Jurisprudența ÎCCJ | Cerere de recunoaștere a unei hotărâri pronunțate în materia matrimonială și a răspunderii părintești într-un stat membru UE

Dispoziţiile art.37 din Regulamentul (CE) nr.2201 din 27 noiembrie 2003 reglementează condiţiile formale pe care trebuie să le îndeplinească cererea de recunoaştere şi de încuviinţare a hotărârilor străine, impunându-se ataşarea la aceasta a unei copii a hotărârii care să întrunească toate condițiile necesare în vederea stabilirii autenticității sale şi a certificatul menționat la art.39, iar în cazul în care recunoaşterea vizează o hotărâre pronunţată în lipsă, partea care formulează o astfel de solicitare trebuie să prezinte originalul sau o copie certificată pentru conformitate a documentului care stabilește că actul de sesizare a instanței sau un act echivalent a fost notificat sau comunicat părții care nu s-a prezentat sau orice document care arată că pârâtul a acceptat hotărârea în mod neechivoc.

Or, în condițiile în care reclamanta nu a depus dovezile menţionate de art. 37 din care să rezultă că pârâtul a fost înștiințat despre desfășurarea procesului sau dovada comunicării actului de sesizare către acesta, obligaţie ce se impunea în raport de împrejurarea că pârâtul nu a fost prezent la judecata finalizată prin hotărârea a cărei recunoaştere se solicită, fiind declarat „legal citat, în lipsă”, iar conform anexei 1 la certificatul prevăzut la art.39 privind hotărârile în materie matrimonială, acesta a figurat în proces cu adresă necunoscută, este incident motivul de refuz al recunoașterii hotărârilor judecătorești în materia matrimonială şi a răspunderii părintești prevăzut de art.23 lit.c) din Regulament.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 389 din 18 februarie 2021

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a susţinut că instanţa de apel a dat eficienţă afirmaţiilor intimatului cu privire la încălcarea dreptului său la apărare în cadrul procesului finalizat prin hotărârea a cărei recunoaştere se solicită, sancţionând recurenta pentru lipsa documentelor prevăzute de art.37 alin.2 şi art.39 din Regulamentul (CE) nr.2201 din 27 noiembrie 2003.

Recurenta a invocat lipsa de rol activ a instanţei de apel, care nu a acordat un termen pentru lămurirea situaţiei de fapt, neconferind eficienţă prevederilor art.38 alin.1 din Regulamentul (CE) nr.2201 din 27 noiembrie 2003.

A susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art.4 şi art.249, coroborate cu cele ale art.479, art.1098 şi art.1095 din acelaşi cod, prevederile art.21, art.37 alin.2, art.38 şi art.39 din Regulamentul (CE) nr.2201 din 27 noiembrie 2003, precum şi pe cele ale art.23 din Convenţia de la Haga, conform cărora hotărârea străină se bucură de recunoaştere fără vreo procedură specială, iar partea care contestă recunoaşterea are sarcina de a depune înscrisurile menţionate la art.37 şi 39 din Regulament.

Recurenta a arătat că, din moment ce intimatul a susţinut că i-a fost încălcat dreptul la apărare şi că nu a avut cunoştinţă de existenţa litigiului care  s-a desfăşurat în Spania, acesta avea sarcina de a-şi proba afirmaţiile, cu atât mai mult cu cât, în cuprinsul hotărârii, apostilate conform Convenţiei de la Haga, s-a menţionat că procedura de citare a fost legal îndeplinită, potrivit normelor de procedură ale statului care a soluţionat cauza în fond.

Însă, instanţa de apel s-a erijat în instanţă de fond şi a stabilit numai în sarcina recurentei obligaţia de a dovedi susţinerile intimatului, încălcând dispoziţiile art.249 din Regulamentul (CE) nr.2201 din 27 noiembrie 2003 şi ale art.23 din Convenţia de la Haga.

Recurenta a arătat că decizia recurată cuprinde motive contradictorii, întrucât, pe de o parte Curtea a reţinut că, potrivit art.4 Cod procedură civilă, în cauză se aplică normele de drept internaţional ale Regulamentului (CE) nr.2201 din 27 noiembrie 2003, iar pe de altă parte, s-a prevalat de dispoziţiile interne de procedură în argumentarea considerentelor şi a soluţiei adoptate.

Procedând astfel, Curtea a făcut confuzie între normele de drept material pe care a fost fundamentată soluţia asupra apelului.

Fiind vorba despre recunoaşterea unei hotărâri străine, referitoare la răspunderea părintească, încredinţarea minorilor, stabilirea reşedinţei acestora şi a dreptului de vizitare, recurenta a susţinut că este aplicabilă Convenţia de la Haga din 19 octombrie 1996, ratificată de România prin Legea nr.361/2007. În concret, prevederile aplicabile cererii de recunoaştere a hotărârii străine sunt cele reglementate de Capitolul 4 din Convenţia de la Haga, care se completează cu cele ale Codului de procedură civilă, doar în măsura permisă de prevederile Convenţiei.  

A opinat că, în cauză, sunt aplicabile dispoziţiile art.43 din Convenţie, potrivit cărora documentele eliberate sunt scutite de legalizare sau de alte formalităţi similare, fiind necesar ca cererea de recunoaştere să fie întocmită conform art.1100 alin.1 lit.a, b şi c Cod procedură civilă.

Apreciind ca fiind pertinente motivele de apel, Curtea a făcut trimitere în mod greşit la art.1100 alin.2 Cod procedură civilă, care nu este incident în cauză, aplicând eronat şi prevederile alin.3 al acestui articol.

Instanţa de apel nu a identificat corect normele aplicabile litigiului, iar când a aplicat norma specială i-a dat acesteia o greşită interpretare în raport cu scopul urmărit.

Recurenta a susţinut că instanţa de apel nu a reţinut împrejurarea că recurenta şi-a schimbat cartea de identitate în baza hotărârii în discuţie, autorităţile române apreciind că aceasta produce efecte juridice şi în lipsa recunoaşterii, conform Convenţiei de la Haga.

În drept, motivele de recurs au fost întemeiate pe art.488 alin.1 pct.5, 6 şi 8 Cod procedură civilă. 

La 22.01.2021, recurenta a depus răspuns la întâmpinare, prin care solicitat respingerea apărărilor formulate de intimatul-pârât prin întâmpinare şi obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată în recurs.

1. Asupra criticii întemeiate pe dispoziţiile art.488 alin.1 pct.5 Cod procedură civilă, din perspectiva încălcării dispoziţiilor art.249 Cod procedură civilă, coroborate cu cele ale art.37 alin.2 şi art.23 din Regulamentul (CE) nr.2201 din 27 noiembrie 2003, Înalta Curte reţine următoarele:

Circumscris acestui motiv de recurs, recurenta a susţinut că în mod greşit a stabilit instanţa de apel că avea obligaţia de a proba susţinerile intimatului din cererea de apel, referitoare la încălcarea dreptului la apărare, din perspectiva nelegalei sale citări în procesul derulat în faţa instanţei spaniole, prin depunerea înscrisurilor doveditoare prevăzute de art.37 din Regulamentul (CE) nr.2201 din 27 noiembrie 2003.

Invocând lipsa de rol activ a instanţei de apel, care nu a acordat un termen pentru lămurirea situaţiei de fapt, recurenta a criticat decizia prin faptul că nu s-a dat eficienţă prevederilor art.38 alin.1 din Regulamentul (CE) nr.2201 din 27 noiembrie 2003.

Aceste critici nu sunt fondate.

Înalta Curte constată că, prin art.22 alin.2 Cod procedură civilă, a fost consacrat rolul activ al judecătorului în procesul civil, conform căruia acesta are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului, în scopul pronunţării unei hotărâri judecătoreşti temeinice şi legale. Alin.7 al aceluiaşi articol obligă instanţa de judecată, în situaţiile în care legea îi rezervă judecătorului putere de apreciere, să ţină seama de toate circumstanţele cauzei, de principiile generale ale dreptului, urmând să soluţioneze litigiul conform regulilor de drept aplicabile.   

Rolul activ al judecătorului nu trebuie însă să afecteze dreptul de disponibilitate al părţilor, ci să se armonizeze cu iniţiativa acestora, în scopul stabilirii adevărului. Astfel, judecătorul este ţinut de cadrul procesual trasat de către părţi, sub aspectul obiectului, al cauzei şi al părţilor, trebuind să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăşi limitele învestirii.

Curtea de apel, ca primă instanţă de control judiciar, respectând principiul instituit prin art.22 Codul de procedură civilă şi analizând cauza în fapt și în drept, potrivit art.476 alin.1 din acelaşi cod, a verificat, în limitele învestirii sale, aplicarea corectă a normelor legale incidente de către instanţa de fond, în raport de care a constatat că cererea dedusă judecăţii nu poate fi soluţionată din perspectiva Convenţiei de la Haga din 1961 şi nici a normelor procedurale interne în materia recunoaşterii hotărârilor străine, ci conform Regulamentului (CE) nr.2201 din 27 noiembrie 2003, care se aplică prioritar, conform art.4 Cod procedură civilă.

Determinând astfel actul normativ aplicabil, Curtea a procedat la examinarea cauzei din perspectiva aspectelor reclamate de intimat prin cererea de apel, respectiv neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru admiterea solicitării privind recunoaşterea hotărârii străine, pentru nelegala sa citare în procesul finalizat prin hotărârea în discuţie.

 Aşa cum reiese din practicaua deciziei recurate, în vederea soluţionării judicioase a cauzei, instanţa de apel a încuviinţat proba cu înscrisurile solicitate de părţi (cele anexate cererii de apel pentru apelantul-intimat şi cele aflate deja la dosar, pentru recurentă).

Examinând apelul din perspectiva probatoriului astfel încuviinţat şi a normelor legale incidente (Regulamentul (CE) nr.2201 din 27 noiembrie 2003), Curtea a constatat că motivele invocate de intimat în apel sunt fondate, întrucât recurenta nu a făcut dovada îndeplinirii tuturor condiţiilor necesare pentru a se putea dispune recunoaşterea hotărârii pronunţate de instanţa spaniolă, astfel cum se prevede prin art.37 din Regulament.

Înalta Curte constată, contrar susţinerilor recurentei, că instanţa de apel nu a inversat sarcina probei, prin stabilirea în sarcina acesteia a obligaţiei de a dovedi împrejurările reclamate de intimat prin cererea de apel.

Aceasta întrucât, astfel cum corect a apreciat şi Curtea, obligaţia de a proba îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru admiterea cererii de recunoaştere a unei hotărâri străine revine, potrivit art.37 şi 39 din Regulamentul (CE) nr.2201 din 27 noiembrie 2003, persoanei care formulează o solicitare în acest sens.        

Dispoziţii similare se regăsesc şi art.249 Cod procedură civilă, conform căruia „sarcina probei” revine celui care face o susţinere în cursul procesului, proba reprezentând mijlocul juridic prin care se stabileşte existența unui act sau fapt juridic, precum şi a dreptului subiectiv şi obligației civile aferente.

Or, în cauză, titularul acţiunii prin care se solicită recunoaşterea hotărârii străine este recurenta, în sarcina sa subzistând obligaţia de a proba temeinicia cererii sale, anume îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru admiterea acesteia, iar nu a intimatului, care nu poate fi obligat să facă dovada unui fapt negativ.

Faţă de considerentele expuse, constatând că nu se confirmă încălcarea, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art.249 Cod procedură civilă, a principiului rolului activ al judecătorului şi nici existenţa unei vătămări a intereselor recurentei, care să atragă nulitatea deciziei recurate, Înalta Curte a respins, ca nefondat, motivul de recurs întemeiat pe art.488 alin.1 pct.5 Cod procedură civilă.

2. Analizând critica fondată pe dispoziţiile art.488 alin.1 pct.6 Cod procedură civilă, Înalta Curte constată că este nefondată şi urmează a o respinge, pentru următoarele considerente:

Prevalându-se de acest caz de casare, recurenta a invocat pronunţarea de către instanţa de apel a unei hotărâri contradictorii, din perspectiva faptului că, pe de o parte a reţinut incidenţa în cauză a prevederilor Regulamentului (CE) nr.2201 din 27 noiembrie 2003, iar pe de altă parte, a făcut referire la normele codului de procedură pentru a argumenta considerentele şi soluţia pronunţată.

Înalta Curte constată, contrar susţinerilor recurentei, că decizia supusă analizei nu cuprinde motive contradictorii.

Luând în considerare materia în care a fost pronunţată hotărârea străină a cărei recunoaştere se solicită (matrimonială și în răspundere părintească) şi faptul că aceasta a fost pronunțată de un stat membru al Uniunii Europene şi pornind de la aplicabilitatea directă a normelor obligatorii ale dreptului european în ordinea juridică internă, Curtea, conform art.4 Cod de procedură civilă, a procedat la identificarea normelor legale aplicabile cauzei, stabilind că nu sunt incidente dispoziţiile Titlului III al Codului de procedură civilă, astfel cum statuase instanţa de fond, ci procedura recunoaşterii hotărârii reglementate în legislaţia europeană prin Regulamentul (CE) nr.2201 din 27 noiembrie 2003. 

Fiind determinat astfel actul normativ aplicabil situaţiei de fapt deduse judecăţii, Curtea a precizat că, potrivit art.21 din Regulamentului (CE) nr.2201 din 27 noiembrie 2003, hotărârile pronunţate într-un stat comunitar se recunosc în celelalte state membre fără a fi necesar să se recurgă la vreo procedură.     

 Faptul că instanţa de apel a făcut referire, în partea finală a deciziei, la art.1100 Cod procedură civilă nu atrage existenţa unor motive contradictorii ale deciziei, întrucât Curtea nu şi-a fundamentat considerentele şi soluţia pe acest text legal, ci l-a invocat numai în sprijinul ipotezei prevăzute de art.37 alin.1 din  Regulamentul (CE) nr.2201 din 27 noiembrie 2003, prin care se menţionează documentele pe care partea care solicită sau contestă recunoașterea unei hotărâri judecătorești ori solicită încuviințarea executării trebuie să le prezinte.

3. Asupra criticii subsumate motivului de recurs încadrat în art.488 alin.1 pct.8 Cod procedură civilă, prin care recurenta a reclamat încălcarea, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor legale aplicabile în cauză, susţinând incidenţa în cauză a prevederilor Convenţiei de Haga, iar nu a Regulamentul (CE) nr.2201 din 27 noiembrie 2003, se constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă a avut ca obiect recunoașterea, pe teritoriul României, a sentinţei nr.543 din 14 octombrie 2016, pronunţate de Tribunalul de Primă Instanţă nr.16 Malaga, Spania, având ca obiect desfacerea căsătoriei dintre aceasta şi pârâtul B., precum şi exercitarea autorităţii părinteşti şi stabilirea unei alocaţii în favoarea fiicei lor minore.

Pornind de la aplicabilitatea directă a regulamentelor europene în ordinea juridică internă, curtea de apel, verificând aplicarea corectă a legii de către instanţa de fond, a apreciat că în mod greşit cererea a fost analizată prin prisma prevederilor Convenţiei de la Haga din 1961, prin ignorarea normelor europene obligatorii.

Această analiză a fost efectuată de instanţa de apel în considerarea art.4 Cod procedură civilă, care stipulează că, în materiile reglementate de cod, „normele dreptului Uniunii Europene se aplică în mod prioritar, indiferent de calitatea sau statutul părţilor”.

Concluzia Curţii de Apel este corectă prin raportare la prevederile art.249 din Tratatul de constituire a Comunităţii Europene, întrucât, de la data aderării României la Uniunea Europeană (1 ianuarie 2007),  s-a stabilit că regulamentele comunitare devin direct aplicabile în dreptul intern al României, fără a fi transpuse în legislaţia naţională, cu excepţia situaţiilor în care, pentru aplicarea lor, se impune adoptarea anumitor măsuri de ordin tehnic şi/sau administrativ.

Prevederi similare se regăsesc şi art.148 din Constituţia României, potrivit cărora „prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.”

Aşadar, reglementările normative anterior enunţate înlătură de aplicare prevederile Convenţiei de la Haga asupra competenţei, legii aplicabile, recunoaşterii, executării şi cooperării privind răspunderea părintească şi măsurile de protecţie a copiilor, adoptate la 19 octombrie 1996.

Verificând decizia prin prisma modalităţii de aplicare a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Regulamentul (CE) nr.2201 din 27 noiembrie 2003, Înalta Curte constată că instanţa de apel a apreciat că este incident motivul de refuz al recunoașterii hotărârilor judecătorești în materia matrimonială şi a răspunderii părintești prevăzut de art.23 lit.c din Regulament, întrucât la dosar nu au fost depuse dovezile menţionate de art.37 din care să rezultă că pârâtul a fost înștiințat despre desfășurarea procesului în Spania sau dovada comunicării actului de sesizare către acesta.

Dispoziţiile art.37 din Regulamentul (CE) nr.2201 din 27 noiembrie 2003 reglementează condiţiile formale pe care trebuie să le îndeplinească cererea de recunoaştere şi de încuviinţare a hotărârilor străine, impunându-se ataşarea la aceasta a unei copii a hotărârii care să întrunească toate condițiile necesare în vederea stabilirii autenticității sale şi a certificatul menționat la art.39, iar în cazul în care recunoaşterea vizează o hotărâre pronunţată în lipsă, cum este cazul în speţă, partea care formulează o astfel de solicitare trebuie să prezinte originalul sau o copie certificată pentru conformitate a documentului care stabilește că actul de sesizare a instanței sau un act echivalent a fost notificat sau comunicat părții care nu s-a prezentat sau orice document care arată că pârâtul a acceptat hotărârea în mod neechivoc.

Astfel cum corect a constatat instanţa de apel, în cauză nu sunt întrunite aceste condiţii, întrucât recurenta nu a depus dovezile enumerate în articolul menţionat, obligaţie ce se impunea în raport de dispoziţiile legale şi de situaţia particulară a speţei în care intimatul nu a fost prezent la judecata finalizată prin hotărârea a cărei recunoaştere se solicită, fiind declarat „legal citat, în lipsă”, iar conform anexei 1 la certificatul prevăzut la art.39 privind hotărârile în materie matrimonială (depus în apel, după pronunţarea hotărârii), acesta a figurat în proces cu adresă necunoscută.

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că instanţa de apel a aplicat corect dispoziţiile art.23 şi 37 din Regulament (CE) nr.2201 din 27 noiembrie 2003, motiv pentru care a respins, ca nefondat, motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art.488 alin.1 pct.8 Cod procedură civilă.

Susţinerea recurentei potrivit căreia curtea a ignorat faptul că aceasta şi-a schimbat cartea de identitate în baza hotărârii a cărei recunoaştere se solicită, prin raportare la dispoziţiile Convenţiei de la Haga, nu prezintă relevanţă în cauză, instanţa de judecată fiind învestită în mod legal în condiţiile Regulamentului (CE) nr.2201 din 27 noiembrie 2003 pentru pronunţarea unei hotărâri de exequator.

Concluzionând, Înalta Curte, în baza art.496 alin.1 Cod procedură civilă, a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr.2120 din 8.09.2020, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti – Secţia I civilă.