Jurisprudență | Acţiune pentru recuperarea sumelor încasate de împuternicit, în temeiul unei clauze bancare, ulterior decesului titularului

Recurs. Acţiune pentru recuperarea sumelor încasate de împuternicit, în temeiul unei clauze bancare, ulterior decesului titularului. Incidenţa răspunderii contractuale referitoare la mandat

„Obligaţiile de a da socoteală titularului contului bancar de către împuternicit nu atrag răspunderea civilă delictuală, având în vedere dispoziţiile exprese ale  art. 1.350 alin. (3) din C. civ. Deşi acest principiu al preeminenţei răspunderii civile contractuale faţă de răspunderea civilă delictuală are o consacrare legală expresă numai de la intrarea în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., este unanim acceptat că acest principiu există şi sub reglementarea dată de C. civ. de la 1864 ca urmare a principiului specialia generalibus derogant, întrucât normele răspunderii contractuale sunt speciale în raport de răspunderea delictuală ce reprezintă dreptul comun în materie de răspundere civilă.

Situaţia de fapt referitoare la existenţa unui cont bancar pe numele autorului recurenţilor şi la retragerea acestei sume de către intimată este cea care stă la baza temeiului juridic al acţiunii. Prin urmare, instanţa de apel trebuia să stabilească, pe baza probelor administrate, condiţiile în care s-a făcut retragerea din cont, precum şi dacă intimata este ţinută de obligaţia de restituire a sumelor.

Contractul de depozit bancar este încheiat între bancă, în calitate de depozitar şi titularul de cont, în calitate de deponent. Titularul de cont este clientul băncii care încheie un contract pentru deschiderea unui cont şi constituirea unui depozit. Aşa fiind, persoana menţionată la clauza de împuternicire are în mod cert calitatea de împuternicit, de mandatar al titularului de cont, iar valabilitatea clauzei de împuternicire încetează la data decesului titularului.

Prin urmare, intimata nu avea dreptul să se folosească de calitatea sa de mandatar şi să retragă banii din contul deschis pe numele autorului recurenţilor, întrucât mandatul a încetat prin decesul mandantului, conform art. 2.030 lit. b) din C. civ. în vigoare din 01.10.2011, respectiv art. 1.552 pct. 3 din C. civ. de la 1864.

Se reţine, de asemenea, că în interpretarea per a contrario a art. 1.557 coroborat de art. 1.541 din C. civ. de la 1864, care şi-au găsit reglementare şi în C. civ. din 2009 (art. 2.036, respectiv art. 2.019), în măsura în care mandatarul a cunoscut decesul mandantului, nimic din ceea ce a făcut ulterior, în numele mandantului, nu este valabil, mandatarul fiind ţinut de obligaţia de a da socoteală în faţa moştenitorilor mandantului.

În consecinţă, ulterior decesului tatălui recurenţilor, intimata nu era în drept să retragă sumele de bani din contul tatălui recurenţilor, în temeiul clauzei de împuternicire, întrucât mandatul acordat prin clauza de împuternicire inserată în contractul de cont bancar a încetat la decesul titularului de cont.”

Curtea nu poate primi susţinerile recurenţilor că aceste obligaţii atrag răspunderea civilă delictuală, având în vedere dispoziţiile exprese ale art. 1.350 alin. (3) din C. civ. Deşi acest principiu al preeminenţei răspunderii civile contractuale faţă de răspunderea civilă delictuală are o consacrare legală expresă numai de la intrarea în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., este unanim acceptat că acest principiu exista şi sub reglementarea dată de C. civ. de la 1864 ca urmare a principiului specialia generalibus derogant, întrucât normele răspunderii contractuale sunt speciale în raport de răspunderea delictuală ce reprezintă dreptul comun în materie de răspundere civilă.

Situaţia de fapt referitoare la existenţa unui cont bancar pe numele autorului recurenţilor şi la retragerea acestei sume de către intimată este cea care stă la baza temeiului juridic al acţiunii, recurenţii arătând chiar în faţa primei instanţe că intimata a retras banii ulterior decesului tatălui lor, aspect necontestat. Prin urmare, instanţa de apel trebuia să stabilească, pe baza probelor administrate, condiţiile în care s-a făcut retragerea din cont, precum şi dacă intimata este ţinută de obligaţia de restituire a sumelor.

Astfel cum corect au susţinut recurenţii, contractul de depozit bancar este încheiat între bancă, în calitate de depozitar şi titularul de cont, în calitate de deponent. Astfel, în mod corect s-a afirmat că titularul de cont este clientul băncii care încheie un contract pentru deschiderea unui cont şi constituirea unui depozit. Aşa fiind, persoana menţionată la clauza de împuternicire are în mod cert calitatea de împuternicit, de mandatar al titularului de cont. Prin urmare, în mod corect s-a afirmat că valabilitatea clauzei de împuternicire încetează la data decesului titularului.

Prin urmare, intimata nu avea dreptul să se folosească de calitatea sa de mandatar şi să retragă banii din contul deschis pe numele autorului recurenţilor, întrucât mandatul a încetat prin decesul mandantului, conform art. 2.030 lit. b) din C. civ. în vigoare din 01.10.2011, respectiv art. 1.552 pct. 3 din C. civ. de la 1864.

Se reţine, de asemenea, că în interpretarea per a contrario a art. 1.557 coroborat de art. 1.541 din C. civ. de la 1864, care şi-au găsit reglementare şi în C. civ. din 2009 (art. 2.036, respectiv art. 2.019), în măsura în care mandatarul a cunoscut decesul mandantului, nimic din ceea ce a făcut ulterior, în numele mandantului, nu este valabil, mandatarul fiind ţinut de obligaţia de a da socoteală în faţa moştenitorilor mandantului.

În consecinţă, ulterior decesului tatălui recurenţilor, intimata nu era în drept să retragă sumele de bani din contul tatălui recurenţilor, în temeiul clauzei de împuternicire, întrucât mandatul acordat prin clauza de împuternicire inserată în contractul de cont bancar a încetat la decesul titularului de cont.

Faţă de cele reţinute, întrucât intimata a retras din cont suma de 19.150 lei, în considerarea dispoziţiilor legale menţionate, era ţinută să remită această sumă moştenitorilor titularului de cont, respectiv recurenţilor.

În ceea ce priveşte apărările intimatei, Curtea constată că aceasta a susţinut că depozitul bancar era comun, că a existat o convenţie între ea şi defunct referitoare la destinaţia sumelor de bani depuse în acel cont. Situaţia de fapt analizată de Curte se limitează la aspectele necesare constatării fundamentelor apărării intimatei, în raport de concluzia enunţată anterior, referitoare la obligaţia acesteia de restituire a sumei retrase din cont.

Din probele administrare, Curtea constată că intimata nu a făcut dovada susţinerilor sale, contrar prevederilor art. 249 din C. proc. civ.

Declaraţiile martorilor trebuie înlăturate, având în vedere că persoanele audiate nu sunt martori în sensul legii – cei care au constatat anumite stări, situaţii, fapte, prin propriile simţuri. Se constată că martorii audiaţi au susţinut că cele declarate le sunt cunoscute numai din discuţiile cu intimata, la propunerea cărora au înţeles să se prezinte în calitate de martori. Sunt declaraţii din auzite, probe indirecte, care nu se coroborează de nicio altă probă administrată în cauză.

În ceea ce priveşte provenienţa sumelor de bani depuse, contrar celor reţinute de instanţa de apel, succesorii titularului de cont nu sunt ținuți să facă dovada provenienţei banilor, întrucât prezumţia potrivit căreia sumele din depozit aparţin titularului este în favoarea acestora. Intimata însă, susţinând că a contribuit cu jumătate din suma existentă în cont la data decesului autorului, era ţinută de dovedirea acestor aspecte or, analizând întregul material probator administrat, Curtea reţine că nu există o asemenea dovadă; faptul că ar exista sau nu posibilitatea deschiderii unui cont comun în băncile din România nu este de natură a conduce la o altă concluzie. Se constată că instanţa de apel a admis, la cererea apelantei, proba testimonială, fiind menţionată expres teza probatorie – înţelegerea existentă cu privire la deschiderea şi administrarea contului bancar, însă apelanta nu a dovedit susţinerile sale, nici cu privire la contribuţia proprie la depuneri şi nici cu privire la existenţa unei înţelegeri între aceasta şi defunct, astfel că prezumţia menţionată anterior nu a fost răsturnată.

Din suma datorată, 19.150 lei, se constată că, până la data pronunţării prezentei, intimata a achitat recurenţilor anumite sume de bani, astfel: 4.000 lei către R.E., în ziua retragerii sumei şi 2.000 lei către R.I. – situaţie de fapt reţinută de instanţa de apel care excede controlului de legalitate în recurs, neexistând critici pe acest aspect de natură a determina extinderea controlului deciziei recurate asupra acestei situaţii de fapt.

Or, având în vedere că suma de 6.000 lei a fost remisă de intimată anterior pronunţării deciziei din apel, în mod corect se impunea admiterea apelului, dat fiind că prima instanţă în mod greşit nu a scăzut suma de 6.000 lei din suma datorată, de 19.150 lei.

Potrivit înscrisurilor depuse în recurs (fila 40), intimata a remis recurenţilor, ulterior pronunţării deciziei din apel, suma de 4.922 lei (câte 2.461 lei fiecărui recurent), de care Curtea urmează să ţină seama.

Faţă de toate cele expuse, în temeiul art. 496 alin. (2) din C. proc. civ., va admite recursul împotriva deciziei civile nr. __/ 15.07.2020, pronunțate de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în dosarul nr. __, va casează în parte decizia recurată în sensul că va obliga pe N.M. la plata sumei de 13.150 lei, din care a fost achitată suma de 4.922 lei, către R.E. şi R.I., cu dobânda legală, de la data pronunţării până la achitare, urmând a menţine restul dispoziţiilor deciziei recurate.