar dacă s-a constatat că există elementul obiectiv, elementul subiectiv nu se prezumă.
Astfel concepută, reaua credință ce interesează dispozițiile art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/199856 este asimilabilă întotdeauna fraudei, care presupune săvârșirea unor acte de atingere a drepturilor altora pentru a obține foloase injuste sau, cel puțin, intenția neloială a celui care a înregistrat marca.
Analizând decizia atacată prin prisma susținerilor recurentului pârât, Înalta Curte constată că instanţele de fond, în analiza cererii de anulare a înregistrării mărcii pentru rea-credinţă, s-au raportat întocmai la criteriile stabilite de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în hotărârea mai sus menționată, soluția adoptată fiind rezultatul unei atente verificări a mărcii în litigiu, comparativ cu marca reclamantelor, a cărei protecție se solicită în prezenta cauză, cu luarea în considerare a tuturor elementelor relevante rezultate din susținerile formulate de părți și din probatoriul administrat, în vederea stabilirii, cu prioritate, a similarității și a riscului de confuzie/asociere, potrivit jurisprudenței CJUE.
Având în vedere că în prezentul proces reclamantele au arătat în mod explicit că înțeleg să se folosească de cunoașterea de către pârât a faptului relevant al utilizării semnului Djili, semn care prezintă o similaritate fonetică ridicată cu semnul Gilly (Djili se pronunță în limba română jili sau gili), precum și faptul că, anterior prezentului proces, între părți a mai existat un litigiu, ce a avut ca obiect o acțiune în anularea pentru înregistrarea, cu rea credință, de către pârât a mărcii proprii Djili 101795, acțiune soluționată definitiv în sensul admiterii, cu consecința anulării mărcii, în analiza efectuată, instanțele de fond s-au raportat și la elementele acestui din urmă litigiu, valorificând în prezenta cauză acele dezlegări ce se impun cu putere de lucru judecat, dată fiind legătura dintre aspectele litigioase ale speței și cele tranșate deja.
Astfel, cu privire la primul criteriu, constând în cunoașterea faptului relevant (faptul relevant constând în împrejurarea că un terţ utilizează, într-un alt stat membru al Uniunii Europene, un semn identic pentru un produs identic sau similar, ceea ce poate conduce la confuzie cu semnul a cărui înregistrare se solicită), s-a apreciat că îndeplinirea acestuia rezultă din împrejurarea că, la data înregistrării mărcii, pârâtul cunoștea utilizarea de către reclamante a unui semn similar, respectiv Djili, aspect stabilit cu putere de lucru judecat în litigiul ce a format obiectul dosarului nr. x/3/2010.
Făcând trimitere la considerentele deciziei civile nr. 375/2015 pronunțate de Curtea de Apel București în dosarul mai sus menționat, ce a avut ca obiect anularea pentru înregistrarea cu rea credință a mărcii Djili 101795, nr. de depozit M 2009 0261, considerente în care s-a reținut că, la data de 02.04.2009, data depozitului mărcii Djili 101795, pârâtul cunoștea faptul că reclamantele foloseau un semn identic pentru produse identice celor vizate de activitatea comercială pe care acesta o desfășura, fiind menționată, în concret, data de 03.03.2007, respectiv data contractului de distribuire produse pe care reclamanta A. l-a încheiat cu SC B. SRL, instanțele de fond au reținut că aceste aspecte dezlegate în litigiul anterior se impun cu putere de lucru judecat și în prezenta cauză, în sensul că trebuie prezumat că, la data depozitului mărcii Gilly, 21.09.2009, pârâtul cunoștea utilizarea pe piață a semnului Djili de către reclamante.
În conformitate cu dispozițiile art. 431 alin. 2 C.proc.civ., efectul pozitiv al autorității de lucru judecat presupune că oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă. În acest caz, nu este necesar a fi întrunită tripla identitate, de părți, obiect și cauză, ci este suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuţie o chestiune litigioasă în legătură cu ceea ce s-a soluţionat anterior fie prin dispozitiv, fie prin considerente, fie prin dispozitiv şi considerente. Această judecată fiind deja făcută, nu mai poate fi contrazisă.
Astfel, deși este adevărat că obiectul dosarului nr. x/3/2010 l-a constituit o altă marcă decât cea care face obiectul prezentului litigiu, respectiv, marca națională verbală Djili 101795, nr. de depozit M 2009 0261, dat fiind, pe de o parte, faptul că în prezentul proces reclamantele au arătat în mod explicit că înțeleg să se folosească tocmai de cunoașterea faptului relevant al utilizării semnului Djili, aspect dezlegat în litigiul anterior, iar, pe de altă parte, faptul că între semnele Djili și Gilly există o similaritate fonetică ridicată (Djili se pronunță în limba română jili sau gili), în mod corect instanțele de fond au apreciat că, în cauză, operează prezumția de lucru judecat, chestiunile dezlegate cu ocazia judecății anterioare, sub aspectul datei de la care este prezumat că pârâtul cunoștea utilizarea de către reclamante în România a semnului Djili, având relevanță deplină și în prezentul proces.
În analiza celui de-al doilea criteriu de stabilire a existenţei relei-credinţe a solicitantului la momentul înregistrării mărcii, intenţia frauduloasă a solicitantului, în care s-a explicat de ce utilizarea de către pârât a semnului Gilly, pentru produse identice cu cele pentru care reclamantele dețin marca Djili, determină anularea lui, instanţele de fond au demonstrat similaritatea și riscul de confuzie care există între cele două mărci, argumentând, o dată în plus, incidența în cauză a efectului pozitiv al autorității de lucru judecat al hotărârilor pronunțate în litigiul ce a avut ca obiect marca Djili.
Astfel, reținând similaritatea fonetică ridicată a celor două semne, potrivit celor mai sus arătate, instanțele au constatat că aplicarea mărcii Gilly pe aceleași produse ca cele puse pe piață de reclamante sub marca Djili (marca fiind înregistrată pentru produse din clasa 29, inclusiv semințe și alune prăjite) are aptitudinea de a crea risc de confuzie/asociere între produsele reclamantei și produsele importate de pârât, o dovadă a intenției frauduloase fiind și acțiunile pârâtului anterioare înregistrării mărcii Gilly, respectiv, faptul că acesta a înregistrat un nume de domeniu și un nume comercial ce conținea semnul Djili, precum și, ulterior, un desen industrial, anulat pentru similaritate cu un desen al reclamantelor, publicat anterior, acțiuni care au format obiectul litigiului anterior, înregistrat sub nr. 12934/3/2010.
Or, intenția de a crea un asemenea risc de confuzie, cu scopul de a profita de o anume recunoaștere pe piață sau de a exclude de pe piață un competitor, a fost calificată ca fiind o dovadă clară de rea credință la înregistrarea mărcii, de natură a justifica anularea acesteia.
Este adevărat că, de regulă, verificarea existenţei relei credințe se face în raport cu data depunerii cererii de înregistrare. Cu toate acestea, și faptele şi dovezile anterioare datei de depunere pot fi luate în considerare pentru a interpreta intenția titularului la data depunerii cererii de înregistrare, după cum și cele ulterioare datei de depunere pot avea relevanță, din perspectiva analizării relei credințe, în special atunci când trebuie să se stabilească dacă titularul a utilizat marca de la data înregistrării.
Cum, în cauză, s-a făcut dovada unor astfel de circumstanțe obiective din care poate fi dedusă existenţa elementului subiectiv al relei-credinţe (constând în acțiunile întreprinse de pârât în legătură cu marca reclamanților anterior prezentului litigiu, acțiuni ce au fost sancționate prin hotărâri judecătorești definitive), concluzia instanțelor de fond cu privire la întrunirea condițiilor necesare reținerii relei credințe la înregistrarea mărcii Gilly apare ca fiind pe deplin justificată.
Deși pârâtul a încercat să acrediteze ideea că, atât anterior înregistrării, cât și ulterior acestui moment, a folosit marca Gilly, nu a reușit să demonstreze acest lucru, înscrisurile presupus doveditoare depuse în acest sens la dosar nefiind luate în considerare de instanțele de fond, pentru motivele deja arătate cu ocazia analizei motivelor de recurs ce au vizat acest aspect, subsumate de recurent art. 488 alin. 1 punctul 5 C.proc.civ..
De altfel, în acord cu opinia instanțelor de fond, Înalta Curte reține că și în ipoteza în care facturile invocate de recurent ar fi fost primite, acestea nu aveau aptitudinea de a răsturna prezumția de rea credință, câtă vreme ele puteau dovedi doar efectuarea operațiunilor comerciale la care se referă, împrejurare lipsită de relevanță din perspectiva consumatorului.
Câtă vreme facturile sunt documente justificative ale operațiunilor efectuate de profesioniștii implicați în acestea, furnizor și cumpărător, este evident că publicul comun nu are acces la acestea astfel că un consumator obișnuit nu are posibilitatea de a lua cunoștință de folosirea efectivă a semnului menționat în facturi. Prin urmare, nu se poate aprecia, doar prin raportare la conținutul facturilor invocate, dacă folosirea semnului Gilly creează confuzie în rândul publicului comun, lipsa de relevanță a acestor documente din perspectiva tezei probatorii ce se intenționa a fi dovedită fiind este evidentă.
În consecință, este corectă concluzia instanțelor de fond în sensul că, prin înregistrarea mărcii Gilly, pârâtul a urmărit să incomodeze activitatea comercială a reclamantei, părțile având calitatea de concurenți direcți pe piața semințelor comestibile, să creeze confuzie în rândul consumatorilor, iar nu să-şi distingă, printr-un semn propriu produsele şi serviciile, așa încât în mod legal s-a constatat incidența cazului de anulare a înregistrării unei mărci reglementat de art. 47 alin. 1 lit. c din Legea nr. 84/1998.
Din această perspectivă, Înalta Curte reține, în acord cu opinia instanţei de apel, că intenţia frauduloasă nu este redusă doar la împiedicarea concurentului să folosească semnul în litigiu, ci acoperă şi intenţia de slăbire sau de parazitare a mărcilor acestuia, precum și intenţia de a exploata cunoaşterea pe piaţă a mărcilor concurente prin riscul de confuzie pe care îl creează folosirea unor semne/mărci foarte similare.
Or, față de împrejurarea că între cele două mărci există o similaritate ridicată din punct de vedere fonetic/auditiv și că mărcile sunt folosite pentru produse identice, ceea ce crește riscul de confuzie, dat fiind și faptul că produsele sub marca reclamantelor sunt comercializate pe piața din România încă din 1992, aspect reţinut prin hotărârile pronunțate în litigiul anterior, se poate presupune în mod rezonabil că marca reclamantelor se bucură de cunoaștere pe piaţă, cunoaștere de care pârâtul urmăreşte să profite în mod injust.
În raport de aceste considerente, Înalta Curte constată că instanța de apel a demonstrat întrunirea condițiilor necesare stabilirii relei credințe la înregistrarea mărcii, susținerile în sens contrar formulate de recurentul pârât fiind neîntemeiate.
Sub un alt aspect, se constată că, deși nu a făcut referiri exprese la criteriile și etapele analizei riscului de confuzie/asociere statuate de jurisprudența CJUE, instanța de apel, ca și cea de fond, de altfel, în analiza similarității și la aprecierea riscului de confuzie și de asociere, s-a raportat la acestea, analizând similaritatea mărcilor în litigiu, în plan vizual, fonetic și conceptual, cu reținerea impresiei de ansamblu și a percepției consumatorului român.
Analiza comparativă, în vederea determinării similarității între mărci şi a riscului de confuzie, incluzând şi riscul de asociere, impune, de principiu, analiza și interpretarea situației de fapt și a probelor, ceea ce înseamnă că instanța de recurs nu poate cenzura însuși rezultatul comparării, dat fiind că atribuțiile sale, ca instanţă de control judiciar, sunt circumscrise verificării exclusiv a legalității deciziei recurate, prin prisma motivelor expres şi limitativ prevăzute de art. 488 C.proc.civ., nu şi a temeiniciei acesteia, respectiv a reevaluării situației de fapt.
Prin urmare, faţă de invocarea, prin motivele de recurs, a cazului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., privind încălcarea sau aplicarea greșită de către instanţa de apel a normelor de drept material, Înalta Curte nu poate verifica decât criteriile aplicate de către instanţa de apel în examinarea comparativă a celor două mărci pentru determinarea similarității şi a riscului de confuzie, ținând cont de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în materie, criterii potrivit cărora, aprecierea trebuie să se întemeieze pe impresia de ansamblu produsă de cele două mărci în percepția consumatorului mediu, dat fiind că publicul relevant percepe o marcă, în mod normal, ca pe un tot şi nu procedează la o examinare a diferitor detalii ale mărcii sau ale unui semn utilizat ca marcă (de exemplu, hotărârile pronunţate în Cauzele C – 251/97 Sabel, C- 193/06 Nestlé, C – 334/05 Shaker, C – 591/12 Bimbo), cu atât mai mult cu cât consumatorul nu are întotdeauna posibilitatea să studieze semnele concomitent.
Determinarea impresiei de ansamblu, în lumina căreia se va proceda la aprecierea riscului de confuzie, ținând cont de toți factorii relevanți din cauză, presupune analiza componentelor care contribuie la această imagine globală a mărcii şi a ponderii lor în percepția publicului vizat (C – 591/12 Bimbo, pgf. 34 şi 35), luându-se în considerare elementele distinctive şi dominante.
Compararea mărcilor, în integralitatea lor, se realizează pe trei niveluri: vizual, fonetic şi semantic sau conceptual, comparație care se realizează luându-se în considerare forma în care acestea sunt protejate.
Pe de altă parte, pentru examinarea comparativă, nu este necesar ca mărcile sau componentele mărcii pretins încălcate să fie reproduse într-un mod identic în celălalt semn, dacă impresia de ansamblu produsă în percepția publicului conduce la concluzia existenţei similarității semnelor.
Or, raportat la aceste aspecte, Înalta Curte constată că, în cauză, nu se poate reține că instanțele de fond ar fi ignorat criteriile de determinare a similarității semnelor și a riscului de confuzie, incluzând și riscul de asociere, sau că ar fi aplicat criterii greșite, câtă vreme, din considerentele deciziei recurate, mai sus prezentate, rezultă, dimpotrivă, că acestea au fost valorificate în analiza similarității celor două mărci, Curtea de apel menținând și suplimentând, chiar, argumentația primei instanțe, argumentație care, așa cum s-a arătat deja, relevă parcurgerea etapelor pentru analiza riscului de confuzie așa cum rezultă ele din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene formată în interpretarea regulamentului privind marca comunitară și a directivei vizând armonizarea legislațiilor naționale referitoare la mărci.
Luând în considerare toate argumentele prezentate anterior, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a făcut o analiză completă şi corectă asupra aspectelor de fond ale cauzei, atât din perspectiva criteriilor necesare pentru dovedirea relei-credinţe a solicitantului la momentul înregistrării mărcii, cât și a celor ce vizează similaritatea și aprecierea riscului de confuzie și de asociere, astfel cum au fost identificate de C.J.U.E. în jurisprudența sa, și a constatat în mod judicios că s-a făcut dovada înregistrării cu rea-credință a mărcii contestate, astfel că incidența motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. 1 punctul 8 C.proc.civ. nu poate fi reținută.
În aceste circumstanțe, constatând că niciuna dintre criticile formulate prin motivele de recurs nu justifică casarea deciziei atacate, în temeiul art. 496 alin. 1 C.proc.civ., Înalta Curte a respins ca neîntemeiată calea de atac promovată de pârât.
