Jurisprudență ÎCCJ | Nesoluționarea cererii de despăgubire formulată în temeiul Legii nr. 213/2015. Acțiune având ca obiect obligarea Fondului de Garantare a Asiguraților la emiterea unei decizii

În condiţiile în care Legea nr. 213/2015 nu face nicio precizare cu privire la ipoteza în care Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu emite decizia prin care soluționează cererea de despăgubiri, lipsa răspunsului nu poate rămâne necenzurată pentru că nicio dispoziţie legală nu limitează dreptul celui care se consideră îndreptăţit la despăgubiri de a se adresa instanţei competente, ci dimpotrivă, art. 21 alin. (2) din Constituţia României prevede că acest drept poate fi exercitat neîngrădit.

Sub aspectul determinării instanţei competente, trebuie avut în vedere că, potrivit art. 13 din Legea nr. 213/2015, competente să soluţioneze contestaţia împotriva deciziei de respingere a despăgubirilor solicitate, precum şi calea de atac formulată împotriva hotărârii pronunţate în soluţionarea contestaţiei sunt instanţele civile de la sediul Fondului de Garantare.

De aceea, se impune ca şi în cazul refuzului de a soluţiona cererea, să poată fi formulată acțiune tot la instanţele civile de la sediul Fondului de Garantare, simetric regulilor prevăzute în Legea nr. 213/2015.

Totodată trebuie reținut că natura juridică a pretențiilor solicitate prin cererea înregistrată la Fondul de Garantare este una civilă – drept de creanță izvorât din contractele de asigurare, în cazul producerii riscului asigurat -, iar raportul juridic litigios nu este un raport de persoană vătămată în drepturi – autoritate publică emitentă a actului administrativ vătămător, astfel că sunt aplicabile normele de competență generală prevăzute de Codul de procedură civilă, iar nu normele speciale de competenţă din Legea nr. 554/2004. Drept urmare, rezultă că asemenea litigii nu pot intra decât în sfera de competenţă procesuală pur civilă, iar nu în aceea specifică contenciosului administrativ.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 554/2004, precum şi pe prevederile Legii nr. 213/2015.

Prin întâmpinarea formulată, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în temeiul art. 13 alin.5 din Legea nr. 213/2015 raportat la art.8 din Legea 554/2004, a invocat excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Suceava în soluţionarea prezentei cauze, susţinând că potrivit acestor dispoziţii legale era stabilită o competenţă expresă şi exclusivă a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia de contencios administrativ şi fiscal pentru litigiile dintre FGA şi subiecţii Legii 213/2015.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 13 din Legea nr. 213/2015, astfel cum a fost aceasta modificată şi completată prin OUG nr. 102/2021, împotriva deciziei de respingere a cererii privind acordarea daunelor, se poate face contestaţie la instanţele civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competenţă generală prevăzute de Codul de procedură civilă.

Astfel, curtea de apel a apreciat că, în condiţiile în care prin normele citate legiuitorul a înţeles să instituie o competenţă materială în favoarea instanțelor civile de la sediul Fondului, această competență materială devine aplicabilă şi asupra cererilor care vizează nesoluționarea în termen legal a cererii de acordare a despăgubirilor, în caz contrar fiind înfrântă voința legiuitorului și rațiunea legii de a deferi instanțelor civile litigiile legate de aplicarea dispozițiilor Legii 213/2015.

Totodată, a reţinut că pot fi aplicate speţei, mutatis mutandis, dezlegările date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. IX din 20 martie 2006, pronunţată în recurs în interesul legii, astfel reţinând că, pentru identitate de raţiune, dacă se instituie o competenţă civilă contestaţiilor formulate împotriva deciziilor de respingere a acordării daunelor morale, aceeaşi competenţă civilă trebuie să existe şi în cazul nesoluţionării în termen legal a cererii de acordare a despăgubirilor.

A mai reţinut curtea de apel că în măsura în care cel îndreptățit potrivit Legii nr. 213/2015 invocă împotriva asigurătorului un drept de creanță, drept subiectiv civil patrimonial, cum deciziile privind plata despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare încheiate aflate sub incidența acestei legi sunt acte juridice civile, se impune concluzia că asemenea litigii nu pot intra decât în sfera de competență procesuală pur civilă, iar nu în aceea specifică contenciosului administrativ.

2.2. Învestită prin declinare, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 12202 din 5.10.2022, a admis excepţia necompetenţei materiale, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Suceava, Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a suspendat judecarea cauzei şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.

Pentru a hotărî astfel, această instanţă a reţinut că din conţinutul art.2 alin. (2) coroborat cu art.2 alin.(1) lit.1 din Legea nr.554/2004, rezultă că nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri este asimilată actului administrativ unilateral.

Având în vedere motivele de fapt şi de drept ale acţiunii concret formulate, în care reclamantul a indicat expres că obiectul acţiunii constă în obligarea autorităţii publice la soluţionarea cererii şi emiterea deciziei sub sancţiunea unor penalităţi şi aplicarea unei amenzi conducătorului instituţiei, raportat la dispoziţiile din legea 554/2004, instanţa a apreciat că, se impune a se constata dacă pârâtul avea obligaţia de a soluţiona cererea de plată într-un anumit termen şi în mod nelegal nu ar fi procedat în acest mod, ceea ce implică analiza legalităţii actului administrativ asimilat, competenţa în acest sens revenind instanţei de contencios administrativ, iar nu celei de drept comun.

Drept urmare, a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Suceava, Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi, constatând ivit conflictul de competenţă, a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.

Ivirea prezentului conflict negativ de competenţă a fost determinată de modul diferit în care cele două instanţe au interpretat dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 213/2015 precum şi natura juridică a cererii de chemare în judecată, ca fiind civilă sau de contencios administrativ.

Obiectul prezentului demers judiciar îl constituie solicitarea reclamantului de obligare a pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor la emiterea unei decizii prin care să admită sau să respingă pretenţiile solicitate conform art. 13 alin. 1 din Legea nr. 213/2015, precum şi stabilirea unui termen de 10 zile în care pârâtul să emită decizia şi aplicarea unei amenzi de 20% pe zi de întârziere din salariu minim brut pe economie.

Potrivit dispoziţiilor art. 13 din Legea nr. 213/2015, astfel cum a fost modificată prin OUG nr. 102/2021, în vigoare la momentul formulării cererii înregistrate de către reclamant la Fondul de Garantare a Asiguraţilor, „(1) În termen de 60 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României a deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de retragere a autorizaţiei de funcţionare şi constatare a existenţei indiciilor stării de insolvenţă a asigurătorului, Fondul este în drept să efectueze plăţi din disponibilităţile sale, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, cu respectarea dispoziţiilor legale, după parcurgerea de către creditorul de asigurări a procedurii administrative de plată reglementate de prezenta lege. (3) În vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună şi a creanţelor de asigurări înregistrate în evidenţele sale, ţinând seama de normele aplicabile în materie şi de condiţiile de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul faţă de care s-a stabilit starea de insolvenţă. (4) Aprobarea sau, după caz, respingerea sumelor pretinse de petenţi este de competenţa comisiei speciale, constituite conform art. 123; comisia specială poate dispune suspendarea soluţionării cererii de plată, în condiţiile art. 16 alin. (3). (5) În caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere, motivată; împotriva deciziei se poate formula contestaţie în termen de 30 zile de la comunicarea acesteia, sub sancţiunea decăderii, la instanţele civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competenţă generală din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.(5¹) Hotărârile judecătoreşti pronunţate potrivit alin. (5) sunt supuse căilor de atac prevăzute de Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.”

În cauză, Înalta Curte reține că demersurile reclamantului se află în etapa prevăzută de art. 13 mai sus citat, pârâtul fiind sesizat de reclamant în scopul obţinerii despăgubirilor pe care le-ar fi solicitat de la Societatea de Asigurare Reasigurare B. SA, aflată în prezent în procedura falimentului.

Se reține, totodată, că problema care a generat prezentul conflict de competență este de a stabili dacă această procedură are caracter civil sau de contencios administrativ.

Alin. (5) al art. 13 din Lege nr. 213/2015 , anterior redat, prevede că decizia de respingere poate fi contestată la instanţele civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competenţă generală din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Totodată, alin. (5¹) stabileşte că hotărârile judecătoreşti pronunţate potrivit alin. (5) sunt supuse căilor de atac prevăzute de dreptul comun.

Înalta Curte reține că ipoteza mai sus menționată reglementată de art. 13 din Legea nr. 213/2015 presupune emiterea unei decizii de respingere a despăgubirilor de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ipoteză care nu se regăseşte în speţă, întrucât reclamantul se plânge de lipsa unui răspuns din partea Fondului de Garantare a Asiguraţilor, la cererea formulată în sensul art. 13 din Legea nr. 213/2015.

În condiţiile în care Legea nr. 213/2015 nu face nicio precizare cu privire la ipoteza în care Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu emite decizia nu se poate însă  refuza persoanei îndreptăţite dreptul de a se adresa instanţei competente.

Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului pârâtului nu poate rămâne necenzurat pentru că nicio dispoziţie legală nu limitează dreptul celui care se consideră îndreptăţit la despăgubiri de a se adresa instanţei competente, ci dimpotrivă, art. 21 alin. (2) din Constituţia României prevede că acest drept poate fi exercitat neîngrădit.

Sub aspectul determinării instanţei competente, trebuie avut în vedere că, astfel cum s-a menţionat, potrivit art. 13 din Legea nr. 213/2015, competente să soluţioneze contestaţia împotriva deciziei de respingere a despăgubirilor solicitate în temeiul Legii nr. 213/2015, precum şi calea de atac formulată împotriva hotărârii pronunţate în soluţionarea contestaţiei sunt instanţele civile de la sediul Fondului de Garantare.

De aceea, se impune ca şi în cazul refuzului Fondului de Garantare de a soluţiona cererea, să poată fi formulată cerere, împotriva acestui refuz, tot la instanţele civile de la sediul Fondului de Garantare, simetric regulilor prevăzute în Legea nr. 213/2015.

Totodată trebuie reținut că natura juridică a pretențiilor solicitate prin cererea înregistrată la Fondul de Garantare este una civilă – drept de creanță izvorât din contractele de asigurare, în cazul producerii riscului asigurat, iar raportul juridic litigios nu este un raport de persoană vătămată în drepturi-autoritate publică emitentă a actului administrativ vătămător, astfel că sunt aplicabile normele de competență generală prevăzute de Codul de procedură civilă, iar nu normele speciale de competenţă din Legea nr. 554/2004.

Drept urmare, rezultă că asemenea litigii nu pot intra decât în sfera de competenţă procesuală pur civilă, iar nu în aceea specifică contenciosului administrativ.

Cum, potrivit art. 94 alin. 1 lit. h din Codul de procedură civilă judecătoria judecă cererile privind obligațiile de a face neevaluabile în bani, indiferent de izvorul lor contractual sau extracontractual, cu excepția celor date de lege în competența altor instanțe și, raportat la împrejurarea că Fondul de Garantare are sediul în sectorul 2 al Municipiului București, competentă să soluționeze prezenta cauză este Judecătoria Sectorului 2 București.

Raportat tuturor considerentelor expuse, Înalta Curte a reţinut că Judecătoria Sectorului 2 București este competentă să soluţioneze cauza.