În Monitorul Oficial PARTEA I, Nr. 533/10.VI.2025 a fost publicată 188 din 19 mai 2025 prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Craiova — Secția penală și pentru cauze cu minori, prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „Modul de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 338 alin. (1) din Codul penal, în sensul de a se stabili dacă noțiunea de accident, cu raportare la art. 75 din O.U.G. nr. 195/2002, vizează atât accidentele de circulație provocate cu intenție, cât și din culpă sau doar pe cele cauzate din culpă.”, și stabilește că:
În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 338 alin. (1) din Codul penal, noțiunea de „accident de circulație” la care se
referă prevederile art. 75 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, republicată, cu modificările și completările ulterioare, vizează exclusiv evenimentele rutiere produse din culpă sau fără vinovăție.
În motivarea deciziei, Înalta Curte arată că infracțiunea prevăzută de dispozițiile art. 338 din Codul penal, cu denumirea marginală Părăsirea locului accidentului ori modificarea sau ștergerea urmelor acestuia, este reglementată în capitolul II, intitulat Infracțiuni contra siguranței circulației pe drumurile publice, al titlului VII din Partea specială a Codului penal — Infracțiuni contra siguranței publice.
Conform dispozițiilor art. 338 alin. (1) din Codul penal, părăsirea locului accidentului, fără încuviințarea poliției sau a procurorului care efectuează cercetarea locului faptei, de către conducătorul vehiculului sau de către instructorul auto, aflat în procesul de instruire, ori de către examinatorul autorității competente, aflat în timpul desfășurării probelor practice ale examenului pentru obținerea permisului de conducere, implicat într-un accident de circulație, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
Obiectul juridic principal al acestei infracțiuni este reprezentat de relațiile sociale privind siguranța circulației pe drumurile publice, iar, în subsidiar, sunt protejate și cele privind înfăptuirea justiției, întrucât prezența la locul faptei a celor implicați în accident și conservarea stării locului accidentului sau a urmelor acestuia contribuie la stabilirea adevărului și eventuala tragere la răspundere a persoanelor vinovate.
Elementul material al laturii obiective a infracțiuniiprevăzute de art. 338 alin. (1) din Codul penal constă în acțiunea de părăsire a locului accidentului, care se poate realiza în două modalități, fie printr-un act de comisiune, ce presupune plecarea efectivă de la locul accidentului, fie prin acte de omisiune — neîntoarcere la locul accidentului a persoanei care l-a părăsit legal, în baza dispozițiilor art. 338 alin. (3) lit. b) și c) din Codul penal, ori neoprirea la locul accidentului.
Sub aspectul laturii subiective, infracțiunea se comite cuintenție directă sau indirectă. Astfel, făptuitorul cunoaște că a fost implicat într-un accident de circulație cu victime umane și urmărește sau acceptă producerea stării de pericol (inclusiv în ceea ce privește înfăptuirea justiției) prin părăsirea locului accidentului, respectiv prin modificarea stării locului sau ștergerea urmelor accidentului de circulație.
Chiar dacă este o infracțiune care se comite cu intențiedirectă sau indirectă, aceasta trebuie să se grefeze pe o situație preexistentă (situație premisă), anume producerea unui accident.
Așadar, pentru existența infracțiunii de părăsire a loculuiaccidentului ori modificare sau ștergere a urmelor acestuia, prevăzută de art. 338 alin. (1) din Codul penal, ca condiție preexistentă, trebuie să se producă un accident în urma căruia să rezulte vătămarea corporală a unei persoane, vătămare care să necesite cel puțin o zi de îngrijiri medicale.
Noțiunea de „accident de circulație” nu este definită înlegislația penală, ci exclusiv în legislația extrapenală, respectiv prin O.U.G. nr. 195/2002, însă noțiunile utilizate și definite în cadrul acesteia din urmă (drum public, accident, permis de conducere etc.) trebuie translatate și în materie penală, având în vedere strânsa conexiune dintre cele două materii și faptul că dreptul penal nu cuprinde definiții proprii, autonome conceptual față de cele care se regăsesc în Codul rutier, însă cu respectarea principiului legalității incriminării.
Semnificația noțiunii de „accident de circulație”, casituație premisă a infracțiunii prevăzute de art. 338 din Codul penal, trebuie determinată, în principal, prin raportare la dispozițiile art. 75 lit. a)-c) din O.U.G. nr. 195/2002, care constituie reglementarea-cadru în materia circulației pe drumurile publice.
Astfel, potrivit art. 75 din O.U.G. nr. 195/2002, accidentul de circulație reprezintă „evenimentul care întrunește cumulativ următoarele condiții:
s-a produs pe un drum deschis circulației publice ori și-a
avut originea într-un asemenea loc;
a avut ca urmare decesul, rănirea uneia sau a mai multorpersoane ori avarierea a cel puțin unui vehicul sau alte pagube materiale;
în eveniment a fost implicat cel puțin un vehicul înmișcare”.
Cu toate că dispozițiile art. 338 alin. (1) din Codul penalnu prevăd, în mod explicit, forma de vinovăție cu care să fi acționat persoana care a produs respectivul eveniment, din interpretarea lor rezultă, fără echivoc, excluderea faptelor intenționate.
Interpretarea noțiunii de accident, în sensul dispozițiilorart. 338 alin. (1) din Codul penal, cu referire la art. 75 din O.U.G. nr. 195/2002, trebuie să aibă în vedere, prioritar, sensul literal al termenilor de accident și, respectiv, de eveniment, utilizați în cuprinsul celui din urmă text, prin raportare la normele de tehnică legislativă, prevăzute în Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010.
Sub aspectul interpretării normei, relevante suntprevederile art. 25 din Legea nr. 24/2000, privind „determinarea conceptelor și noțiunilor” cuprinse în legi, potrivit cărora: „În cadrul soluțiilor legislative preconizate trebuie să se realizeze o configurare explicită a conceptelor și noțiunilor folosite în noua reglementare, care au un alt înțeles decât cel comun, pentru a se asigura astfel înțelegerea lor corectă și a se evita interpretările greșite.”
De asemenea, art. 69 din același act normativ, privind„interpretarea legală” a conceptelor și noțiunilor cuprinse în legi, statuează că: „(1) Intervențiile legislative pentru clarificarea sensului unor norme legale se realizează printr-un act normativ interpretativ de același nivel cu actul vizat, prin dispoziții interpretative cuprinse într-un nou act normativ sau prin modificarea dispoziției al cărei sens trebuie clarificat; (2) Interpretarea legală intervenită potrivit alin. (1) poate confirma sau, după caz, infirma ori modifica interpretările judiciare, arbitrale sau administrative, adoptate până la acea dată, cu respectarea drepturilor câștigate.”
În raport cu aceste dispoziții cuprinse în Legeanr. 24/2000, se observă că înțelesul conceptelor și al noțiunilor cuprinse în actele normative trebuie să fie cel comun, cu excepția situațiilor în care legea însăși reglementează un înțeles juridic, diferit de cel comun, ipoteză în care sensul juridic al conceptelor și al noțiunilor cuprinse în actele normative trebuie reglementat în mod expres, printr-un act normativ interpretativ de același nivel cu actul vizat.
În cazul conceptelor de „accident rutier” și de „eveniment rutier”, nici O.U.G. nr. 195/2002, nici un alt act normativ cu putere de lege nu a reglementat un sens juridic al acestora, ca tipar al normei de incriminare, motiv pentru care, în activitatea de interpretare a legii, judecătorul trebuie să se raporteze la sensul comun al acestor sintagme.
Or, potrivit Dicționarului explicativ al limbii române, prinaccident se înțelege un eveniment fortuit, imprevizibil, care întrerupe mersul normal al lucrurilor, producând avarii, răniri, mutilări sau chiar moartea. Totodată, potrivit aceleiași surse, noțiunea de „accident” este sinonimă celei de „eveniment”. Acestui sens comun al noțiunii de accident îi corespunde culpa, ca formă a vinovăției cu care autorul poate acționa în producerea acestuia.
În limbajul comun, noțiunea de accident exclude intenția în producerea unui astfel de rezultat, el fiind asociat fie cu o culpă, fie cu lipsa de vinovăție a unei persoane. În cazul infracțiunilor contra siguranței rutiere, există o terminologie specifică, ce cuprinde o definire a termenului „accident”, însă și această definiție, prin utilizarea termenului „eveniment”, face referire tot la o acțiune neintenționată.
În același sens este și jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție — Secția penală.
Spre exemplu, prin Decizia nr. 410/RC din 20 iunie 2024, instanța supremă a reținut că „situația de fapt relevă (…) un accident rutier, definit prin chiar prescripția normativă ca fiind un eveniment (art. 75 din O.U.G. nr. 195/2002). Un eveniment este, în sine, fortuit, și nu voit, are caracter imprevizibil.
«Acțiunea» autorului (conducătorul auto) este asupra autovehiculului, acesta acționând sistemul de accelerare a vitezei peste limita legală, cu consecința intrării în coliziune frontală cu autoturismul condus de victimă, căreia i-a cauzat decesul, elemente de fapt ce au valențele unei fapte care, din punct de vedere obiectiv și subiectiv, se încadrează în infracțiunea de ucidere din culpă, prevăzută de art. 192 din Codul penal.
Raportat la circumstanțele de fapt ale cauzei pendinte, infracțiunea de omor ar fi posibilă doar în situația în care autovehiculul ar fi fost folosit sau acceptat a fi fost folosit drept mijloc în scopul suprimării vieții victimei.”
Totodată, prin Decizia nr. 1.086 din 28 martie 2013,Înalta Curte de Casație și Justiție — Secția penală a reținut că:
„() pentru a fi întrunite elementele constitutive ale infracțiunii (n.r. părăsirea locului accidentului), este necesară o condiție preexistentă, și anume implicarea într-un accident de circulație. Având în vedere definiția dată noțiunii de accident de DEX, cât și cea cuprinsă de art. 75 din O.U.G. nr. 195/2002, se reține că, de esența acesteia, este culpa în raport cu urmarea produsă — uciderea sau vătămarea integrității corporale sau a sănătății unei persoane (). În speță, inculpatul a acționat cu intenție, prin urmare nu suntem în prezența unui accident de circulație.”
De asemenea, prin Decizia nr. 2.878 din 5 iunie 2001,Curtea Supremă de Justiție — Secția penală a reținut că: „Reacția inculpatului de a pleca de la locul unde a încercat să o omoare pe partea vătămată, folosindu-se de un vehicul, nu poate avea înțelesul de părăsire a locului accidentului, () pentru că, în speță, nu a avut loc un accident, în sensul definit de legiuitor, deoarece lovirea părții vătămate nu a fost accidentală, în timpul rulării autovehiculului, ci a fost intenționată, ca o reacție de răzbunare pe partea vătămată ().”
Prin urmare, în ipoteza săvârșirii unei infracțiuniintenționate (omor, tentativă de omor etc.), comisă pe drumurile publice, utilizând un vehicul în mișcare, nu se va putea reține infracțiunea de părăsire a locului accidentului ori modificare sau ștergere a urmelor acestuia, chiar dacă făptuitorul pleacă de la locul faptei, întrucât lipsește situația premisă a infracțiunii, și anume producerea unui accident.
Folosind termenul de „accident”, legiuitorul a avut învedere un eveniment care survine pe neașteptate, astfel încât fapta inculpatului care îl provoacă cu intenție nu poate constitui situația premisă și realiza conținutul juridic al infracțiunii de părăsire a locului accidentului ori modificare sau ștergere a urmelor acestuia.
Așa fiind, forma de vinovăție a intenției se poate reține numai atunci când autorul a urmărit producerea rezultatului, respectiv vătămarea sau decesul persoanei folosind vehiculul implicat în evenimentul rutier drept mijloc de realizare a acestuia.
În sensul acestei interpretări sunt și considerenteleDeciziei nr. 5 din 28 februarie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 355 din 24 aprilie 2018, prin care s-a stabilit că este important să nu se facă o confuzie între elementul material al infracțiunii prevăzute de art. 338 alin. (1) din Codul penal, care constă în părăsirea fără încuviințare a locului accidentului și care se comite cu intenție directă sau indirectă, pe de o parte, iar, pe de altă parte, producerea accidentului de circulație, care constituie situația premisă a infracțiunii prevăzute de art. 338 alin. (1) din Codul penal și care, întotdeauna, are loc din culpă sau fără vinovăție.
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept înmaterie penală apreciază că forma de vinovăție a intenției (directe sau indirecte) este exclusă în cazul unei infracțiuni care se grefează pe prevederile art. 75 din O.U.G. nr. 195/2002, cum este și în cazul infracțiunii prevăzute de art. 338 din Codul penal, a cărei situație premisă presupune un eveniment ce a avut ca rezultat vătămarea sau decesul unei persoane, această formă a vinovăției urmând a fi reținută numai atunci când autorul a urmărit producerea rezultatului, respectiv vătămarea sau decesul persoanei folosind vehiculul drept mijloc.
În consecință, potrivit legislației, „accidentul” nu poate ficonceput ca o faptă intenționată, ci ca un eveniment întâmplător, determinat de fapta produsă din culpă sau fără vinovăție a uneia sau mai multor persoane și care întrunește caracteristicile prevăzute în art. 75 din O.U.G. nr. 195/2002.
În acest context, acțiunea conducătorului unui vehicul care ucide sau încearcă să ucidă ori să producă o vătămare corporală, cu intenție, unei persoane pe un drum public, utilizând vehiculul ca instrument, nu întrunește condițiile unui „accident”, deoarece urmărește producerea rezultatului și, ca atare, situația premisă pentru reținerea infracțiunii prevăzute de art. 338 alin. (1) din Codul penal nu este realizată.
Prin urmare, noțiunea de „accident”, în sensul art. 338 alin. (1) din Codul penal, prin raportare la art. 75 din O.U.G. nr. 195/2002, vizează accidentele de circulație, evenimente cauzate exclusiv din culpă sau fără vinovăție, fără a include faptele intenționate, deoarece în momentul în care o persoană urmărește sau acceptă producerea rezultatului prevăzut, acesta nu mai are caracter întâmplător, aleatoriu, neașteptat, pierzându-și trăsătura imprevizibilității.
Forma de vinovăție a intenției se va putea reține numai atunci când autorul a urmărit producerea rezultatului, respectiv vătămarea sau decesul persoanei, folosind vehiculul implicat în evenimentul rutier drept mijloc de realizare a acestuia.
