RIL. Cine are competența de soluționare a cauzelor referitoare la plata daunelor pentru malpraxis | Opinia Ministerului Public

Ministerul Public a transmis Înaltei Curți de Casație și Justiție punctul său de vedere referitor la recursul în interesul legii formulat de Avocatul Poporului cu privire la stabilirea competența materială de soluționare a cauzelor referitoare la obligarea pârâților la plata daunelor morale/materiale pentru malpraxis. Astfel, este susținută opinia potrivit căreia, în situația în care a fost urmată procedura reglementată de dispozițiile art. 679-685 din Legea 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, competența în această situație revine judecătoriei.

Conținutul recursului în interesul legii formulat de Avocatul Poporului:

”Interpretarea și aplicarea prevederilor art. 684 și art. 687 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății și ale art. 94 pct. 1 lit. k) și art. 95 pct. 1 din Codul de procedură civilă, în sensul de a stabili competența materială de soluționare a cauzelor având ca obiect obligarea pe temei delictual a pârâților la achitarea daunelor morale/materiale pentru malpraxis, în situația în care a fost sau nu urmată procedura reglementată de dispozițiile art. 679 – 685 din Legea 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății.”

Dispozițiile legale supuse interpretării:

Opinii jurisprudențiale

Într-o primă orientare jurisprudențială, s-a apreciat că în situația în care a fost urmată procedura reglementată de dispozițiile art. 679-685 din Legea 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, competența materială de soluționare a cauzelor având ca obiect obligarea pe temei delictual a pârâților la achitarea daunelor morale/materiale pentru malpraxis, revine judecătoriei.

În cea de a doua orientare de jurisprudență, instanțele de judecată au avut o abordare diferită apreciind că, dacă victima alege sesizarea directă a instanței de judecată, competența se stabilește potrivit regulilor de drept comun, întrucât norma instituită de alin. (2) al art. 684 din Legea nr. 95/2006 derogă de la regulile de competență cu caracter special prevăzute de art. 687 din Legea nr. 95/2006.

În opinia autorului sesizării, în cazul în care victima unui act de malpraxis nu a urmat procedura de stabilire a cazurilor de răspundere profesională pentru medici, farmacişti şi alte persoane din domeniul asistenţei medicale prevăzută de art. 679-685 din Legea nr. 95/2006 şi se adresează direct instanţei de judecată, competenţa materială se stabileşte potrivit regulilor de drept comun, norma instituită de alin. (2) al art. 684 din Legea nr. 95/2006 derogând de la regula de competenţă cu caracter special prevăzută de art. 687 din acelaşi act normativ.

Astfel, în temeiul principiului disponibilităţii, reclamantul este suveran în ceea ce priveşte stabilirea cadrului procesual şi a limitelor cererii de chemare în judecată, astfel încât, atunci când acesta promovează o acţiune în atragerea răspunderii civile delictuale pentru malpraxis, întemeiată atât pe prevederile din Codul civil, cât şi pe cele din Legea nr. 95/2006, fără a urma procedura prealabilă în faţa Comisiei de monitorizare şi competenţă profesională pentru cazurile de malpraxis, iar repararea prejudiciului cauzat prin actul de malpraxis cuantificat excede plafonului valoric prevăzut de art. 94 pct.1 lit.k) din Codul de procedură civilă1, competența aparține tribunalului.

Astfel, competența specială a judecătoriei, prevăzută de art. 687 din Legea nr. 95/2006 este incidentă în mod expres şi limitativ, doar în cazul şi în cadrul procedurii reglementată prin art. 679-688 din Capitolul VI al Legii nr. 95/2006 privind stabilirea răspunderii civile profesionale pentru medici, farmacişti şi alte persoane din domeniul asistenței medicale prin intermediul Comisiei.

Punctul de vedere al Ministerului Public (extrase)

Ministerul Public apreciază ca fiind în spiritul și litera legii prima orientare jurisprudențială – competența materială de soluționare a cauzelor având ca obiect obligarea pe temei delictual a pârâților la despăgubiri pentru malpraxis, în situația în care nu a fost urmată procedura reglementată de dispozițiile art. 679-685 din Legea 95/2006, aparține judecătoriei în a cărei circumscripţie teritorială a avut loc actul de malpraxis reclamat.

Dispoziţiile conţinute în art. 687 din Legea nr. 95/206 republicată care, într-o formulare generală instituie competenţa judecătoriei de a soluţiona litigiile prevăzute de această lege, are valoarea unei norme procedurale care stabileşte o competenţă materială specială de soluţionare a răspunderii civile delictuale în ceea ce priveşte actul de malpraxis.

Întrucât norma specială are prioritate de aplicare, atunci când vine în concurs cu norma generală (specialia generalibus derogant), nu este incident criteriul valoric instituit de art. 94 pct.1 lit.k) şi art. 95 pct.1 din Codul de procedură civilă, pentru partajarea competenţei materiale între judecătorie şi tribunal, în ceea ce priveşte soluţionarea cererilor evaluabile în bani, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesioniști.

În plus, dispoziţiile art. 687 din Legea nr. 95/2006, atât prin formularea generală care vizează „litigiile prevăzute de prezenta lege”, cât şi prin plasarea lor în topografia Titlului XVI al legii sunt prevederi de sine-stătătoare, a căror aplicare nu este condiţionată de raportarea la un alt text de lege. Aşadar, sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 687 din Legea nr. 95/2006, republicată nu ar putea fi restrânsă pe cale de interpretare şi circumscrisă exclusiv situaţiilor în care părţile au sesizat, prealabil formulării cererii de chemare în judecată, Comisia de monitorizare şi competenţă profesională pentru cazurile de malpraxis.

Dimpotrivă, competenţa atribuită potrivit legii speciale se aplică inclusiv cererilor de chemare în judecată întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun (referitoare la răspunderea civilă delictuală) care sunt incidente în completarea normelor de drept conţinute în legea specială.

Acest raţionament este aplicabil, independent de împrejurarea că reclamantul nu şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispoziţiile legii speciale şi de împrejurarea că acesta nu a solicitat expresis verbis constatarea unui caz de malpraxis.

Sintetizând, dispoziţiile art. 687 din Legea nr. 95/2006 au o dublă valenţă: pe de o parte, în raport cu întreaga reglementare conţinută în Titlul XVI al acestei legi, inclusiv cu dispoziţiile art. 684 (incluse în acest titlu), constituie o normă atributivă de competenţă în privinţa litigiilor prevăzute de această lege (deci si a celor în care instanţa este sesizată potrivit dreptului comun) şi, pe de altă parte, are valoarea unei norme speciale atributivă de competenţă, aplicabilă cu prioritate în raport cu dispoziţiile art. 954 alin. (1) lit.k) şi art. 95 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

Ca norme speciale de competență, dispoziţiile art. 687 din Legea nr. 95/2006 se aplică nu doar în cazul parcurgerii procedurii prealabile în faţa comisiei sau în cazul în care acțiunea directă la instanță se întemeiază pe dispozițiile acestei legi, ci și atunci când temeiul de drept invocat constă în dispozițiile art. 1357 și următoarele din Codul civil.

Din formularea generală a textului art. 687 din Legea nr. 95/2006, care nu distinge între diferitele tipuri de răspundere prevăzute de această lege, astfel încât, potrivit principiului de drept general aplicabil ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, se poate concluziona că toate litigiile prevăzute de Legea nr. 95/2006 vor fi soluţionate de judecătorie.

În fine, procedura instituită prin art. 679 – 685 din Legea nr. 95/2006 şi de Regulamentul aprobat de Ordinul ministrului sănătăţii nr. 1343/2006 este o procedură specială pentru stabilirea cazurilor de răspundere civilă profesională pentru medici, farmacişti şi alte persoane din domeniul asistenţei medicale cu o natură juridică sui generis, opţională, care nu înlătură sau condiţionează ca procedură prealabilă accesul direct şi nemijlocit la instanţa de judecată. Astfel, Comisia nu are competenţa de a soluţiona un litigiu, ci în temeiul art. 683 din Legea nr. 95/2006 doar constată existenţa unui caz de malpraxis: stabileşte existenţa faptei ilicite (actul medical defectuos în procesul de investigare, diagnosticare, tratare) şi a vinovăţiei (neglijenţă sau imprudenţă), însă fără a avea atribuţia de a cuantifica prejudiciul şi fără a avea competenţa de a obliga medicul la repararea prejudiciului.

Este de menționat că Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă a modificat fundamental regulile referitoare la competența de drept comun în ceea ce priveşte judecata în primă instanță, astfel încât competența tribunalului a devenit una generală, iar cea a judecătoriei una de excepție, competența acesteia fiind strict limitată la materiile expres prevăzute de lege.

Astfel, în competenţa de primă instanţă a judecătoriilor intră nu doar cererile menţionate în enumerarea limitativă conţinută în art. 94 alin. (1) lit.a)-k) din Codul de procedură civilă, ci şi orice alte cereri date prin lege în competenţa lor, prevăzute de art. 94 pct.3 din Codul de procedură civilă, în această categorie înscriindu-se şi litigiile prevăzute de art. 687 din Legea nr. 95/2006, republicată, care precizează expres şi fără a distinge, după cum a fost sau nu urmată procedura în faţa Comisiei, că instanţa competentă să soluţioneze litigiile prevăzute în prezenta lege este judecătoria în a cărei circumscripţie teritorială a avut loc actul de malpraxis reclamat.

DOCUMENT – Punctul de vedere al Ministerului Public în privința recursului în interesul legii formulat de Avocatul Poporului: