Procedură de insolvenţă deschisă pe teritoriul unui stat membru. Acţiune în pretenţii formulată de societatea în insolvenţă prin reprezentantul desemnat de judecătorul sindic din procedura secundară de insolvenţă. Excepţia lipsei calităţii de reprezentant. Efecte din perspectiva dispoziţiilor din Regulamentului CE nr. 1346/2000
Articole incidente: Regulamentul CE nr. 1346/2000, art. 3 alin. 2, art. 16 alin. 1, art. 25 alin. 1, art. 27 teza finală
Potrivit dispoziţiilor art. 16 alin. 1 din Regulamentul CE nr. 1346/2000 din 29 mai 2000 privind procedurile de insolvenţă, „(1) Orice hotărâre de deschidere a unei proceduri de insolvență pronunţată de o instanţă a unui stat membru competentă în temeiul art. 3 este recunoscută în toate celelalte state membre de îndată ce îşi produce efectele în statul de deschidere”.
Dispoziţiile art. 25 alin. 1 din acelaşi Regulament prevăd că „Hotărârile cu privire la desfăşurarea şi închiderea unei proceduri de insolvenţă pronunţate de o instanţă a cărei hotărâre de deschidere este recunoscută în temeiul art. 16, precum şi un concordat aprobat de o atare instanţă sunt, de asemenea, recunoscute fără îndeplinirea nici unei alte formalităţi. Aceste hotărâri sunt executate în conformitate cu art. 31-51, cu excepţia art. 34 alin. (2) din Convenţia de la Bruxelles privind competenţa şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, modificată prin convenţiile de aderare la această convenţie. Primul paragraf se aplică şi hotărârilor care decurg în mod direct din procedura de insolvenţă şi care au o strânsă legătură cu aceasta, chiar dacă au fost pronunţate de o altă instanţă. Primul paragraf se aplică şi hotărârilor referitoare la măsurile de conservare adoptate ulterior cererii de deschidere a procedurii de insolvenţă.
În cazul în care judecătorul sindic din cadrul procedurii secundare de insolvenţă deschise faţă de o societate într-un stat membru a autorizat administratorul judiciar numit în cadrul acestei proceduri să formuleze o acţiune legală în vederea recuperării creanţelor datorate acesteia de către pârât, este nelegală soluţia instanţei române, învestite cu soluţionarea unei astfel de cereri, de anulare a acţiunii pentru lipsa calităţii de reprezentant a semnatarului cererii de chemare în judecată pentru reclamanta aflată în insolvenţă.
Aceasta întrucât există o hotărâre judecătorească de autorizare a semnatarului cererii, care nu a fost desfiinţată şi care nu poate fi cenzurată indirect de instanţa învestită să soluţioneze acţiunea în pretenţii formulată de reclamantă în baza împuternicirii date de judecătorul sindic din cadrul procedurii secundare de insolvenţă. – I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, decizia nr. 1178 din 26 iunie 2020
Prin cererea de chemare în judecată reclamanta A. S.P.A, prin SCPA ”B.”, a solicitat instanţei obligarea pârâtei C. S.A. (fostă D. S.R.L.) la plata sumei de 292.400 Euro, echivalentul a 1.306.852,56 lei (curs BNR la data de 22.03.2016 = 4,4694 lei) reprezentând suma datorată conform Contractului de achiziţie nr. 880 încheiat între cele două societăţi la 27.07.2012 şi a Acordului încheiat între aceleaşi părţi la 19.02.2014, precum şi dobânda legală şi actualizarea sumei cu rata inflaţiei, până la plata integrală a creanţei.
La termenul din 17 ianuarie 2018, pârâta a invocat excepţia lipsei calităţii de reprezentat pentru semnatarul cererii de chemare în judecată, instanţa acordând consecutiv termene pentru justificarea acestei calităţi, la 18 februarie 2018, 14 martie 2018 şi 25 aprilie 2018.
Deliberând asupra excepţiei lipsei procedurii prealabile invocate de către pârâtă, instanța de fond a constatat că din înscrisul emis de Camera de Comerţ Milano Monza Brianza Lodi, reclamanta A. S.P.A face obiectul a două proceduri de insolvenţă în temeiul Regulamentului CE nr. 1346/2000 al Consiliului din 29 mai 2000 privind procedurile de insolvenţă, respectiv o procedură principală de insolvenţă, deschisă în Franţa prin sentinţa din 29.07.2014 a Tribunalului din Grenoble şi o procedură secundară de insolvenţă, care se desfăşoară în Italia la Tribunalul din Verona.
Aşa cum a reieşit din înscrisul de la fila 56 emis de către Tribunalul din Verona, judecătorul sindic din cadrul procedurii secundare de insolvenţă a autorizat administratorul judiciar numit în cadrul acestei proceduri, dl. E., să formuleze o acţiune legală în vederea recuperării creanţelor datorate de pârâtă, însărcinându-l pe dl. B. în condiţiile ofertei formulate.
Potrivit art. 27 din Regulamentul CE nr. 1346/2000 al Consiliului din 29 mai 2000 privind procedurile de insolvenţă, „Deschiderea procedurii menţionate la articolul 3 alineatul (1) de către o instanţă dintr-un stat membru şi care este recunoscută în alt stat membru (procedura principală) permite deschiderea în cel de-al doilea stat, de către o instanţă competentă în temeiul articolului 3 alineatul (2), a unei proceduri secundare de insolvenţă, fără ca insolvenţa debitorului să fie examinată în cel de-al doilea stat. Această procedură trebuie să fie una din procedurile menţionate la anexa B. Efectele ei se limitează la bunurile debitorului situate pe teritoriul celui de-al doilea stat membru.”
De asemenea, potrivit art. 2 lit. g) liniuţa 3 din acelaşi Regulament, „în sensul prezentului regulament, … „statul membru în care sunt situate bunurile” înseamnă: … – în cazul creanţelor, statul membru pe al cărui teritoriu îşi are centrul intereselor terţul debitor, aşa cum este determinat la articolul 3 alineatul (1)”.
Coroborând aceste dispoziţii cu cele ale art. 3 alin. 2 şi cu textul art. 27 teza finală din Regulament, tribunalul a apreciat că urmărirea creanţei ce face obiectul prezentei cereri de chemare în judecată este de competenţa procedurii principale de insolvenţă, deschisă în Franţa de Tribunalului din Grenoble, astfel că doar practicianul în insolvenţă desemnat în această procedură avea dreptul de a reprezenta debitoarea şi de a mandata semnatarii cererii de a formula prezenta cerere de chemare în judecată.
Din actele dosarului a rezultat că semnatarii cererii de chemare în judecată au fost împuterniciţi să formuleze această cerere de reprezentanţii procedurii secundare de insolvenţă, respectiv cea deschisă în Italia de către tribunalul din Verona, procedură care nu este competentă a urmări creanţele debitoarei.
S-a considerat, aşadar, că această competenţă revine procedurii principale de insolvenţă din Franţa, respectiv lichidatorului judiciar F.
De asemenea, tribunalul a reţinut preeminenţa dispoziţiilor acestui regulament faţă de prevederile legale interne italiene, franceze şi româneşti (Flaminio Costa v. ENEL din 15 iulie 1964, hotărârea din 10 octombrie 1973, în cauza Variola, hotărârea din 13 iulie 1972, în cauza Comisia împotriva Italiei, hotărârea Simmenthal din 9 aprilie 1978).
A mai reţinut că, în prezenta cauză, nici mandatarii avocaţi şi nici mandantul nu au abilitatea legală de a reprezenta debitoarea în ceea ce priveşte formularea prezentei cereri.
Astfel, s-a apreciat că nu s-a făcut dovada faptului că SCPA ”B.”, semnatar al cererii de chemare în judecată, a fost împuternicită de către reprezentantul societăţii reclamante (aflată în insolvenţă) abilitat legal să urmărească creanţa ce face obiectul cererii, pentru a formula prezenta cerere, motiv pentru care sancţiunea ce intervine este nulitatea cererii de chemare în judecată, în conformitate cu dispoziţiile art. 82 coroborat cu art. 84 C. proc. civ.
În consecinţă, prin sentinţa civilă nr. 732 din 25 aprilie 2018 pronunţată în dosarul nr. x/1285/2016* al Tribunalului Specializat Cluj s-a admis excepţia lipsei calităţii de reprezentant a semnatarului cererii de chemare în judecată pentru A. S.P.A., aflată în insolvenţă şi s-a anulat cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă ca fiind formulată de o persoană fără calitate de reprezentant.
Prin decizia civilă nr. 577 din 5 noiembrie 2018, pronunțată în dosarul în nr. x/1285/2016*, Curtea de Apel Cluj, Secția a II-a civilă, a respins apelul declarat de reclamanta A. S.P.A. împotriva sentinţei civile nr. 732 din 25.04.2018, pronunţată în dosarul nr. x/1285/2016* al Tribunalului Specializat Cluj, pe care a menţinut-o, în întregime.
A obligat apelanta să plătească intimatei pârâte C. SA suma de 14.280 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a apreciat că prima instanță a stabilit în mod corect că revine competenţa de a urmări creanţa ce face obiectul prezentei cereri de chemare în judecată procedurii principale de insolvenţă deschisă în Franţa de Tribunalul din Grenoble, şi, prin urmare, practicianul în insolvenţă desemnat în această procedură avea dreptul de a reprezenta debitoarea şi de a mandata semnatarii cererii de a formula prezenta cerere de chemare în judecată.
În termen legal, invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., reclamanta A. S.p.a., prin SCPA ”B.”, a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 577 din 5 noiembrie 2018 pronunțate în dosarul în nr. x/1285/2016* de către Curtea de Apel Cluj, Secția a II-a civilă.
Sub un prim aspect, a susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 25 alin. 1 din Regulamentul CE nr. 1346/2000 din 29 mai 2000 privind procedurile de insolvenţă, care prevede, între altele, că hotărârile cu privire la desfăşurarea şi închiderea unei proceduri de insolvenţă pronunţate de o instanţă a cărei hotărâre de deschidere este recunoscută în temeiul articolului 16 din Regulament, precum şi un concordat aprobat de o atare instanţă „sunt recunoscute fără îndeplinirea nici unei alte formalităţi şi sunt executate în conformitate cu articolele 31-51 [(cu excepţia articolului 34 alineatul (2)] din Convenţia de la Bruxelles privind competenta si executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, modificată prin convenţiile de aderare la această convenţie)”.
Sub un al doilea aspect, a arătat că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 16 alin. 1 din acelaşi Regulament, conform căruia: „(1) Orice hotărâre de deschidere a unei proceduri de insolventa pronunţată de o instanţă a unui stat membru competentă în temeiul articolului 3 este recunoscută în toate celelalte state membre de la îndată ce îşi produce efectele în statul de deschidere”.
În acest sens, a precizat că instanţa de apel ar fi trebuit să recunoască caracterul executoriu al hotărârii de deschidere a procedurii de insolvenţă şi de numire a reprezentanţilor care urmau să facă demersuri împotriva societăţii pârâte, fără a pronunţa o soluţie contrară acestora.
Sub un al treilea aspect, a menţionat că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 3 alin. (1) și art. 27 din Regulamentul CE nr. 1346/2000, în sensul că aceste dispoziţii nu sunt aplicabile prezentului litigiu, astfel că în mod greşit a procedat instanţa de apel la o nouă judecată asupra aspectelor decise de către Tribunalul din Verona, cu încălcarea competenţei teritoriale instituite prin Regulament, doar instanţa italiană sau cea franceză având competenţa de a aprecia dacă sumele de bani ce fac obiectul acţiunii în pretenţii iniţiate de reclamantă împotriva unui debitor român intră în competența teritorială a legislaţiei procedurilor secundare.
A făcut referire la decizia pronunţată la 11 iunie 2015 de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-649/13 Nortel Networks şi, în special, la opinia Avocatului General G. (pct. 32), documente în care se precizează:
„[…] în lumina efectelor practice ale Regulamentului 1346/2000, art. 3(2) trebuie privit ca acordând competența internaţională de judecată instanţelor din Statele Membre pe al căror teritoriu au fost deschise proceduri secundare de insolvență, în măsura în care litigiile privesc bunurile debitorului situate pe teritoriul respectivului stat membru” (…) primul subparagraf al art. 25 (1) al Regulamentului 1346/2000 impune în sarcina Statelor Membre obligaţia de a recunoaşte şi aplica hotărârile pronunţate atât de instanţele care au competenţă, potrivit art. 3(1) din Regulament, cât şi de cele care sunt competente potrivit art. 3(2), în timp ce al doilea subparagraf al art. 25 (1) prevede că primul său subparagraf se aplică, de asemenea, hotărârilor derivând direct din procedurile de insolvenţă şi de care sunt strâns legate”, (…) concluzionăm că instanţele Statului Membru în care s-au deschis procedurile secundare de insolvenţă în baza art. 3(2) din Regulamentul 1346/2000 au competenţa să aprecieze dacă activele unui debitor intră sub incidenţa respectivelor proceduri, (…) răspunsul primei întrebări adresate este ca art. 3(2) şi 27 din Regulamentul nr. 1346/2000 trebuie interpretat în sensul că instanţele Statului Membru unde au fost deschise procedurile secundare de insolvenţă au competenţă, împreună cu instanţele din Statul Membru unde procedurile principale au fost deschise, pentru a determina includerea activelor debitorului în cadrul efectelor acelor proceduri secundare. ”
Recurenta-reclamantă a susţinut că prin hotărârea atacată, instanţa de apel a ignorat cele stabilite de către instanţa italiană de insolvenţă în legătură cu capacitatea lichidatorului de o a reprezenta pe recurentă şi, în plus, a procedat la o nouă judecată a celor dispuse de către instanţa italiană, cu încălcarea regulilor privind conflictul de legi stabilite de Regulamentul nr. 1346/2000 (art. 4 alin. 11) şi de legea italiană a insolvenţei, care este şi legea italiană aplicabilă în privinţa atribuţiilor și capacităţii lichidatorului recurentei reclamante. Solicită admiterea recursului casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, care a pronunţat hotărârea.
Intimata-pârâtă C. S.A. (fostă D. S.R.L.) a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului, ca nefondat, cu consecinţa menţinerii deciziei recurate şi obligarea recurentei reclamante la plata cheltuielilor de judecată.
Totodată, a menţionat că dispoziţiile art. 3 alin. 2 şi cele ale art. 27 teza finală din Regulamentul nr. 1346/2000 limitează, în mod expres şi univoc, efectele procedurii secundare şi, implicit, competenţa instanţei din această procedură doar la bunurile debitorului situate pe teritoriul statului membru în care se deschide această procedură secundară, respectiv Italia, aceasta fiind raţiunea avută în vedere de către instanţele de fond şi de apel atunci când au soluţionat chestiunea privind calitatea de reprezentant a semnatarului cererii de chemare în judecată.
Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, ținând cont și de apărărările formulate prin întâmpinare, a admis recursul declarat de reclamanta A. SPA pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
În speță, faţă de recurenta-reclamantă A. SPA s-au deschis două proceduri de insolvenţă – una în Franţa, de către Tribunalul Grenoble (procedura principală), şi una în Italia, de către Tribunalul Verona (procedura secundară).
Potrivit art. 27 din Regulamentul CE nr. 1346/2000 al Consiliului din 29 mai 2000 privind procedurile de insolvenţă: „Deschiderea procedurii menţionate la articolul 3 alineatul (1) de către o instanţă dintr-un stat membru şi care este recunoscută în alt stat membru (procedura principală) permite deschiderea în cel de-al doilea stat, de către o instanţă competentă în temeiul articolului 3 alineatul (2), a unei proceduri secundare de insolvenţă, fără ca insolvenţa debitorului să fie examinată în cel de-al doilea stat. Această procedură trebuie să fie una din procedurile menţionate la anexa B. Efectele ei se limitează la bunurile debitorului situate pe teritoriul celui de-al doilea stat membru”.
De asemenea, potrivit art. 2 lit. g) liniuţa 3 din acelaşi Regulament, în sensul prezentului regulament, … „statul membru în care sunt situate bunurile” înseamnă: „…în cazul creanţelor, statul membru pe al cărui teritoriu îşi are centrul intereselor terţul debitor, aşa cum este determinat la articolul 3 alineatul (1)”.
Coroborând aceste dispoziţii cu cele ale art. 3 alin. 2 şi cu textul art. 27 teza finală din Regulament, atât prima instanță, cât și instanța de apel au apreciat că urmărirea creanţei ce face obiectul prezentei cereri de chemare în judecată este de competenţa procedurii principale de insolvenţă, deschisă în Franţa de Tribunalului din Grenoble, astfel că doar practicianul în insolvenţă desemnat în această procedură avea dreptul de a reprezenta debitoarea şi de a mandata semnatarii cererii de a formula prezenta cerere de chemare în judecată.
Este adevărat că semnatarii cererii de chemare în judecată pendinte au fost împuterniciţi să formuleze cererea de reprezentanţii procedurii secundare de insolvenţă, respectiv cea deschisă în Italia de către Tribunalul din Verona, însă chestiunea îndrituirii d-lui E. (lichidatorul din procedura secundară) de a acţiona în instanţă este distinctă de problema întinderii teritoriale a efectelor celei de-a doua proceduri de insolvenţă.
Astfel, lipsa calității de reprezentat trebuia analizată prioritar, fără a se da o dezlegare prin raportare la efectele pe care le are deschiderea celei de-a doua proceduri de insolvenţă, procedura de urmărire a creanței şi, deopotrivă, asupra incidenţei în cauză a art. 3 alin. 2 şi art. 27 teza finală din Regulamentul CE nr.1346/2000 al Consiliului.
Aceasta deoarece nu se poate face abstracție de hotărârea prin care judecătorul sindic din cadrul procedurii secundare de insolvenţă (care se desfăşoară în Italia, la Tribunalul din Verona) a autorizat administratorul judiciar numit în cadrul acestei proceduri, dl. E., să formuleze o acţiune legală în vederea recuperării creanţelor datorate de pârâtă, însărcinându-l pe dl. B. în condiţiile ofertei formulate.
Hotărârea sus-menţionată, care nu a fost desfiinţată, nu poate fi cenzurată indirect de instanţa învestită să soluţioneze cauza, cererea dedusă judecății fiind formulată de reclamanta A. S.p.a în baza împuternicirii date de judecătorul sindic din cadrul procedurii secundare de insolvenţă
Dispoziţiile art. 25 alin. 1 din Regulamentul CE nr. 1346/2000 din 29 mai 2000 privind procedurile de insolvenţă prevăd că hotărârile cu privire la desfăşurarea şi închiderea unei proceduri de insolvenţă pronunţate de o instanţă a cărei hotărâre de deschidere este recunoscută în temeiul art. 16 din Regulament, precum şi un concordat aprobat de o atare instanţă „sunt recunoscute fără îndeplinirea nici unei alte formalităţi şi sunt executate în conformitate cu articolele 31-51 [(cu excepţia articolului 34 alineatul (2)] din Convenţia de la Bruxelles privind competența și executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, modificată prin convenţiile de aderare la această convenţie)”.
Potrivit dispoziţiile art. 16 alin. 1 din acelaşi Regulament: „(1) Orice hotărâre de deschidere a unei proceduri de insolvență pronunţată de o instanţă a unui stat membru competentă în temeiul art. 3 este recunoscută în toate celelalte state membre de la îndată ce îşi produce efectele în statul de deschidere”.
Aşadar, în mod eronat, instanţa de apel a reținut ca fiind corectă hotărârea primei instanţe de anulare a acţiunii pentru lipsa calităţii de reprezentant a semnatarului cererii de chemare în judecată pentru reclamanta A. S.P.A., aflată în insolvenţă, câtă vreme există o hotărâre judecătorească de autorizare a acestuia.
Pentru raţiunile înfăţişate, reţinând incidenţa motivului de nelegalitate reglementat de dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă A. SPA împotriva deciziei civile nr. 577/2018 din 5 noiembrie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, Secţia a II-a civilă, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel pentru a da curs prevederilor art. 480 alin. 3 C. proc. civ.
Notă : Regulamentul CE nr. 1346/2000 privind procedurile de insolvenţă a fost abrogat şi înlocuit, începând cu data de 26 iunie 2017, de Regulamentul UE nr. 848/2015 privind procedurile de insolvenţă.
Această speță este cuprinsă în Buletinul Jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție – culegere de decizii pe anul 2020.
