Articol elaborat de avocat Andrei Tărău, din cadrul Baroului Bihor– specializat în cauze de malpraxis medical
Din scrierile marilor civilizații antice reiese preocuparea permanentă pentru aplicarea corectă a cunoștințelor medicale ale vremii, cu scopul principal de a-i proteja pe pacienți.
Printre cele mai vechi dovezi în acest sens se găsesc în Codul lui Hammurabi (rege al Babilonului în secolul al XVIII-lea î. Hr.), gravat pe o stelă din diorit, descoperită la Suza, Iran, în 1902. Codul conține mai multe articole referitoare la onorariile medicilor, dar și la răspunderea acestora în situația unor greșeli de intervenții terapeutice. În cazul erorilor profesionale, în funcție de specificul acestora sau de pacient (sclav sau om liber), se puteau aplica pedepse grave, de natură penală (tăierea mâinilor pentru orbirea survenită în urma unei operații greșite de îndepărtare a albeții) sau de natură civilă (despăgubiri bănești sau alți sclavi). Totodată, textul atrage atenția eventualilor amatori de experimente terapeutice periculoase pe bolnavi, stabilind sancțiuni substanțiale pentru incompetență și neîndemânare.
La vechii egipteni, în Cartea sacră, considerată a fi un veritabil cod de conduită, este cuprinsă o criteriologie pentru determinarea incidenței răspunderii medicale, care călăuzește cadrele medicale spre practici medicale deja aplicate și verificate. Totodată, textul prevedea posibilitatea aplicării pedepsei cu moartea pentru cel ce a recomandat un tratament necorespunzător. Considerația și importanța acordată de către vechii egipteni opiniei medicale rezultă și din pedepsele aspre prevăzute în caz de avort sau obligația medicului de a supraveghea în permanență bolnavul până la vindecare. Medicii, spre deosebire de preoții tămăduitori sau vraci, trebuiau să înțeleagă și să practice studiul permanent al științei medicale, precum și să ceară sfatul celor mai învățați.
Cărțile biblice și Talmudul, la vechii evrei, conțin referiri la mai multe probleme de natură medicală precum sterilitatea, avortul, declararea bolilor contagioase, izolarea și dezinfectarea lucrurilor atinse de bolnavi. Medicii evrei trebuiau să facă dovada studiilor medicale și aveau sarcini și responsabilități superioare celor cunoscute în acea epocă. Doctorul nu putea efectua o operație fără acordul pacientului și purta răspunderea atât față de acesta, cât și față de familia bolnavului. În situația în care medicul aplica un tratament imprudent care producea moartea pacientului, cel dintâi era condamnat la izolare într-o localitate periferică. Pentru eventualele vătămări produse pacientului era prevăzută plata unor despăgubiri, mai ales pentru durere, pentru îngrijiri medicale suplimentare, pierderea unui organ sau pentru pierderea capacității de muncă. Cărțile biblice conțin și o serie de referiri la probleme de natură medico-legală, cum ar fi rănile, sinuciderea, omuciderile, constatarea decesului, perversiunile sexuale, semnele virginității sau violul. Totodată, medicii erau chemați pentru a fi audiați ca experți, în situația în care era necesară lămurirea unor aspecte judiciare de natură medicală.
În China antică exista o formă aparte de tragere la răspundere a medicului (chiar în lipsa unei culpe medicale sau a unei reglementări legale). Astfel, exista obiceiul ca pacientul să plătească lunar medicul, atât timp cât era sănătos, și să întrerupă plata în cazul în care se îmbolnăvea, dovedindu-se a fi o măsură preventivă de succes.
Legislația în India antică cuprindea o serie de prevederi referitoare la etica și responsabilitatea medicală. Ayurveda, o filosofie medicală est-indiană, cuprinde o teorie rațională de explicare a funcțiilor organice și a perturbărilor lor care, deși datează din secolul al IV-lea î. Hr., este și în prezent folosită în medicina budistă tradițională, precum și un jurământ profesional al medicului practician, ce cuprinde informații despre echivalența onorariului, despre păstrarea secretului profesional, despre abstenționism de la corupție morală şi tendințe criminale. Legile lui Manu(cel mai important cod de legi al Indiei antice) prevedeau că medicul avea obligaţia plății unei amenzi pentru tratamentul nereușit, iar cuantumul amenzii depindea de clasa socială din care făcea parte pacientul.
În ceea ce privește răspunderea medicală în Grecia antică pentru corectitudinea şi rezultatul pozitiv al actului medical, nu s-au păstrat prevederi legale în acest sens, filosofii exprimând opinii diferite în acest sens. Astfel, Platon (adept al medicinei preventive) a fost adeptul imunității medicului pentru activitățile profesionale, considerând că acesta va fi exonerat de răspundere dacă eșecul se producea fără ca el să fi dorit să cauzeze moartea pacientului. În schimb, Aristotel este partizanul responsabilității medicale, el recomandând ca medicul care a greșit să fie chemat în fața unui areopag și să fie judecat doar de confrații săi. De asemenea, Aristotel a fost primul teoretician al expertizei medicale, arătând că numai un medic era apt să emită o opinie medicală asupra corectitudinii tratamentului aplicat.
Cel mai cunoscut text antic de profil este cu certitudine jurământul lui Hippocrate (secolele V-IV î. Hr.). Reprezentantul școlii din Kós a dat numele Codului lui Hippocrate, care cuprinde norme referitoare la obligațiile și răspunderea de ordin moral a medicului în exercitarea profesiei. De o deosebită valoare sunt articolele privitoare la competența în materie chirurgicală, la avort, la obligativitatea păstrării secretului profesional și la sancționarea medicilor în situația nerespectării îndatoririlor stabilite de cod. Grație eforturilor sale, medicina s-a detașat de superstiții și de șubredele opinii filozofice invocate în domeniu, în favoarea unor temeiuri raționale, întemeiate pe observația medicală obiectivă.
În Roma antică au fost preluate atât cunoștințele medicale, cât și metoda observației de la greci. În Digestele lui Iustinian este prezentată importanța opiniei medicului în administrarea actului de justiție, proba științifică medicală fiind plasată deasupra probei testimoniale. De-a lungul evoluției Imperiului Roman au fost adoptate legi care stabileau că medicii erau pasibili de răspundere. Lex Aquilia stabilea pedeapsa capitală pentru decesul unui om liber cauzat de nepriceperea medicului care îl trata. Totodată, legea stabilea o răspundere civilă caracterizată și prin plata unei despăgubiri pentru moartea unui sclav – pierdere considerată a fi de sorginte materială. Lex Cornelia cuprindea noi norme referitoare la stabilirea răspunderii medicului curant în caz de părăsire a bolnavului, în caz de provocare a avortului sau în situația tratamentului neglijent urmat de moartea unui bolnav sclav. Aceeași lege a inclus prevederi referitoarea la lipsa de responsabilitate a bolnavilor psihici (stabilită numai prin consult medical).
CITIȚI și Malpraxis medical (I) | Accesul neîngrădit al pacienţilor la datele medicale personale | Malpraxis medical (II) | Responsabilitatea medicului față de pacient | Malpraxis medical (III) | Ce este malpraxisul medical și în ce constă acesta? | Malpraxis medical (IV) | Consimțământul la tratamentul medical
Partajează acest conținut:
