Părţile sociale sunt titluri de participare la capitalul social al societăţii construite pe principiul mutualităţii acordului asociaţilor.
Potrivit prevederilor art. 202 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, cesiunea părţilor sociale este un contract special care implică elemente patrimoniale şi elemente personale nepatrimoniale, subsumate caracterului intuitu personae, ceea ce impune respectarea regulilor specifice societăţilor, inclusiv în ce priveşte înregistrarea actului juridic, pentru opozabilitate, în registrul comerţului.
În cazul în care prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat obligarea societății la plata contravalorii părților sociale ce au făcut obiectul cesiunii, în mod greșit instanţa de apel nu s-a raportat, în analiza apelului, la normele de drept incidente din legea specială şi a calificat convenţia părţilor de transmisiune a părţilor sociale ca fiind o convenţie nereglementată de lege, în sensul art. 1168 C.civ., doar pentru că nu s-au stipulat în cuprinsul acesteia un preţ mai mare decât valoarea nominală a părţilor sociale, precum şi scadenţa acestei obligaţii, hotărârea astfel pronunțată fiind nelegală.
I.C.C.J., Secția a II-a civilă, decizia nr. 703 din 29 martie 2022
Prin cererea înregistrată la 23 august 2016, pe rolul Tribunalului Constanţa, Secția a II-a civilă, sub dosar nr. x/118/2016, reclamantul A. a chemat în judecată pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâta la plata sumei de 228.420 lei, reprezentând contravaloarea a 22.842 părți sociale, cesionate din cadrul C. S.R.L., cu cheltuieli de judecată.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1270 C.civ. şi art. 226 din Legea nr. 31/1990.
Prin sentinţa civilă nr. 154 din 1 februarie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/118/2016, Tribunalul Constanţa, Secţia a II-a civilă, a admis cererea de chemare în judecată şi a dispus obligarea pârâtei la plata pretențiilor solicitate. Totodată, pârâta a fost obligată şi la plata către reclamant a sumei de 9.173,4 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei hotărâri, la 26 iunie 2017, pârâta a declarat apel.
Prin decizia civilă nr. 643 din 23 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/118/2016, a fost admis apelul pârâtei, fiind schimbată în tot sentinţa apelată, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca nefondată. Totodată, intimatul-reclamant a fost obligat la plata către apelanta-pârâtă a cheltuielilor de judecată, în sumă de 5.812 lei.
Împotriva deciziei pronunţate în apel, reclamantul a declarat recurs, la 19 decembrie 2017, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C.proc.civ.
Prin decizia nr. 1335 din 17 septembrie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/118/2016, a fost admis recursul declarat în cauză, hotărârea recurată fiind casată şi trimisă cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.
Pentru a pronunţa această soluţie, Înalta Curte a reţinut că decizia recurată cuprinde considerente contradictorii cu privire la natura actului din litigiu, reţinându-se deopotrivă că împrejurările concrete ale cauzei conduc instanţa la concluzia cesionării cu titlu gratuit a părţilor sociale, dar, în acelaşi timp, că acestea nu confirmă că părţile sociale s-au cesionat cu titlu gratuit.
Instanţa de recurs a indicat ca, în rejudecare, să se examineze în mod concret criticile şi apărările formulate de părţi, argumentându-se clar şi coerent dispoziţiile legale incidente, raportate la natura juridică a actului de cesiune încheiat de părţi, urmând a se administra în acest scop toate probele necesare şi utile justei soluţionări a cauzei.
Cauza a fost înregistrată la Curtea de Apel Constanţa, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub dosar nr. x/118/2016*.
Prin decizia civilă nr. 274 din 21 septembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Constanţa, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/118/2016*, a fost admis apelul pârâtei împotriva hotărârii pronunţate în primă instanţă, iar sentinţa civilă nr. 154 din 1 februarie 2017, pronunţată de Tribunalul Constanţa, Secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/118/2016, a fost schimbată în tot, în sensul că a fost respinsă cererea de chemare în judecată, ca nefondată, iar reclamantul a fost obligat la plata, către pârâtă, a sumei de 3.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în fond, respectiv onorariu de avocat
Totodată, reclamantul a fost obligat la plata către apelantă a sumei de 5.812 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.
La 28 octombrie 2020, reclamantul A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 274 din 21 septembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Constanţa, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/118/2016*, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C.proc.civ., solicitând admiterea căii de atac și casarea deciziei atacate, cu obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.
Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., recurentul-reclamant a arătat că actul de cesiune a fost încheiat potrivit art. 202 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, însă instanța de apel a reținut în motivare art. 1567 C.civ., care nu a fost invocat de niciuna din părți și nu are legătură cu cauza; prin urmare, instanța de apel nu a analizat susținerile recurentului.
Recurentul-reclamant a mai precizat că instanța de apel nu a menționat cum un contract nu poate fi nici cu titlu gratuit, dar nici cu titlu oneros și care prestație sau datorie s-a stins, în ce mod și la ce valoare, atâta timp cât nu au fost depuse documente care să justifice această ipoteză.
Sensul convenției încheiate de părți trebuia interpretat din perspectiva dispozițiilor legale speciale, respectiv ale Legii nr. 31/1990, și nu poate fi altul decât cel prin care recurentul trebuia să primească contravaloarea participației la capitalul social, expresie a unui patrimoniu care are o valoare importantă.
Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., se arată că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material aplicabile cesiunii de părți sociale și regimului juridic pe care îl îmbracă actul prin care se transferă părțile sociale de la un asociat la altul.
Instanța de apel a reținut, în mod greșit, că părțile au convenit ca cesiunea să se realizeze din perspectiva art. 1567 C.civ., că valoarea nominală a fost menționată la solicitarea Oficiului Registrului Comerțului, că în actul ulterior nu s-a menționat o eventuală neplată a unui preț anterior, iar convenția dintre părți reprezintă o convenție nenumită. Recurentul susține că această interpretare nu se regăsește în actele încheiate de către părți și nu rezultă din interpretarea dispozițiilor legale aplicabile, cesiunea de părți sociale nefiind o convenție nenumită.
Este greșită și interpretarea instanței de apel în ceea ce privește scopul urmărit la încheierea actului.
Conform art. 1567 alin. (1) C.civ., cesiunile de creanță pot fi cu titlu oneros sau gratuit. Dacă cesiunea este cu titlu oneros, dispozițiile se completează cu cele din materia contractului de vânzare-cumpărare; prin urmare, reținerea instanței de apel că este necesară forma autentică nu se regăsește în dispoziția legală citată de aceasta, ci în cea care privește cesiunea cu titlu gratuit.
Dispozițiile art. 202-204 și art. 226 din Legea nr. 31/1990, aplicabile asociatului retras din societate, stabilesc faptul că acesta are dreptul de a primi valoarea participării sale.
Părțile nu au avut în vedere cesiunea cu titlu gratuit ori intenția de a compensa valoarea acestora cu alte datorii, în lipsa menționării, în mod expres, a acestui fapt, care ar fi rezultat din actele contabile.
Recurentul susține că instanța de apel a dat un alt sens actului încheiat de părți și nu l-a analizat din perspectiva art. 1270 C.civ. și art. 202 și art. 226 din Legea nr. 31/1990, care nu impun încheierea unui contract de cesiune pentru transmiterea părților sociale între asociați și asociați și terți.
Părțile au convenit prin semnarea deciziei nr. 1/2013 plata la valoarea nominală a 22.842 părți sociale, iar valoarea acestora este de 228.420 lei, potrivit înregistrărilor contabile, această sumă reprezentând valoarea adusă în societate de recurent în anul 2011, prin contractul de împrumut nr. 10/29.09.2010, menționat în Hotărârea nr. 2/2011 de majorare a capitalului social.
Întrucât cesiunea părților sociale a avut loc prin decizia nr. 1/2013, aceasta s-a făcut prin act juridic cu titlu oneros. Așadar, cesiunea părților sociale presupune transmiterea părților sociale în schimbul achitării valorii nominale a acestora sau prin achitarea unei valori superioare.
Potrivit art. 1266 C.civ., nu se poate concluziona, în raport de obiectul tranzacției și de transpunerea acestuia la valoarea patrimoniului societății, în cadrul căreia intimatul a dobândit o participare de 60 %, că tranzacția nu a avut în vedere niciun preț.
Recurentul susține că interpretarea dată de instanță, în sensul existenței unor creanțe pe care le are intimata împotriva societății C. S.R.L. nu rezultă din probe.
În cauză, retragerea asociatului din societate s-a efectuat prin acordul tuturor părților, prin încheierea a două acte semnate de cedent și cesionar, și tot prin intermediul acestora s-au stabilit drepturile cuvenite asociatului retras pentru părțile sale sociale, prin primul act, la valoarea nominală, și prin al doilea act, la o valoare superioară celei nominale.
Deși ambele acte au la bază acordul de voință al părților, în ceea ce privește cesiunea părților sociale și valoarea acestora, intimata nu a făcut plata aferentă primului act, ceea ce a generat litigiul.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă, a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.
Prin încheierea din 14 septembrie 2021, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C.proc.civ., instanţa a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C.proc.civ.
Prin încheierea din 16 noiembrie 2021, a fost admis în principiu recursul.
Analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) C.proc.civ., Înalta Curte a constatat că este fondat pentru considerentele ce succed:
Recurentul-reclamant a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ. (privind lipsa motivării, existenţa unor motive contradictorii ori numai a unor motive străine de natura cauzei), precum şi de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. (privind încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material), criticile fiind întemeiate.
Prioritar, privind cadrul procesual al cauzei, se reţine că reclamantul (recurent în cauză) a chemat în judecată pârâta societatea B. SRL, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 228.420 lei, reprezentând contravaloarea celor 22842 părţi sociale, cesionate pârâtei, asociată în cadrul societăţii C. SRL. Acţiunea admisă de prima instanţă, aşa cum a fost formulată, a fost respinsă ca nefondată prin decizia recurată, urmare a admiterii apelului pârâtei şi schimbării sentinţei.
Este de observat şi că decizia recurată a fost pronunţată după casarea dispusă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă, prin decizia civilă nr. 1335/2019, care a reţinut caracterul contradictoriu al motivării instanţei de apel din primul ciclu procesual, reţinându-se deopotrivă că împrejurările cauzei conduc instanţa la concluzia cesionării cu titlu gratuit a părţilor sociale, dar în acelaşi timp, că acestea nu confirmă că părţile sociale s-au cesionat cu titlu gratuit.
În recursul pendinte, Înalta Curte, în cadrul motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., confirmând criticile recurentului, reţine că hotărârea criticată este insuficient motivată în drept, lipsind interpretarea judecătorească a normelor de drept invocate de părţi, necesar a fi realizată în scopul determinării sferei lor de aplicare asupra raporturilor juridice, în general, şi, mai apoi, asupra raportului juridic dedus judecăţii, în particular.
Cât priveşte normele de drept material a căror incidenţă a fost invocată sau, dimpotrivă, a fost contestată de părţile din prezentul litigiu, se observă că, în dezbatere fiind cesiunea părţilor sociale, au fost invocate dispoziţiile incidente ale art. 202 alin. (2) şi art. 226 din Legea nr. 31/1990, art. 1270, art. 1350, art. 1266 şi art. 1268 alin. (3) C.civ.
Convenţiei de cesiune a părţilor sociale nr. 1 din 5 septembrie 2013 prin care reclamantul, asociat unic al societăţii în răspundere limitată a cooptat societatea pârâtă ca asociat, ocazie cu care i-a cesionat 22.842 părţi sociale, aceasta din urmă devenind asociat majoritar, instanţa de apel i-a dat o calificare de convenţie „nenumită”, întrucât preţul ar fi fost constituit dintr-o contraprestaţie din partea pârâtei, constând în susţinerea financiară a societăţii, motivându-se că nu este cazul unui act juridic cu titlu gratuit, constatare câştigată cauzei şi intrată în autoritate de lucru judecat.
Din considerentele deciziei recurate, rezultă, de asemenea, că instanţa nu i-a atribuit cesiunii de părţi sociale deduse judecăţii (din 5 septembrie 2013) semnificaţia unei decizii etapizate de plecare voluntară din societate, aceasta fiind materializată ulterior, prin retragerea din societate a recurentului, la 5 mai 2015.
Unul dintre argumentele esenţiale invocate de instanţa de apel în fundamentarea deciziei de admitere a apelului pârâtei şi de respingere a acţiunii este tocmai interpretarea clauzelor din convenţia de cesiune încheiată ulterior, în mai 2015, odată cu retragerea reclamantului din funcţiile deţinute în societate.
În acest sens, instanţa îşi contrazice propriul raţionament şi nu operează distincţia între pierderea calităţii de asociat care guvernează naşterea unui drept de creanţă al asociatului retras faţă de societate, pentru o parte proporţională din patrimoniul societăţii, pe de o parte, şi pe de altă parte, cesiunea părţilor sociale, unde preţul este convenit între cedent şi cesionar şi creanţa este stabilită faţă de acesta din urmă, prin convenţie.
De altfel, pârâtei, care susţine existenţa unei înţelegeri a părţilor, în sensul instituirii unei clauze neuzuale pentru plata părţilor sociale, îi revenea sarcina de a dovedi existenţa clauzei la data încheierii cesiunii, moment în care părţile şi-au făcut cunoscute ori şi-au declarat orice pretenţii reciproce aflate în legătură cu aceasta.
Având în vedere că interpretarea forma obiectul disputei litigioase, se impunea verificarea convenţiei, privite în sens de negotium, potrivit regulilor de interpretare a contractelor statornicite în dispoziţiile de drept material ale art. 1266 – 1269 C.civ., constatându-se că instanţa de apel s-a abătut de la îndrumările trasate prin decizia de casare.
Deşi instanţei de apel îi revenea obligaţia de a stabili conţinutul convenţiei părţilor din 5 septembrie 2013, nu a aplicat niciuna din regulile de interpretare a contractului.
În acest sens, instanţa de control judiciar devolutiv, în raport cu cererile şi apărările părţilor, era chemată să dea o dezlegare asupra existenţei unui preţ al transmisiunii părţilor sociale egal cu valoarea nominală a acestora, astfel cum era indicată expres de părţi, ori, în caz contrar, asupra existenţei temeiului contractual al unei „contraprestaţii” a cesionarei în favoarea societăţii, deci în forma unei stipulaţii pentru altul, urmând a se stabili natura şi întinderea unei asemenea obligaţii convenţionale, nu doar pentru a se determina natura actului juridic încheiat, dar, mai cu seamă pentru a se distinge de însăşi cauza actului juridic încheiat, avându-se în vedere că, prin cooptarea pârâtei cesionare în societate de către reclamant, îi reveneau acesteia în mod necesar obligaţiile specifice de cooperare pentru bunul mers al societăţii („affectio societatis”), în sensul regulii instituite prin art. 1881 C.civ., privind contractul de societate.
Or raportat la situaţia de fapt reţinută de instanţa de fond şi îndrumările deciziei de casare, se constată că prin hotărârea recurată instanţa de apel a procedat la interpretarea şi aplicarea unei singure norme de drept comun şi anume, art. 1567 C.civ. privind cesiunea de creanţă, care, de altfel, nici nu a fost invocată de părţi sau din oficiu, în timp ce în ceea ce priveşte celelalte norme de drept invocate de părţi, dezbaterea şi motivarea înlăturării lor lipsesc cu desăvârşire.
Înalta Curte reţine, confirmând criticile circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., că, potrivit art. 202 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, cesiunea părţilor sociale este un contract special care implică elemente patrimoniale şi elemente personale nepatrimoniale, subsumate caracterului intuitu personae, ceea ce impune respectarea regulilor specifice societăţilor, inclusiv în ce priveşte înregistrarea actului juridic, pentru opozabilitate, în registrul comerţului.
Părţile sociale sunt titluri de participare la capitalul social al societăţii construite pe principiul mutualităţii acordului asociaţilor.
Prin urmare, instanţa de apel în mod greşit nu s-a raportat, în analiza apelului, la normele de drept incidente din legea specială şi a calificat convenţia părţilor de transmisiune a părţilor sociale ca fiind o convenţie nereglementată de lege, în sensul art. 1168 C.civ., doar pentru că nu s-au stipulat în cuprinsul acesteia un preţ mai mare decât valoarea nominală a părţilor sociale, precum şi scadenţa acestei obligaţii.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C.proc.civ., Înalta Curte a admis recursul, a casat decizia recurată şi, în baza art. 496 alin. (2) C.proc.civ., a trimis cauza spre o nouă judecată la instanţa de apel, urmând a se da o calificare juridică exactă actelor şi faptelor deduse judecăţii de către reclamant şi a se statua în raport cu limitele învestirii cu privire la normele de drept aplicabile raportului juridic dedus judecăţii, argumentat în fapt şi în drept, cu luarea în considerare şi a dezlegărilor date normelor de drept invocate de părţi prin prezenta hotărâre, potrivit art. 501 alin. (1) C.proc.civ., urmând a se statua şi asupra cheltuielilor de judecată.
Partajează acest conținut:
