Jurisprudența ÎCCJ | Cerere de sesizare a Curţii Constituţionale. Condiţii. Inadmisibilitate

Nu este admisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate care vizează dispoziţii dintr-un decret prezidenţial, întrucât, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională decide numai asupra excepţiilor privind neconstituționalitatea unei legi sau a unei ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare.

Prin decizia penală nr. 679/AP din 23 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, Secţia penală, printre altele, în baza art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, s-a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de inculpatul A., de sesizare a Curţii Constituţionale cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a art. 290 alin. (2) C. proc. pen. şi art. 43 alin. (2) din Decretul Preşedintelui României nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României.

Pentru a dispune astfel, Curtea a reţinut, în esenţă, că, referitor la excepţia de neconstituţionalitate a art. 290 alin. (2) C. proc. pen. şi art. 43 alin. (2) din Decretul Preşedintelui României nr. 195/2020, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru a putea fi sesizată instanţa de contencios constituţional.

S-a opinat că, deşi ambele au fost invocate într-un litigiu pendinte, de către o parte, totuşi, art. 290 alin. (2) C. proc. pen. nu are legătură cu prezenta cauză, nefiind incident în situaţia inculpatului care nu a formulat un denunţ, ci o plângere penală, modalitate de sesizare reglementată de art. 289 C. proc. pen., iar în ceea ce priveşte Decretul Preşedintelui României, s-a reţinut că acesta nu se încadrează în categoriile de acte normative care pot fi atacate cu o excepţie de neconstituţionalitate, nefiind un act normativ primar, respectiv o lege sau o ordonanţă, ci doar un act prezidenţial, cu efecte provizorii.

Împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cuprinsă în decizia penală nr. 679/AP din 23 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, Secţia penală, a formulat recurs inculpatul A.

Prin motivele de recurs formulate în scris, recurentul a invocat, în esenţă, nelegalitatea hotărârii recurate, în raport de faptul că instanţa s-a pronunţat asupra cererilor sale prin decizie şi nu prin încheiere, iar dispoziţiile art. 29 alin. (4) si (5) din Legea nr. 47/1992 prevăd că asupra cererii de sesizare a Curţii Constituţionale a României instanţa trebuie să se pronunţe printr-o încheiere.

În continuare, în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate a art. 290 alin. (2) C. proc. pen., a arătat că, deşi sesizarea formulată la organul de urmărire penală a fost intitulată „plângere penală” şi, respectiv „completarea plângerii penale”, aceasta conţine şi denunţuri formulate împotriva preşedinţilor Judecătoriei Braşov şi Tribunalului Braşov privind repunerea pe rol, în loc de anulare ca netimbrate în termen, a unor cereri civile, respectiv primirea unor recursuri peste termenul legal şi fără a fi timbrate, formulate de avocata B. pentru persoanele pe care le reprezena, altele decât recurentul.

Astfel, a precizat că denunţul este formulat în temeiul dispoziţiilor art. 290 C. proc. pen., drept pentru care cererea se referă la un text de lege ce are legătură cu cauza şi a cărui neconstituţionalitate nu a mai fost soluţionată de Curtea Constituţională.

 În ce priveşte cererea privind neconstitutionalitatea art. 43 alin. (2) din Decretul Preşedintelui României nr. 195/2020, recurentul a opinat că acest text de lege este incident în cauză, deoarece în temeiul acestuia s-a produs suspendarea judecăţii, iar asupra neconstituţionalităţii lui nu s-a pronunţat Curtea Constituţională până în prezent.

Analizând recursul formulat de recurentul A. împotriva dispoziţiei de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 290 alin. (2) C. proc. pen. şi art. 43 alin. (2) din Decretul Preşedintelui României nr. 195/2020, cuprinsă în decizia penală nr. 679/AP din 23 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, Secţia penală, Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Cu titlu preliminar, analizând critica de nelegalitate invocată de către recurent referitoare la nerespectarea dispoziţiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, care prevăd că, dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanța respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curții Constituționale, Înalta Curte reţine, sub un prim aspect, că, în cauză, cererea privind sesizarea Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitae invocată a fost înaintată de recurent la termenul de judecată din 27 octombrie 2020, termen la care instanţa de apel, constatând cauza în stare de soluţionare, a acordat cuvântul în dezbateri.

Având în vedere obiectul cauzei în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, respectiv apel împotriva sentinţei penale nr. 2389 din 17.12.2019 a Judecătoriei Braşov, rezultă că decizia prin care a fost soluţionată cauza reprezintă hotărârea specifică căii de atac declarate, iar soluţionarea de către instanţa de apel a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale prin aceeaşi hotărâre a fost determinată de comportamentul procesual al recurentului care a înţeles să învestească instanţa de apel cu cererea de sesizare la termenul de judecată la care au avut loc dezbaterile.

În altă ordine de idei, analizând critica recurentului şi din perspectiva dispozițiilor art. 280 – 282 C. proc. pen., care impun un regim al nulităţilor ce restrânge sfera cazurilor de nulitate absolută, se constată că nu se identifică în cauză incidenţa niciunei situaţii circumscrise nulității absolute.

Deopotrivă, Înalta Curte are în vedere împrejurarea că recurentului i-a fost analizată cererea invocată din perspectiva condiţiilor prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, iar soluţionarea cererii de sesizare prin decizie şi nu prin încheiere nu are relevanţă, câtă vreme în cauză au fost aplicate dispoziţiile legale în materie.

Prin urmare, se reţine că simpla enunţare a unor pretinse nelegalităţi nu poate atrage nulitatea relativă ori excluderea unui act, în măsura în care nu este indicat în mod concret în ce a constat vătămarea suferită de recurent şi motivul pentru care această vătămare nu a putut fi înlăturată în alt mod.

În raport de aceste consideraţii, Înalta Curte constată ca neîntemeiate criticile recurentului A. referitoare la nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva nerespectării dispoziţiilor art. 29 alin. (5)  din Legea nr. 47/1992.

Analizând în continuare susținerile recurentului A. referitoare la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a României, Înalta Curte reţine că excepția de neconstituționalitate constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condițiile legii, analiza conformităţii anumitor dispoziții legale cu Constituţia României.

Potrivit art. 146 lit. d) din Constituție, competența de a hotărî asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești, revine Curții Constituționale.

În acest caz, sesizarea Curții Constituționale nu se face direct, căci Legea nr. 47/1992 stabilește un veritabil filtru, în virtutea căruia instanța efectuează un examen cu privire la îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate, în funcţie de care admite sau respinge cererea de sesizare a Curţii Constituționale.

Calea procedurală reglementată de art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu oferă instanței în fața căreia se invocă excepția posibilitatea de a controla constituționalitatea propriu-zisă a prevederilor legale contestate, ci doar de a aprecia asupra condițiilor de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate (în acest sens, și decizia nr. 3991 din 9.11.2010 a Î.C.C.J. – Secţia penală).

În aplicarea art. 29 din Legea nr. 47/1992, se realizează o verificare sub aspectul respectării condiţiilor legale în care excepţia de neconstituționalitate, ca incident procedural, poate fi folosită.

Astfel, în mod constant, instanţele judecătoreşti au statuat că cererea de sesizare a Curţii Constituționale cu o excepţie de neconstituţionalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare şi aplicare a legii sau atunci când nu are legătură cu cauza.

Analiza îndeplinirii cumulative a condițiilor prevăzute de Legea nr. 47/1992 nu trebuie să se realizeze formal, căci verificarea admisibilităţii excepţiei de neconstituţionalitate de către judecătorul în faţa căruia este ridicată are ca efect evitarea încărcării inutile a Curţii Constituţionale şi eliminarea încercărilor de tergiversare nejustificată a cauzelor aflate pe rolul instanţelor.

Ca orice mijloc procedural, excepția de neconstituționalitate nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluţionarea cauzei.

În consecință, în cadrul examenului de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, instanța trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.

Totodată, în ceea ce priveşte condiţia de admisibilitate privind legătura cu soluţionarea cauzei, este de observat că raportul cu soluţionarea cauzei trebuie să privească incidenţa dispoziţiei legale, a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată, în privinţa soluţiei ce se va pronunţa asupra cauzei deduse judecăţii.

 Astfel, decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei trebuie să fie de natură să producă un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal. Aceasta presupune, pe de o parte, existenţa unei legături directe dintre norma contestată şi soluţia procesului principal, iar, pe de altă parte, rolul concret pe care decizia din contencios constituţional îl va avea în proces, aceasta trebuind să producă efecte materiale asupra conţinutului deciziei judecătorului.

Examinând excepţia invocată de recurentul A. sub aspectul interesului procesual al rezolvării prealabile a excepţiei de neconstituţionalitate, Înalta Curte constată că această condiţie nu este îndeplinită.

Astfel, în doctrină s-a reţinut că „această cerinţă presupune îndeplinirea cumulativă a două condiţii în vederea trimiterii cauzei la Curtea Constituţională, pentru soluţionarea excepţiei: existenţa unei relaţii între situaţia juridică a părţii şi mijlocul procesual la care aceasta a recurs şi, respectiv, remedierea situaţiei juridice a părţii prin soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate.” (Curierul Judiciar nr. 9/2008, pg. 105 „Condiţia interesului în cazul cererii de trimitere a cauzei la Curtea Constituţională în vederea examinării constituţionalităţii unui text de lege într-o cauză pendinte pe rolul instanţelor de judecată).

Fiind un incident apărut în cadrul unui litigiu, invocarea unei excepţii de neconstituţionalitate impune justificarea unui interes de către autorul cererii.

Stabilirea acestui interes se face de către instanţa de judecată, pe calea verificării pertinenţei excepţiei, în raport cu procesul în care a intervenit şi a efectului pe care decizia Curţii Constituţionale îl produce în soluţionarea procesului principal, respectiv asupra conţinutului hotărârii ce se va pronunţa în cauză. Astfel, critica unui text de lege ca fiind neconstituţional nu poate fi analizată formal, ci trebuie verificată condiţia prealabilă a interesului născut şi actual, fiind necesar a se aprecia că, în mod real, soluţionarea aspectului neconstituţional al textelor conduce la respectarea dreptului părţii în conformitate cu dispoziţiile Constituţiei României.

Pe baza acestor considerații teoretice, în speță, Înalta Curte, constată, în acord cu prima instanţă, că recurentul A., deşi a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 290 alin. (2) C. proc. pen., care fac referire la denunţ, ca formă de sesizare a organelor de urmărire penală, în realitate, excepția de neconstituționalitate invocată nu are legătură cu soluționarea cauzei de faţă, dat fiind că recurentul a înţeles să formuleze plângere penală, ca instrument de sesizare a organelor de urmărire penală, drept pentru care, dispoziţiile legale criticate nu au legătură cu situaţia juridică a recurentului.

Simpla nemulţumire a recurentului cu privire la dispoziţiile legale care reglementează măsuri sau activităţi vizând desfăşurarea procesului penal, ori la diferite acte normative, nu pot fi supuse controlului de constituţionalitate, câtă vreme aceste chestiuni nu sunt de natură să producă un efect concret asupra situaţiei sale juridice.

Se reţine astfel că cerinţa relevanţei este expresia utilităţii pe care soluţionarea excepţiei invocate o are în cadrul rezolvării acestui litigiu. Irelevanţa este situaţia în care o excepţie de neconstituționalitate nu are legătură cu cauza în care a fost invocată, aşadar nu este pertinentă pentru soluţionarea litigiului.  

Analizând în continuare cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 43 alin. (2) din Decretul Preşedintelui României nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.

Se remarcă astfel că prevederile legale în materie nu permit invocarea unei excepţii de neconstituţionalitate în privinţa unui decret prezidenţial, aşa cum a invocat recurentul A., astfel că excepţia de neconstituţionalitate invocată de acesta cu privire la art. 43 alin. (2) din Decretul Preşedintelui României nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru a sesiza instanţa de contencios constituțional, câtă vreme actul normativ contestat nu face parte dintre cele pentru care legea prevede această posibilitate.

În consecinţă, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, modificată şi republicată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, a respins, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cuprinsă în decizia penală nr. 679/AP din 23 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, Secţia penală.