Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a anunțat că a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție prin promovarea unui recurs în interesul legii, care vizează clarificarea următoarelor aspecte de drept:
I. Calea de atac (apel sau recurs) ce poate fi exercitată împotriva hotărârii judecătorești prin care prima instanță a luat act de renunțarea la judecata unei cereri formulate pe calea unor proceduri speciale reglementate în Codul de procedură civilă sau în legi speciale, ce presupune atacarea hotărârii primei instanțe cu o cale de atac diferită de cea prevăzută de art. 406 alin. (6) teza I din Codul de procedură civilă.
II. Termenul de exercitare a căii de atac (durată și moment de început al curgerii acestui termen) împotriva hotărârii judecătorești prin care prima instanță a luat act de renunțarea la judecata unei cereri formulate pe calea unei proceduri speciale ce presupune o cale de atac cu termen de exercitare diferit de cel reglementat de art. 485 alin. (1) teza I din Codul de procedură civilă.
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție arată următoarele:
Dispozițiile art. 406-407 din Codul de procedură civilă, plasate în Secțiunea 1- ,,Renunțarea la judecată”, Capitolul II – ,,Unele incidente procedurale”, Titlul I – ,,Procedura în fața primei instanțe”, Cartea a II-a – ,,Procedura contencioasă ” consacră una dintre formele de manifestare a principiului disponibilității consacrate în art. 9 alin. (3) teza I din Codul de procedură civilă, text potrivit căruia, în condițiile legii, partea poate, după caz, renunța la judecarea cererii de chemare în judecată sau la însuși dreptul pretins, poate recunoaște pretențiile părții adverse sau se poate învoi cu aceasta pentru a pune capăt în tot sau în parte, procesului, poate renunța la exercitarea căilor de atac ori la executarea unei hotărâri.
Potrivit art. 406 alin. (1) și (2) din Codul de procedură civilă, reclamantul, ca parte care a declanșat procesul, poate oricând să renunțe la judecată, în tot sau în parte, fie verbal, în ședința de judecată, fie prin cerere scrisă, personal sau prin mandatar cu procură specială.
Dispozițiile art. 406 alin. (3)-(5) din Codul de procedură civilă cuprind o serie de reguli procedurale sub aspectul condițiilor în care instanța poate lua act, în mod valabil, de renunțarea la judecată.
Potrivit art. 406 alin. (6) teza I din Codul de procedură civilă, renunțarea la judecată se constată printr-o hotărâre supusă recursului, care va fi judecată de instanța ierarhic superioară celei care a luat act de renunțare.
În doctrină[1] s-a observat că prin această normă cu caracter special s-a instituit, în privința căii de atac de care este susceptibilă hotărârea prin care se constată, în cursul judecății, intervenirea acestui incident procedural, o derogare de la principiul accesorium sequitur principale, astfel încât, hotărârea prin care prima instanță a luat act de renunțarea la judecată va fi supusă doar recursului, chiar dacă hotărârea asupra fondului ar fi susceptibilă de apel.
De aceea, în literatura de specialitate[2] s-a arătat că derogarea pe care art. 406 alin. (6) din Codul de procedură civilă o conține privește și regula referitoare la obiectul apelului, conținută în art. 466 alin.(1) din Codul de procedură civilă, regulă potrivit căreia, hotărârile pronunțate în primă instanță pot fi atacate cu apel, dacă legea nu dispune în mod expres altfel.
Astfel, indicând că hotărârea este supusă recursului, cu toate că, dacă se ia act de renunțarea la judecată în fața primei instanțe, ar fi vorba despre o hotărâre supusă, ca regulă, apelului, art. 406 alin.(6) derogă de la art.466 din Codul de procedură civilă.17
Prin urmare, dispozițiile art. 406 alin.(6) din Codul de procedură civilă au caracterul unor norme speciale, aplicabile cu prioritate față de soluțiile normative conținute în Titlul II- ,,Căile de atac” din Cartea a II-a – ,,Procedura contencioasă” a Codului de procedură civilă.
Totodată, derogarea de la dispozițiile cuprinse în Titlul II- ,,Căile de atac” din Cartea a II-a – ,,Procedura contencioasă” a Codului de procedură civilă, pe baza cărora este configurată arhitectura căilor de atac în procesul civil – apelul fiind calea de atac ordinară, de reformare, devolutivă, suspensivă de executare și comună, ce poate fi exercitată împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță, recursul constituind o cale de atac extraordinară, de reformare, nedevolutivă, ce poate fi exercitată, de regulă, împotriva hotărârilor date în apel – este de strictă interpretare și aplicare, doar în privința incidentului procedural al renunțării la judecată.
În cazul reglementat de art. 406 alin. (6) din Codul de procedură civilă ne aflăm într-o situație expres prevăzută de lege, în care hotărârea pronunțată în primă instanță, pe baza actului de dispoziție al părții, este supusă doar recursului la instanța ierarhic superioară.
Dată fiind plasarea lor în Cartea a II-a a Codului de procedură civilă – ,,Procedura contencioasă”, Titlul I – ,,Procedura în fața primei instanțe”, dispozițiile art. 406 alin. (6) sunt aplicabile cu titlu de drept comun și în privința cererilor și contestațiilor adresate instanței de executare[3], precum și diferitelor proceduri speciale reglementate în Cartea a VI-a a Codul de procedură civilă, sub rezerva evidentă, ca pentru aceste proceduri să nu existe o normă specială prin care să se prevadă o altă cale de atac pentru hotărârea pronunțată pe baza aceluiași incident procedural.
Totodată, în virtutea dispozițiilor art. 2 din Codul de procedură civilă, care stabilesc vocația acestui act normativ, de a constitui procedura de drept comun în materie civilă, precum și în alte materii, în măsura în care legile care le reglementează nu conțin dispoziții contrare, prevederile art. 406 alin. (6) din Codul de procedură civilă devin aplicabile, cu titlu de regulă generală (drept procesual comun) în materie civilă, și în procedurile reglementate prin acte normative speciale[4] sau în materii speciale[5][6], care nu conțin o reglementare diferită, în privința căii de atac ce poate fi exercitată împotriva hotărârii pe care prima instanță o pronunță în temeiul aceluiași incident procedural.
Vocația Codului de procedură civilă, de a reprezenta dreptul comun pentru proceduri reglementate prin legi speciale este recunoscută și prin dispoziții finale cuprinse într-unele dintre aceste acte normative21, care dau expresie adagiului generalia specialibus non derogant. În unele situații, completarea cu legea generală de procedură civilă se realizează nuanțat, în măsura în care aplicarea legii generale este compatibilă cu reglementarea specială22.
Dispozițiile cuprinse în actele normative speciale, care preiau paradigma căilor de atac din sistemul Codului de procedură civilă, indicând apelul drept cale de atac ce poate fi exercitată împotriva hotărârii prin care prima instanță soluționează cererea de chemare în judecată, au caracterul unor norme generale inserate într-o lege specială și pot fi înlăturate de la aplicare, în ceea ce privește tipul căii de atac, în considerarea caracterului special al dispozițiilor art. 406 alin.(6) din Codul de procedură civilă și a regulii de interpretare specialia generalibus derogant.
Astfel, în situațiile în care calea de atac împotriva unei hotărâri pronunțată în considerarea unui incident procedural, care cunoaște o reglementare specială în Codul de procedură civilă, diferită față de dispozițiile art. 466 și art. 483 din Titlul II – ,,Căile de atac”, calea de atac respectivă se va aplica indiferent de procedura în care se va pronunța hotărârea.
Cu alte cuvinte, dispozițiile art. 406 alin.(6) din Codul de procedură civilă reglementează o cale de atac specială în raport de calea de atac generală reglementată în procedurile speciale.
Se constată că art. 406 alin. (6) din Codul de procedură civilă constituie o normă juridică cu caracter special, care înlătură de la aplicare atât normele cu caracter general din materia căilor de atac (dreptul comun în materia căilor de atac) cât și normele procedurii speciale care reglementează tipul căii de atac proprii procedurii respective (dreptul comun în materia procedurii speciale).
În consecință, având în vedere caracterul de normă specială al prevederilor art. 406 alin. (6) din Codul de procedură civilă, calea de atac a recursului se aplică și în materia procedurilor speciale, chiar dacă normele procedurii speciale reglementează căi de atac proprii procedurii respective.
§ 4.2. Referitor la termenul de exercitare a căii de atac
Renunțarea la judecată constituie un incident procedural, iar potrivit doctrinei, prin incident de procedură, într-un sens mai larg, se înțelege orice contestație care se grefează pe cererea principală și care este de natură să suspende, să întrerupă ori să stingă cursul judecății sau să modifice soluția.
Astfel, de esența cererilor incidentale este faptul că sunt formulate în cadrul unui proces în curs.
Cererea de renunțare la judecată are caracterul unei cereri incidentale, ce se circumscrie definiției legale, date acestei categorii de cereri în art. 30 alin. (6) din Codul de procedură civilă[7].
Art. 406 alin. (6) din Codul de procedură civilă stabilește doar tipul căii de atac (recursul), care se aplică atunci când instanța soluționează cauza în temeiul incidentului procedural al renunțării la judecată, însă nu stabilește și un termen pentru exercitarea acestei căi de atac.
În atare condiții, întrucât renunțarea la judecată constituie un incident procedural, în lipsa prevederii unui termen derogatoriu pentru calea de atac a recursului, se aplică regimul juridic al fondului.
Astfel, dispozițiile art 406 alin. (6) din Codul de procedură civilă trebuie completate cu dispozițiile specifice procedurii în cadrul căreia s-a formulat cererea principală, atât în ceea ce privește termenul de exercitare a recursului împotriva hotărârii judecătorești prin care instanța a luat act de renunțarea la judecată, cât și în privința momentului de început al acestui termen.
Cu alte cuvinte, în situația în care renunțarea la judecată întervine într-o procedură specială, sunt incidente normele juridice aplicabile procedurii speciale respective întrucât renunțarea la judecată este un incident procedural, ceea ce înseamnă că urmează regimul juridic al cererii principale. Doar în situația în care nu este reglementat niciun termen special sau moment de început al acestuia, derogatoriu de la dreptul comun, sunt aplicabile dispozițiile generale, conținute de art. 485 alin. (1) din Codul de procedură civilă.
Această interpretare are în vedere necesitatea respectării specificului și scopului procedurilor speciale, respectiv soluționarea cauzelor cu celeritate și protejarea intereselor specifice.
Procedurile speciale conțin norme derogatorii de la dreptul comun, create cu scopul de a asigura soluționarea cu celeritate a anumitor cauze. Or, aplicarea termenului general pentru exercitarea căii de atac, chiar și în privința unui incident procedural, ar contraveni finalității pentru care au fost instituite respectivele proceduri speciale, caracterizate prin urgență.
Împrejurarea că incidentul procedural se ivește în cadrul procedurilor speciale nu înlătură regimul juridic de soluționare a cererii de renunțare la judecată cu celeritate, iar o soluție contrară ar contraveni scopului pentru care legiuitorul a reglementat procedurile speciale.
Termenele prevăzute în textele legale care reglementează căile de atac în cadrul procedurilor speciale relevă urgența în judecarea acestora, ceea ce consacră principiul celerității în soluționarea acestor cauze.
În susținerea acestei concluzii este și interpretarea teleologică a normei, în sensul că, dacă pentru promovarea căii de atac împotriva hotărârii de renunțare la judecată, pronunțată într-o procedură specială s-ar aplica termenul general, prevăzut de Codul de procedură civilă, părțile ar beneficia de un termen mai mare decât cel de care ar beneficia în situația în care prin hotărârea pronunțată s-ar soluționa litigiul dintre ele (în ipoteza în care norma specială reglementează un termen mai scurt), ceea ce nu ar avea o susținere logică și nici nu ar corespunde scopului pentru care legiuitorul a instituit un termen pentru exercitarea căii de atac, mai scurt decât termenul de drept comun.
În concluzie, termenul de exercitare a recursului împotriva hotărârii judecătorești prin care prima instanță a luat act de renunțarea la judecata unei cereri formulate pe calea unei proceduri speciale nu poate fi decât termenul prevăzut pentru calea de atac proprie procedurii speciale respective, având în vedere că normele juridice aplicabile procedurii speciale derogă de la normele generale, iar derogarea a avut ca rațiune soluționarea cauzei în regim de urgență, inclusiv prin reglementarea unor termene de exercitare a căilor de atac mult mai scurte decât cele din dreptul comun.
[1] G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2015, p. 524;
[2] A. Costanda, comentariu art. 406 din Codul de procedură civilă în ,,Noul cod de procedură civilă. Comentariu pe articole”, coord. G. Boroi, Vol. I, ediția a 2-a revizuită și adăugită, Editura Hamangiu, București, 2016, n. 4, p. 881; 17 Ibidem;
[3] Pe temeiul art. 717 alin. (1) din Codul de procedură civilă, contestația la executare se judecă cu procedura prevăzută de prezentul cod pentru judecata în primă instanță, care se aplică în mod corespunzător, dispoziţiile art. 200 nefiind aplicabile. În doctrină s-a arătat că, fiind aplicabile regulile procesuale pentru judecata în primă instanță, potrivit art. 717 alin. (1) C. proc. civ., diferitele incidente procedurale care se pot ivi în cazul judecării contestației la executate vor deroga de la regulile instituite prin art. 718 din Codul de procedură civilă, chiar dacă aceste incidente sunt cuprinse în partea generală a Codului, având în vedere că sunt reglementate prin norme cu caracter special. Astfel, în ipotezele în care, în primă instanță, contestația la executare s-a perimat ori s-a renunțat la judecată sau cauza a fost rezolvată pe temeiul altor asemenea incidente pentru care există norme speciale referitoare la calea de atac împotriva hotărârii, vor fi aplicabile acele prevederi speciale pentru fiecare dintre aceste incidente procedurale (C. Lungănașu, Căile de atac împotriva hotărârii pronunţate în procedura contestaţiei la executare”, Universul Juridic Premium nr. 1/2020, https://lege5.ro/App/Document/gm2tqobyhe4a/caile–de–atac–impotriva–hotararii–pronuntate–in–procedura–contestatieila–executare și autorii loc cit., Șt. I. Lucaciuc, Contestaţia la executare în reglementarea noului Cod de procedură civilă, Editura Hamangiu, București, p. 416);
[4] În doctrină, s-a reținut că, în temeiul art. 2 alin. (1) din Codul de procedură civilă, normele de drept procesual civil cuprinse în Codul de procedură civilă constituie legea generală în ceea ce privește procedura în materie civilă, ceea ce are drept consecinţă faptul că, ori de câte ori legea nu prevede altfel în mod expres, în materie civilă, în ceea ce priveşte procedura, se vor aplica dispoziţiile cuprinse în Codul de procedură civilă. Noțiunea de ,,materie civilă” vizată de prevederile art. 2 alin. (1) din Codul de procedură civilă cuprinde raporturile juridice patrimoniale și nepatrimoniale dintre persoane ca subiecte de drept civil, indiferent de calitatea acestora, de profesionist sau neprofesionist, precum și orice alte domenii la care se referă litera și spiritul Codului civil (în acest sens, comentariu art. 2 din Codul de procedură civilă în Noul Cod de procedură civilă. Comentarii pe articole, coord. G. Boroi, Vol. I, Ediția a 2-a, revizuită și adăugită, Editura Hamangiu, București, 2016, n. 2, p. 5);
[5] În literatura de specialitate, s-a arătat că legile care reglementează alte materii, cum ar fi materia administrativă, contravențională, contenciosul electoral, etc., chiar dacă reprezintă dreptul comun pentru materiile respective, în ceea ce privește normele de drept procesual pe care le conțin, constituie legi speciale față de Codul de procedură civilă, astfel încât, în materie de procedură, aceste legi speciale se vor aplica doar în cazurile pe care le reglementează, fiind de strictă interpretare și aplicare, iar acolo unde nu dispun, se vor completa cu prevederile Codului de procedură civil (Ibidem, n.
[6] , p. 6); 21 Ex. art. 275 din Titlul XII – ,,Jurisdicția muncii” al Codului muncii (Legea nr. 53/2003), republicat potrivit cărora, ,,Dispozițiile prezentului titlu se completează cu prevederile Codului de procedură civilă.”; 22 În acest sens:
– art. 342 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvenţă: ,,Dispozițiile prezentei legi se completează, în măsura în care nu contravin, cu cele ale Codul de procedură civilă și ale Codului civil.”; – art. 28 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată și completată: ,,Dispoziţiile prezentei legi se completează cu prevederile Codului civil şi cu cele ale Codului de procedură civilă, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autorităţile publice, pe de o parte, şi persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte.”;
[7] Art. 30 alin. (6) din Codul de procedură civilă, ,,Cererile incidentale sunt cele formulate în cadrul unui proces aflat în curs de desfășurare.”;
