material realizat de avocat Diana David, din cadrul Baroului Bihor
”Aspectele etice sunt întotdeauna mai robuste decât cele juridice. În timp, juridicul ar trebui să se îndrepte către etic, niciodată invers” – Nassim Nicholas Taleb, ”Când pielea ta e în joc”
În urma a două inspecții fiscale succesive, prima vizând taxa pe valoare adăugată, a doua vizând impozitul pe profit, s-au stabilit în sarcina unei societăţi o taxă pe valoare adăugată suplimentară prin aplicarea cotei de TVA asupra bazei impozabile stabilită suplimentar de organul de control, precum și un impozit pe profit suplimentar, la care s-au calculat majorările și penalitățile aferente.
Aceste sume, cuprinse în Deciziile de impunere emise, au rezultat în urma considerării:
– ca fiind neîndeplinite condițiile legale de scutire a taxei pe valoare adăugată, prevăzute de art. 145 alin.2, lit a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal și
– ca fiind neîndeplinite condițiile legale privind deductibilitatea unor cheltuieli conform art. 21 alin.1 din Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal, cu aplicarea art. 11 alin.1 din Codul Fiscal. Acest articol prevede că organul fiscal poate să nu ia în considerare o tranzacție care nu are un scop economic sau poate reîncadra forma unei tranzacții pentru a reflecta conținutul economic al acesteia.
S-a reținut de către organul de control că societatea verificată a înregistrat în contabilitate cheltuieli prea mari raportat la producția agricolă obținută în 2 (doi) ani din perioada supusă verificării. Astfel, a fost stabilită o bază suplimentară – cheltuieli nejustificate, doar pe baza estimărilor inspectorilor de control, care au concluzionat că, întrucât în alţi ani societatea a obţinut o productivitate mai mare, pentru anii în discuție costurile de producţie ar fi nejustificate. Singurul reper utilizat de organul fiscal îl reprezintă productivitatea obţinută tot de societate, dar în alţi ani. Mai invocă organul de control, în motivarea actelor întocmite, câteva date statistice referitoare la producția agricolă, însă referitoare la alte produse agricole, cu alte caracteristici.
Societatea a contestat actele administrativ-fiscale întocmite de organul de control, contestațiile administrative fiind (previzibil) respinse. Ajungând pe rolul instanței de contencios-administrativ, cele două dosare au fost conexate, la solicitarea noastră, având în vedere că organul fiscal, prin cele două controale, a vizat aceeași perioadă și aceleași categorii de cheltuieli ale societății (cheltuielile cu producția agricolă), actele întocmite cu ocazia controalelor având la bază, practic, aceleași rezoluții ale organului de control.
Noi am arătat, în motivarea acțiunilor conexate, că singurul motiv pentru care s-a stabilit baza suplimentară de plată a TVA, respectiv impozitul pe profit suplimentar, de către organul fiscal o reprezintă aprecierea cheltuielilor cu producția agricolă (combustibil, semințe, îngrășăminte etc) ca fiind nejustificate prin raportarea producției realizate de către societatea reclamantă în cei 2 (doi) ani, la producția realizată tot de societate în alți ani, ulteriori.
Or, o astfel de comparație, nesusținută prin nici un mijloc de probă real, concludent, nu poate să constituie temei legal pentru suplimentarea bazei de calcul a TVA, respectiv pentru calcularea unui impozit pe profit suplimentar, organul de control utilizând exclusiv sofisme, aparent justificate, dar ușor de combătut.
Dacă apreciem că este valid și justificat ca organul fiscal să utilizeze ca unic etalon pentru calculele făcute cu privire la costul de producție, propria producție a societății verificate, este un paradox să se folosească ca normative propriile producții (o parte din ele, cele din anii cu producții mari) dar să nu se accepte ca veridice tot propriile producții (o altă parte din ele, cele din anii cu producții mai mici).
Organul de control a utilizat dreptul conferit discreționar de art. 11 din Codul Fiscal, conform căruia organul fiscal poate să nu ia în considerare o tranzacție care nu are un scop economic sau poate reîncadra forma unui tranzacții pentru a reflecta conținutul economic al tranzacției, omițând însă să se întemeieze pe vreun mijloc de probă real, obiectiv, vizând minimal condițiile prevăzute de art. 58 alin. (1) din Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală (ex: obligația organului fiscal de a solicita informații persoanelor care au colaborat cu contribuabilul, care să fie coroborate cu alte probe)
Pe parcursul inspecției fiscale și, ulterior, cel al procedurii administrative, s-ar fi creat de către organul fiscal o prezumție de ilicitate în sensul că s-ar sustras de către societate o anumită producție agricolă și datorită acestor considerente, societății i se refuză dreptul de deducere a cheltuielilor efectuate. Or, cu ocazia soluționării cauzei PPUH/22.10.2015, instanța europeană a stabilit că nu se poate face o evaluare paușală a unei situații de fapt bazându-se exclusiv pe argumente de ordin prezumtiv, ci trebuie ca organul fiscal să demonstreze obiectiv comportamentul ilicit al contribuabilului.
Instanța a admis cererea de chemare în judecată în dosarele conexate, dispunând anularea ca nelegale a actelor administrativ-fiscale atacate, prin care organul de control a reținut caracterul nedeductibil fiscal al TVA aferent cheltuielilor efectuate pentru producția agricolă din cei 2 (doi) ani, respectiv a refuzat dreptul de deducere al unor cheltuieli, reținând că acestea au la bază documente justificative(organul fiscal însuși arată că aceste cheltuieli există, fiind reflectate în contabilitate, aspect reținut și de expertiza fiscală administrată în cauză) şi au legătură cu domeniul de activitate al persoanei impozabile, conform prevederilor Codului Fiscal.
A concluzionat instanța de fond că organele de control nu au făcut verificările necesare pentru a ajunge la o concluzie indubitabilă în baza căreia să se emită deciziile de impunere şi celelalte acte fiscale, neexistând o intenție de fraudare a legislației fiscale de către societatea supusă controlului.
În motivarea hotărârii se arată că nu se poate reţine în sarcina societății nici o încălcare a prevederilor legale reţinute de organul fiscal prin actele de control, consemnările organului de control nefiind dovedite nici de sine statător şi nici prin coroborare cu alte mijloace de probă, societatea furnizând explicații rezonabile pentru a justifica diferențele de producții agricole medii obținute în cei 2 (doi) ani în discuție față de cele din ceilalți ani.
Soluția instanței de fond a fost menținută în calea de atac, de Curtea de Apel Oradea, prin respingerea recursului organului fiscal, instanța de control validând definitiv (după un proces care a durat 3 ani) argumentele noastre.
