Jurisprudența ÎCCJ | Cerere de revizuire recalificată în recurs în casație

Dispoziţia judecătorului de la instanța de apel, de recalificare a cererii revizuire formulate de inculpat împotriva deciziei instanței de apel, ca fiind recurs în casaţie şi trimiterea dosarului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ulterior parcurgerii procedurii reglementate în art. 439 C. proc. pen., nu obligă instanţa de casație să pronunţe o soluţie în sensul solicitat de Curtea de Apel, care a convertit o cerere formulată în materia revizuirii într-o altă cale extraordinară de atac, respectiv cea a recursului în casaţie, fără ca inculpatul să îşi fi manifestat intenţia de a declara această cale extraordinară de atac.

Prin decizia penală nr. 260 din 29 martie 2021, Curtea de Apel, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., între altele, a admis apelurile declarate de Ministerul Public și de partea civilă împotriva sentinţei penale nr. 164/29.09.2020, pronunţată de Judecătoria H., a desfiinţat hotărârea atacată, şi pe fond, a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa rezultantă de 1 an închisoare pentru săvârşirea în concurs ideal a infracţiunilor de furt, prevăzută în art. 228 alin. (1)  și alin. (3)  C. pen., şi executare sau folosire de instalații clandestine în scopul racordării directe la rețea sau pentru ocolirea echipamentelor de măsurare, prevăzută în art. 92 alin. (2) din Legea nr. 123/2012, cu modificările și completările ulterioare.

La 29.06.2020, inculpatul A. a formulat cerere de revizuire a deciziei penale nr. 260 din 29 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, Secţia penală şi pentru cauze cu minori.

În motivarea cererii, inculpatul A. a criticat, în esenţă, următoarele: a fost condamnat direct în calea de atac a apelului fără a fi administrate probe noi; i-a fost încălcat dreptul la apărare; nu s-a făcut dovada prejudiciului la care a fost obligat; situaţia de fapt a fost reţinută în mod greşit de către instanţa de apel; nu a beneficiat de triplu grad de jurisdicţie, neputând exercita calea de atac a recursului împotriva deciziei pronunţate în apel; nu s-a aplicat principiul in dubio pro reo în raport cu probele aflate la dosar.

Faţă de cele arătate, a solicitat admiterea cererii de revizuire, casarea deciziei atacate şi menţinerea soluţiei de achitare dispusă de Judecătoria H.

La aceeaşi dată, respectiv la 29.06.2021, viza judecătorului de permanenţă din cadrul Curţii de Apel Iaşi a fost în sensul de a se înainta cererea inculpatului A. la judecătorul delegat din cadrul Biroului de executări penale pentru procedura recursului în casaţie.

La 14 iulie 2021, pe rolul Curţii de Apel Iaşi au fost înregistrate concluziile scrise depuse de partea civilă, prin care s-a solicitat, în esenţă, respingerea cererii de recurs în casaţie formulată.

După efectuarea comunicărilor prevăzute în art. 439 C. proc. pen., dosarul a fost înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, unde a fost înregistrat, pe rolul Secţiei penale, la 24.09.2021.

Prin referatul judecătorului de filtru s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent desemnat în cauză, în vederea verificării admisibilităţii cererii, în procedura prevăzută în art. 440 C.proc.pen., la 12 octombrie 2021.

Examinând cauza, Înalta Curte, în mod prioritar, a constatat că inculpatul A. nu a formulat recurs în casaţie împotriva deciziei penale nr. 260 din 29 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, ci o cerere de revizuire împotriva deciziei antemenționate, iar la 29.06.2021, data înregistrării cererii, judecătorul din cadrul Curţii de Apel Iaşi planificat la permanenţă a recalificat obiectul cererii în cerere de recurs în casaţie.

Instanța de casație a constatat că recalificarea cererii de revizuire formulată de inculpatul A. într-o altă cale extraordinară de atac s-a realizat în lipsa unui temei faptic şi juridic, intenţia inculpatului fiind inexistentă sub acest aspect.

Or, recursul în casaţie, reglementat în actuala procedură ca o cale extraordinară de atac, presupune îndeplinirea unor condiţii stricte cu privire la hotărârile care pot fi atacate, termenul de declarare, persoanele care pot formula calea de atac, motivarea cererii de recurs în casaţie şi cazurile care pot fi invocate, în scopul asigurării unei rigori şi discipline procesuale.

Conform art. 435 C. proc. pen., recursul în casaţie poate fi introdus de către părţi sau procuror în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanţei de apel, iar potrivit art. 436 C. proc. pen., pot formula cerere de recurs în casaţie procurorul, inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente. În cauză, însă, niciunul dintre titularii dreptului de recurs în casaţie nu a formulat calea extraordinară de atac.

Deopotrivă, dispoziţiile art. 437 C. proc. pen. prevăd condiţiile de formă pe care trebuie să le îndeplinească cererea de recurs în casaţie, observându-se, din perspectiva cerinţei potrivit căreia cererea de recurs în casație trebuie să cuprindă indicarea cazurilor de recurs în casație pe care se întemeiază și motivarea acestora, că nu este îndeplinită în speţă această condiţie, prevăzută de lege tocmai pentru ca din cuprinsul cererii să rezulte expres voinţa de a recura şi limitele acestei voinţe prin indicarea cazurilor de casare.

Or, aceste condiţii nu pot fi complinite, din oficiu, prin recalificarea motivelor unei cereri ca fiind motive de recurs în casaţie, în lipsa invocării vreunui caz de casaţie reglementat de art. 438 alin. (1) C. proc. pen. şi în pofida poziţiei titularului căii extraordinare de atac, care a arătat expressis verbis că formulează „cerere de revizuire”.

Prin urmare, calificarea dată de Curtea de Apel Iaşi cererii formulate de inculpatul A. este lipsită de eficienţă juridică, în condiţiile în care acesta nu şi-a manifestat intenţia de a declara calea extraordinară de atac a recursului în casaţie.

Deopotrivă, dispoziţia de recalificare a cererii inculpatului A. ca fiind recurs în casaţie împotriva deciziei penale nr. 260 din 29 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi trimiterea dosarului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ulterior parcurgerii procedurii reglementate de art. 439 C. proc. pen., nu obligă instanţa supremă să pronunţe o soluţie în sensul solicitat de către Curtea de Apel Iaşi, care a convertit o cerere formulate de inculpat în materia revizuirii într-o altă cale extraordinară de atac, respectiv cea a recursului în casaţie.

Aşadar, Curtea de Apel Iaşi a efectuat procedura de comunicare a cererii de recurs în casaţie către părţi, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 439 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte a apreciat că acest demers iniţiat de instanţa inferioară nu conduce la concluzia că cererea formulată îndeplineşte condiţiile pentru a fi considerată cerere de recurs în casaţie, judecătorul de filtru nefiind ţinut nici de calificarea dată cererii pendinte de către judecătorul din cadrul Curţii de Apel Iaşi planificat la permanenţă la data înregistrării cererii inculpatului, precum nici de procedura efectuată de Curtea de Apel Iaşi.

Verificarea admisibilităţii, în procedura prevăzută în art. 440 C. proc. pen., care presupune o judecată asupra îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege pentru introducerea cererii de recurs în casaţie este condiţionată ab initio de existenţa unei cereri de recurs în casaţie introdusă de o persoană care are calitatea cerută de lege pentru a exercita calea extraordinară de atac.

Pe cale de consecinţă, interpretarea dată de Curtea de Apel Iaşi cererii inculpatului A. şi recalificarea acesteia în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie nu este de natură a produce vreun efect sub aspectul legalei sesizări a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Concluzionând, Înalta Curte a constatat că, în realitate, nu s-a formulat cerere de recurs în casație, prin demersul iniţiat, inculpatul A. formulând cerere de revizuire împotriva deciziei penale nr. 260 din 29 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, ce intră în competenţa de soluţionare a Judecătoriei H., în raport cu dispoziţiile prevăzute de art. 456 alin. (1) C. proc. pen. coroborate cu cele prevăzute în art. 458 teza I C. proc. pen., motiv pentru care a trimis cauza spre competentă soluționare judecătoriei.