Titlul problemei de drept: Admisibilitatea cererilor de stabilire pe cale judiciară a ratei dobânzii creditului din CHF/EUR. Criterii de stabilire a ratei dobânzii (Parchetul de pe lângă ÎCCJ)
- Materia: civil
- Subcategoria: alte tipuri de cauze
- Acte normative incidente: art. 6 alineatul (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii
- Cuvinte cheie: clauze abuzive, stabilire pe cale judiciară a ratei dobânzii
Într-o primă opinie s-a considerat că sunt admisibile cererile de stabilire pe cale judiciară a ratei dobânzii, pornind de la jurisprudența CJUE în cauza C-26/13 Kasler cu următorul raționament: declararea ca nulă a clauzei privind dobânda (mecanismul de ajustare a dobânzii) duce la lipsirea de efecte a întregii clauze, transformând împrumutul într-unul fără dobândă, contrar intenției inițiale a părților.
În condițiile în care împrumutul a fost acordat si se restituie într-o altă monedă decât cea națională nu se poate aplica dobânda legală. Revine instanței să stabilească rata dobânzii, iar soluția propusă a fost următoarea: se ia rata dobânzii de la momentul încheierii contractului și se descompune în LIBOR CHF la 3 luni/EUROBOR EUR la 3 luni (cel mai utilizat indice independent de voința băncii) de la momentul încheierii contractului, plus marja fixă a băncii.
Într-o altă opinie, văzând jurisprudența CJUE în Cauza C-618/10 (Banco Espanol de Credito), instanțelor naționale nu le este recunoscută prerogativa de a înlocui o clauză abuzivă cu altă clauză, competența instanțelor fiind limitată la declararea nulității clauzei abuzive, revenind părților obligația de a negocia dobânda.
Opinia formatorilor INM:
Problema s-a pus în dosarele ce au ca obiect nulitate clauze abuzive vizând stabilirea pe cale judiciară a ratei dobânzii în cazul împrumuturilor acordate într-o monedă străină, în sensul că instanțelor le este sau nu recunoscută prerogativa de a înlocui o clauză abuzivă cu alta sau părților le revine obligația de a negocia dobânda.
Această problemă s-a mai aflat pe ordinea de zi a întâlnirilor de practică neunitară de la Craiova din 2015 si de la Constanţa din 2017.
Potrivit jurisprudenţei CJUE în cauza C-618/10 (Banco Espanol de Credito), articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru care permite instanţei naţionale, atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor si un consumator, să completeze respectivul contract, modificând conţinutul acestei clauze.
Curtea consideră că, în cazul în care instanța națională ar avea o astfel de posibilitate, aceasta ar putea să elimine efectul descurajator pe care îl are asupra vânzătorilor sau furnizorilor faptul că, clauzele abuzive nu sunt pur și simplu aplicate în ceea ce privește consumatorii. Prin urmare, această posibilitate ar garanta o protecție a consumatorilor mai puțin eficace decât cea care rezultă din neaplicarea acestor clauze.
Astfel, în situația în care instanța națională ar avea posibilitatea să modifice conținutul clauzelor abuzive, vânzătorii sau furnizorii ar fi în continuare tentați să utilizeze aceste clauze, știind că, chiar dacă acestea ar fi invalidate, contractul ar putea fi, totuși, completat de instanță, garantând, astfel, interesele respectivilor vânzători sau furnizori.
În consecință, atunci când constată existența unei clauze abuzive, instanțele naționale au numai obligația de a exclude aplicarea unei astfel de clauze pentru ca aceasta să nu producă efecte obligatorii în ceea ce privește consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conținutul acesteia.
Astfel, contractul în care este inclusă clauza trebuie să continue să existe, în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzelor abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menținere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic.
Nici cauza Unicaja Banco, C-482/13, C-484/13, C-485/13 și C-487/13 nu poate conduce la o altă interpretare. În această cauză, concluzia Curții este aceea că:
”Articolul 6 alineatul (1) Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei dispoziții naționale în temeiul căreia instanța națională sesizată cu o procedură de executare ipotecară are obligația să dispună recalcularea sumelor datorate în temeiul unei clauze a unui contract de credit ipotecar care prevede dobânzi moratorii a căror rată depășește cu mai mult de trei ori dobânda legală, astfel încât cuantumul dobânzilor menționate să nu depășească acest prag, cu condiția ca aplicarea dispoziției naționale:
- – să nu prejudece aprecierea de către instanța națională menționată a caracterului abuziv al unei astfel de clauze și
- – să nu împiedice această instanță să înlăture clauza menționată dacă ar trebui să constate caracterul „abuziv” al acesteia, în sensul articolului 3 alineatul (1) din directiva menționată.”
Prin urmare, ipoteza în care judecătorul spaniol a dispus recalcularea dobânzii este aceea în care dispoziția sa de drept național îl obliga să facă o astfel de recalculare, dându-i, în acest scop, și criteriile.
Astfel, potrivit articolului 83 din Decretul regal legislativ 1/2007 din Spania:
„1. Clauzele abuzive sunt nule de plin drept și sunt considerate nescrise.
2. Partea contractului afectată de nulitate este corectată în conformitate cu prevederile articolului 1258 din Codul civil și cu principiul bunei-credințe obiective.
În acest scop, instanța care declară nulitatea respectivelor clauze completează contractul și dispune de competențe de moderare cu privire la drepturile și la obligațiile părților, în cazul în care contractul este menținut, și cu privire la consecințele lipsirii acestuia de efecte, în cazul unui prejudiciu considerabil pentru consumator și utilizator. Numai în cazul în care clauzele care sunt menținute conduc la o situație inechitabilă în ceea ce privește poziția părților, care nu poate fi remediată, instanța poate declara că, contractul este lipsit de validitate.”
Legea nr. 1/2013, intervenită după cauza Aziz adaugă următoarea dispoziție tranzitorie: „Limitarea dobânzilor de întârziere în cazul ipotecilor constituite asupra unei locuințe principale, prevăzută la articolul 3 punctul 2, se aplică ipotecilor constituite după intrarea în vigoare a acestei legi.
De asemenea, limitarea menționată este aplicabilă dobânzilor de întârziere prevăzute de creditele cu garanție ipotecară asupra unei locuințe principale constituită înainte de intrarea în vigoare a legii, care sunt datorate ulterior acestei date, precum și celor care erau datorate la data menționată, însă nu au fost plătite.
În procedurile de executare sau de vânzare extrajudiciară inițiate, însă nefinalizate la data intrării în vigoare a acestei legi, precum și în cele în care a fost deja stabilită suma pentru care se solicită încuviințarea executării sau vânzarea extrajudiciară, grefierul sau notarul acordă părții care solicită executarea un termen de 10 zile pentru a recalcula suma respectivă în conformitate cu dispozițiile punctului anterior.”
Prin urmare, soluția din cauza Unicaja nu poate fi preluată în contextul legislativ românesc, care nu prevede obligația instanței de a completa contractul și nici competențele de moderare la care se referă legea spaniolă, ci se vor avea în vedere dispozițiile art. 1.255 alin. (2) C. civ. care prevede că: „În cazul în care contractul este menținut în parte, clauzele nule sunt înlocuite de drept cu dispozițiile legale aplicabile”.
În consecinţă, apreciem că instanțelor naționale nu le este recunoscută prerogativa de a înlocui o clauză abuzivă cu altă clauză, competența instanțelor fiind limitată la declararea nulității clauzei abuzive, cu aplicarea dispozițiilor art. 1.255 alin. (2) C.civ. Trebuie menţionat că problematica se regăseste în cadrul întrebărilor preliminare formulate de Curtea de Apel Bacău în Cauza Topaz C-211/17, cauză pendinte pe rolul CJUE, respectiv:
1. Art. 3 alin. 2 si art. 4 alin. 1 din această directivă trebuie interpretate si aplicate în sensul că, în împrejurări precum cele în discuţie în litigiul principal – astfel cum au fost ele arătate de reclamanta-pârâtă care a făcut trimitere la jurisprudenţa naţională (Decizia nr.1646 din 18.04.2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, Secţia Comercială, în recurs si Decizia civilă nr.466 din 06.04.2016 pronunţată de Curtea de Apel Bacău în dosarul nr.3364/110/2014 în apel), si anume faptul că dovada caracterului negociat al tuturor clauzelor din antecontractul de vânzare – cumpărare încheiat de părţi rezultă din simplul fapt că reclamanţii-pârâţi, în calitate de consumatori, au fost de acord cu aceste clauze, prin semnarea antecontractului care a fost redactat în prealabil de dezvoltatorul imobiliar si ulterior autentificat de un notar public – s-a înlăturat, de principiu, prin proba contrară, prezumţia relativă a caracterului nenegociat al clauzelor redactate în prealabil de către vânzător sau furnizor ?
2. Clauzele de la literele d, e, f, si i din Anexa la Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 05.04.1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii acoperă, în principiu, tipuri de clauze care figurează în antecontracte de vânzare-cumpărare redactate în prealabil de dezvoltatorii imobiliari care sunt niste profesionisti, precum reclamanta-pârâtă, în special clauzele de la punctele 3.2.2. si 7.1. din antecontractul de vânzare – cumpărare încheiat de părţile în litigiu care reglementează pactul comisoriu de gradul IV si clauza penală stabilite exclusiv în favoarea promitentului-vânzător?
3. Art. 6 alin. 1 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 05.04.1993, privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat si aplicat în sensul că, în ipoteza în care răspunsul la cea de-a doua întrebare adresată Curţii este afirmativ, nu permite (interzice) instanţei naţionale să modifice respectivele clauze constatate ca fiind abuzive în sensul de a reţine că pactul comisoriu de gradul IV ar putea interveni în alte condiţii decât cele prevăzute expres în antecontract (spre exemplu, nu pentru orice întârziere la plată sau neplată, indiferent de cuantumul acesteia, ci doar pentru plăţi de o anumită valoare, întârziate sau neplătite, apreciate de instanţă, de la caz la caz, ca fiind însemnate), respectiv de a reduce (limita) cuantumul clauzei penale la sumele achitate cu titlu de avans de către promitentul-cumpărător până la momentul activării pactului comisoriu? În această ipoteză, instanţa naţională nu poate decât să se limiteze la a stabili că aceste clauze nu se aplică în ceea ce priveste consumatorul în cauză?
La întâlnirea de la Constanţa s-a pus în discuție în ce măsură instanța poate, ca urmare a constatării caracterului abuziv al unei clauze, să stabilească alte clauze contractuale, precizându-se că practica judiciară a adoptat soluții diferite, inclusiv la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție.
De principiu, s-a apreciat atunci că nu ar fi oportun ca instanța să stabilească o rată a dobânzii ca urmare a constatării abuzive a unei clauze pentru următoarele considerente: Contractul este rezultatul acordului de voință al părților, situațiile care rezultă din încheierea sau modificarea acestor contracte fiind foarte diverse, iar toate băncile inserează în contracte clauze de natură similară. Rămâne ca fiecare judecător să aprecieze dacă o clauză este sau nu abuzivă, fiind însă discutabil ca un complet de judecată să stabilească nivelul dobânzii, în lipsa unor criterii prevăzute de lege pentru efectuarea acestei operații.
De altfel, în situațiile în care legiuitorul constată existența unui dezechilibru substanțial între părțile contractante, acesta poate interveni în anumite domenii prin adoptarea unor măsuri de protecție socială, cu condiția ca acea legislație să treacă testul de constituționalitate. Judecătorul nu s-ar putea substitui legiuitorului.
Totodată, se va ține seama de dispozițiile art. 1255 alin. (2) Cod civil, potrivit cărora, în cazul în care contractul este menținut în parte, clauzele nule sunt înlocuite de drept cu dispozițiile legale aplicabile. Dacă este vorba despre un contract de credit, dacă s-ar înlătura clauza privitoare la dobândă ca fiind abuzivă, instanţa ar trebui să identifice dispoziţiile legale care ar putea înlocui această clauză. Spre exemplu, dacă s-ar aplica dispoziţiile OG nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie si penalizatoare pentru obligaţii bănesti, dobânda calculându-se în conformitate cu aceste prevederi, s-ar putea ajunge chiar la situaţii mai împovărătoare decât cele anterioare pentru consumator.
În jurisprudența CJUE, Curtea a statuat într-o speță în care au fost inserate mai multe clauze abuzive referitoare la nivelul DAE, impunerea încheierii unui contract de asigurare de viață la un anumit asigurător și soluționarea eventualelor litigii prin intermediul arbitrajului, că respectivul credit trebuie socotit fără dobândă, considerând că sancțiunea cea mai potrivită a fost lipsirea băncii de orice câștig.
Constatarea de către instanță a unei clauze privind dobânda ca fiind abuzivă ar trebui să determine banca să reia negocierile cu privire la această componentă a contractului. Consumatorul nu are însă interes într-o atare situaţie să negocieze întrucât beneficiază, în urma pronunţării hotărârii, de un contract fără dobândă.
Au existat situaţii în jurisprudenţa ÎCCJ în care instanţa supremă a constatat că trebuie aplicată dobânda asupra căreia părţile au convenit la momentul încheierii contractului (ex. ROBOR, EURIBOR, LIBOR și un anumit procent), în condițiile în care profesionistul a modificat cuantumul dobânzii pe parcursul derulării contractului, instanța procedând doar la consfinţirea acordului iniţial al părţilor. În acest caz, instanţa nu a făcut decât să interpreteze voinţa părţilor.
Participanţii de la întâlnirea de la Constanţa si-au însusit, în unanimitate, opinia formatorilor INM în sensul că instanţa nu poate interveni în contractul încheiat între părţi si că ar fi necesară o intervenţie legislativă pentru reglementarea diferitelor aspecte care intervin în practică în legătură cu clauzele abuzive din contractele de credit bancar.
Opinii exprimate de participanții la întâlnire:
În practică au fost pronunțate atât soluții de anulare a întregii clauze referitoare la dobândă, cât și soluții de anulare parțială a clauzei, în partea referitoare la modul de calcul al dobânzii, în ceea ce privește componenta variabilă a acesteia.
Cu majoritate (1 abținere), participanții au agreat menținerea soluției adoptată cu ocazia întâlnirilor anterioare, reținută și în opinia formatorilor INM.
S-a apreciat că problema în discuție nu este una de practică neunitară, ci vizează modalitatea de aplicare a legii la situația de fapt din fiecare speță.
Această problemă de drept a fost discutată cu ocazia întâlnirii președinților secțiilor specializate (foste comerciale) ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel, dedicată discutării aspectelor de practică neunitară ı̂n materia litigiilor cu profesioniști și insolvenței – București, 21 iunie 2018.
