Pentru ca refuzul de a părăsi, la cererea persoanei îndreptățite, un loc ce aparține spațiului accesibil publicului, să constituie infracțiunea de violare a sediului profesional, prevăzută de art. 225 alin. (1) din Codul penal, solicitarea formulată în acest sens trebuie să aibă un fundament obiectiv, care să se încadreze în nevoia de a proteja viața privată în componenta sa profesională. Per a contrario, nu mai există protecția oferită de legea penală, atunci când, față de faptul că persoana juridică însăși a permis accesul publicului, încetează rațiunea legii de protecție a vieții private societare. Ca atare, simplul refuz de a părăsi un loc accesibil publicului, chiar dacă refuzul este adresat unei persoane îndreptățite, nu reprezintă infracțiune.
Prin sentința penală nr. x din 01 martie 2019 pronunțată de Judecătoria Huedin în dosarul nr. x/242/2018, în baza art. 225 alin. (1) C.pen., a fost condamnat inculpatul A la pedeapsa de 2400 lei amendă penală, reprezentând 160 zile amendă (15 lei suma corespunzătoare unei zile amendă) stabilită conform art. 61 alin. (2), alin. (4) lit. b) și alin. (6) C.pen., pentru săvârșirea infracțiunii de violarea sediului profesional.
S-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 63 C.pen., privind consecințele neplății cu rea-credință a amenzii penale.
În baza art. 397 alin. (1) C.proc.pen. raportat la art. 1357 și următoarele C. civ., s-a luat act că persoana vătămată Comuna Poieni, prin primar B, nu s-a constituit parte civilă în cauză.
Împotriva hotărârii instanței de fond a declarat apel inculpatul A, solicitând desființarea acesteia și, în rejudecare, achitarea sau, după caz, încetarea procesului penal pornit împotriva sa întrucât fapta nu există, nu este prevăzută de legea penală, nu a fost săvârșită cu vinovăția cerută de norma de incriminare, sunt incidente mai multe cauze justificative și nu există plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Prin decizia nr. x/A/2019 din 21 mai 2019 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, Secția penală și de minori, în dosarul nr. x/242/2018, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A împotriva sentinței penale nr. x din 01 martie 2019 a Judecătoriei Huedin, apelantul inculpat fiind obligat la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare în favoarea statului.
Pentru a decide în acest sens, efectuând propria analiză a materialului probator administrat pe parcursul procesului penal, Curtea a constatat că instanța de fond a evaluat și coroborat într-o manieră judicioasă probele din cauză, reținând, în mod corect, situația de fapt dedusă judecății și încadrarea juridică a acesteia, apreciind, astfel, că vinovăția inculpatului A a fost stabilită în afara oricărui dubiu.
S-a arătat, sub acest aspect, că, din declarațiile martorilor C, D și E, din procesul-verbal întocmit de organele de poliție la data de 09 octombrie 2017 și din vizionarea imaginilor surprinse de camerele de supraveghere aflate în interiorul Primăriei comunei Poieni, coroborate cu recunoașterea faptei în cursul urmăririi penale, rezultă, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, a fost săvârșită de inculpat și constituie infracțiune.
Astfel, Curtea a reținut că sunt întrunite condițiile de tipicitate ale infracțiunii de violarea sediului profesional, prevăzută de art. 225 alin. (1) C.pen., în forma refuzului de părăsire a incintei Primăriei comunei Poieni, în condițiile în care reprezentantul instituției i-a cerut expres acest lucru inculpatului, urmarea imediată a infracțiunii constând în crearea unei stări de pericol și perturbarea activității persoanei juridice de drept public, iar legătura de cauzalitate rezultând din elementele definitorii ale conținutului infracțiunii.
Pe de altă parte, s-a subliniat că inculpatul a prevăzut rezultatul faptei și, deși nu l-a urmărit, a acceptat producerea lui, astfel că, în cauză, este îndeplinită și condiția laturii subiective a infracțiunii (intenția indirectă).
Având în vedere că, raportat la întregul material probator, rezultă că fapta imputată inculpatului întrunește elementele constitutive ale infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată, s-a apreciat că cererea acestuia de achitare este nefondată.
Curtea a considerat neîntemeiată și cererea inculpatului de încetare a procesului penal, reținând, pe de o parte, că, la dosarul de urmărire penală, se regăsește plângerea formulată de persoana juridică de drept public (prin reprezentantul acesteia în calitate de primar), iar, pe de altă parte, că nu există nicio cauză justificativă, așa cum a susținut inculpatul, fără, însă, a o indica, de vreme ce exercitarea unui drept recunoscut de lege (protestul, solicitarea unor acte) trebuie să se facă cu respectarea condițiilor și limitelor instituite de actele normative.
Totodată, s-a subliniat că pedeapsa aplicată inculpatului a fost, în mod corect, individualizată prin raportare la criteriile prevăzute de art. 74 C.pen., atât în ceea ce privește felul și cuantumul acesteia, cât și modalitatea de executare, fiind în măsură să asigure realizarea scopului urmărit prin aplicarea ei.
Împotriva hotărârii instanței de apel a declarat recurs în casație inculpatul A, care a invocat motivul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 C.proc.pen., susținând, în esență, că a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, având în vedere locul în care s-a consumat actul de conduită ce i-a fost imputat.
În acest sens, inculpatul a arătat că soluția instanței de fond este nelegală întrucât „realitatea faptică și gravitatea acuzației nu constituie elementul material al contravenției prevăzută de către Legea nr. 61/1991 actualizată – art. 2 pct. 13, drept pentru care este netemeinic să se pună în discuție fapta de violare a sediului profesional, art. 225 alin. (1) NCP”, fiind dispusă abuziv condamnarea sa la pedeapsa amenzii penale în cuantum de 2.400 lei.
S-a susținut, totodată, că Primăria comunei Poieni este instituție publică, în accepțiunea art. 176 C.pen., iar în incinta sa funcționează „Serviciile publice de interes local”, conform prevederilor Legii nr. 215/2001 (art. 73-77), motiv pentru care este netemeinic să fie considerat sediu profesional potrivit dispozițiilor O.U.G. nr. 44/2008 (art. 5) și Legii nr. 31/1990 (art. 2, art. 42).
Recurentul a mai menționat că, în perioada iunie-august 2017, a depus mai multe petiții la Primăria comunei Poieni și, întrucât aceasta nu și-a îndeplinit obligațiile care îi reveneau conform dispozițiilor legale, a manifestat, prin protest pașnic, în exteriorul și în incinta respectivei instituții.
De asemenea, a considerat că, prin refuzul de soluționare a petițiilor depuse și împiedicarea de a avea acces la informațiile de interes public, Primăria comunei Poieni a săvârșit faptele de abuz în serviciu, fals intelectual, mărturie mincinoasă, înșelăciune și deturnare de fonduri.
A mai susținut, deopotrivă, că instanța de fond a urmărit îngreunarea cercetărilor și a tragerii la răspundere penală și civilă a Primăriei comunei Poieni și a Parchetului de pe lângă Judecătoria Huedin, prezentând ca adevărate fapte și împrejurări necorespunzătoare realității, astfel încât a săvârșit infracțiunile de favorizarea făptuitorului și înșelăciune.
În concluzie, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) C.proc.pen., recurentul a solicitat pronunțarea unei hotărâri legale și temeinice.
Prin încheierea din 08 octombrie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția penală, în dosarul nr. x/242/2018, a fost admisă în principiu cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A împotriva deciziei penale nr. x/A din 21 mai 2019 a Curții de Apel Cluj, Secția penală și de minori, și s-a dispus trimiterea cauzei la Completul nr. 7, în vederea soluționării căii extraordinare de atac.
În acest sens, s-a constatat că cererea de recurs în casație a fost introdusă în termenul prevăzut de art. 435 C.proc.pen. și îndeplinește cerințele de formă instituite de dispozițiile art. 437 alin. (1) lit. a), b) și d) C.proc.pen., în cuprinsul său fiind menționate numele, prenumele și domiciliul inculpatului, hotărârea care se atacă, precum și semnătura părții care a exercitat calea de atac.
În ceea ce privește condiția reglementată de art. 437 alin. (1) lit. c) C.proc.pen., s-a reținut că inculpatul A a invocat motivul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C.proc.pen., susținând, în esență, că a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.
Raportându-se la aspectele ce pot fi analizate prin prisma cazului de casare invocat, care nu trebuie să vizeze reexaminarea situației de fapt, ci doar verificarea în drept a acesteia, instanța supremă a constatat că recursul în casație formulat de inculpatul A este admisibil pentru motivul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C.proc.pen., numai în ceea ce privește criticile privind lipsa de tipicitate obiectivă a infracțiunii pentru care a fost condamnat, precum și lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, a căror analiză urmează a fi efectuată strict în raport cu situația de fapt, astfel cum a fost reținută de instanța a cărei hotărâre a fost atacată, fără a se putea proceda la o analiză a conținutului mijloacelor de probă sau la o nouă apreciere a materialului probator.
Astfel, s-a arătat că, în conformitate cu susținerile recurentului A, Primăria comunei Poieni este instituție publică, în temeiul prevederilor art. 176 C.pen., iar în incinta sa funcționează „Serviciile publice de interes local”, conform Legii nr. 215/2001 (art. 73-77), motiv pentru care este netemeinic să fie considerat sediu profesional potrivit dispozițiilor O.U.G. nr. 44/2008 (art. 5) și Legii nr. 31/1990 (art. 2, art. 42).
Totodată, s-a constatat că celelalte critici invocate de inculpat prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C.proc.pen. (în sensul că a depus mai multe petiții la Primăria comunei Poieni, județul Cluj, instituție care nu și-a îndeplinit îndatoririle ce îi reveneau conform dispozițiilor legale, că prin refuzul de soluționare a petițiilor depuse și împiedicarea de a avea acces la informațiile de interes public, Primăria a săvârșit faptele de abuz în serviciu, fals intelectual, mărturie mincinoasă, înșelăciune și deturnare de fonduri, că instanța de fond a urmărit îngreunarea cercetărilor și a tragerii la răspundere penală și civilă a Primăriei și a Parchetului de pe lângă Judecătoria Huedin, prezentând ca adevărate fapte și împrejurări necorespunzătoare realității, săvârșind faptele de favorizarea făptuitorului și înșelăciune) nu vizează lipsa de corespondență a elementelor faptice reținute în hotărârea recurată cu elementele constitutive ale infracțiunii pentru care a fost condamnat. Ca atare, având în vedere că prin aceste critici nu se invocă nelegalitatea hotărârii atacate, s-a apreciat că respectivele motive nu pot fi circumscrise cazului de casare indicat sau altui caz expres prevăzut de art. 438 C.proc.pen..
În ceea ce privește cerința instituită de art. 434 C.proc.pen., s-a observat că infracțiunea pentru care a fost condamnat inculpatul face parte din categoria celor reglementate de art. 434 alin. (2) lit. e) C.proc.pen., care nu pot fi atacate cu recurs în casație (de vreme ce, potrivit art. 225 alin. (3) C.pen., în cazul infracțiunii de violarea sediului profesional, acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate).
Întrucât singura condiție care nu a fost verificată în etapa admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație formulată de inculpat a fost cea prevăzută de art. 434 C.proc.pen. – referitoare la categoria hotărârilor ce pot fi supuse căii extraordinare a recursului în casație – având în vedere și jurisprudența constantă a Curții Constituționale (decizia nr. 651/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1000 din 18 decembrie 2017, prin care s-a constatat că dispozițiile art. 434 alin. (2) lit. f) C.proc.pen. sunt neconstituționale; decizia nr. 573/2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 959 din 13 noiembrie 2018 prin care s-a constatat că dispozițiile art. 434 alin. (2) lit. g) C.proc.pen. sunt neconstituționale), Înalta Curte a arătat că, la termenul stabilit în cauză, din oficiu, va pune în discuția părților, în condiții de contradictorialitate și oralitate, sesizarea instanței de contencios constituțional cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 434 alin. (2) lit. e) C.proc.pen., care exceptează de la verificarea conformității cu regulile de drept aplicabile hotărârile pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Ca atare, prin încheierea din 05 noiembrie 2019, Înalta Curte a dispus sesizarea, din oficiu, a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 434 alin. (2) lit. e) C.proc.pen., formându-se pe rolul instanței de contencios constituțional dosarul nr. x/2019.
În vederea soluționării acestuia, prezenta cauză a fost amânată succesiv până la termenul de judecată din 17 mai 2022, când Înalta Curte, constatând că dispozițiile art. 434 alin. (2) lit. e) C. proc. pen. au fost declarate neconstituționale de către Curtea Constituțională, în cauzele nr. x/2018 și nr. x/2018, prin decizia nr. 208 din 07 aprilie 2022 (publicată, ulterior, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 mai 2022), a acordat cuvântul în dezbateri.
Examinând recursul în casație formulat de inculpatul A, prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C.proc.pen., în conformitate cu dispozițiile art. 442 – 444 C.proc.pen., Înalta Curte apreciază că acesta este întemeiat, pentru următoarele considerente:
Astfel, problema de drept care urmează să fie analizată în prezenta cauză este cea legată de întrunirea elementelor de tipicitate obiectivă din conținutul art. 225 alin. (1) C.pen., violarea sediului profesional (pătrunderea fără drept, în orice mod, în oricare dintre sediile unde o persoană juridică sau fizică își desfășoară activitatea profesională ori refuzul de a le părăsi la cererea persoanei îndreptățite), pentru a se evalua dacă refuzul inculpatului de a părăsi încăperea în care s-a aflat în incinta Primăriei comunei Poieni este incriminat de legea penală, respectiv verificarea existenței sediului profesional, inclusiv în ceea ce privește accesul și zona de așteptare a publicului (permis sau nu), calitatea de persoană îndreptățită a celui care a solicitat inculpatului să părăsească spațiul și dacă perioada în care acesta a stat în locul respectiv se încadra sau nu în timpul orelor de program cu publicul.
„Incriminarea violării sediului profesional reprezintă o formă de protecție a vieții private în componenta ei profesională. Protecția acordată sediului decurge din faptul că într-un astfel de spațiu se desfășoară activitatea profesională. Rațiunea protecției este, așadar, aceea că în astfel de spații există documente, tehnologii, informații, echipamente etc. care trebuie protejate față de intruziunile terților, chiar mai înainte ca ele să dea naștere unor alte infracțiuni (de exemplu, furt, distrugere, concurență neloială etc.). Toate aceste aspecte fac parte din sfera vieții private societare, înțeleasă ca dreptul oricărei entități de a decide cum și în ce mod să aducă la cunoștința publicului aspectele legate de desfășurarea activității sale.” (Andra-Roxana Trandafir, Violarea sediului profesional. Obiectul protecției. Comparație cu violarea de domiciliu, UAIC, Analele Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași, https://portal.penalmente.ro/index.php/1912/)
Având în vedere obiectul juridic al infracțiunii de violare a sediului profesional, respectiv relațiile sociale formate în jurul și datorită vieții private în componenta ei profesională, atunci când este vorba despre spații pe care persoana juridică însăși le consideră accesibile publicului, fiind marcate ca atare, standardul de protecție în materie penală este diferit. Astfel, pentru ca refuzul de a părăsi, la cererea persoanei îndreptățite, un loc ce aparține spațiului accesibil publicului să constituie infracțiune, solicitarea de a părăsi locul accesibil publicului trebuie să aibă un fundament obiectiv, care să se încadreze în nevoia de a proteja viața privată în componenta sa profesională. Per a contrario, nu mai există protecția oferită de legea penală, atunci când, față de faptul că persoana juridică însăși a permis accesul publicului, încetează rațiunea legii de protecție a vieții private societare. Ca atare, simplul refuz de a părăsi un loc accesibil publicului, chiar dacă refuzul este adresat unei persoane îndreptățite, nu reprezintă infracțiune.
„Atunci când este vorba de spații accesibile publicului, refuzul de părăsire nu poate fi analizat în aceleași condiții cu spațiile private, când cel care le folosește are dreptul de a solicita unei persoane să părăsească respectivele spații. Mai ales atunci când este vorba de un serviciu prestat pentru public, o persoană nu poate fi obligată să părăsească sediul autorității sau instituției publice sub pedeapsa prevăzută de legea penală, fiind greu de conceput că există o persoană îndreptățită să-i solicite acest lucru. Desigur, dacă cel care refuză să părăsească spațiul devine violent ori întreprinde alte acțiuni, se poate dispune condamnarea pentru alte infracțiuni (de exemplu, ultraj, tulburarea ordinii și liniștii publice, distrugere etc.).” (Andra-Roxana Trandafir, Violarea sediului profesional. Obiectul protecției. Comparație cu violarea de domiciliu, UAIC, Analele Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași, https://portal.penalmente.ro/index.php/1912/)
În consecință, analiza incidenței cazului de casare presupune identificarea elementelor ce caracterizează ilicitul penal în situația de fapt reținută de instanța de apel: dacă locul pe care a refuzat să îl părăsească inculpatul făcea sau nu parte din sediul profesional, dacă accesul publicului era permis sau nu, dacă perioada în care inculpatul a stat în locul respectiv se încadra sau nu în timpul orelor de program cu publicul, dacă cel care a solicitat recurentului să părăsească spațiul avea calitatea de persoană îndreptățită.
Rezolvarea problemei de drept depinde, însă, de limitele în care instanța soluționează recursul în casație, precum și de reținerea unor elemente de fapt de către instanța de apel în raport cu care Înalta Curte să poată să se pronunțe asupra elementelor de drept (concordanța faptei reținute în apel cu elementele de tipicitate obiectivă ale infracțiunii pentru care s-a dispus condamnarea).
Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac prin care se asigură echilibrul între principiul legalității, pe de o parte, și cel al respectării autorității de lucru judecat, pe de altă parte, recursul în casație vizează numai legalitatea unor hotărâri definitive, indicate de lege, a căror examinare se face doar în limitele anumitor motive expres și limitativ prevăzute în Codul de procedură penală. Pe calea recursului în casație nu se poate invoca și, corespunzător, Înalta Curte de Casație și Justiție nu are competența să analizeze orice nelegalitate a hotărârilor, ci numai acele elemente de drept pe care legiuitorul le-a considerat suficient de importante pentru a permite examinarea unei hotărâri intrate în puterea de lucru judecat. Așadar, recursul în casație nu are în vedere elementele de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat.
Ca atare, în calea extraordinară de atac, Înalta Curte nu poate să reevalueze materialul probator și să stabilească o situație de fapt diferită de cea menționată în hotărârile atacate, astfel încât împrejurările factuale reținute de către instanța de fond, respectiv cea de apel reprezintă premisa analizei în drept a elementelor de tipicitate obiectivă ale infracțiunii.
Considerațiile de mai sus privind limitele în care judecă instanța de recurs în casație sunt aplicabile tuturor cazurilor de casare prevăzute de lege, inclusiv celui reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 C.proc.pen., conform căruia hotărârile sunt supuse casării dacă „inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală”.
Motivul de recurs prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C.proc.pen. vizează acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare, fie ca urmare a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv).
În cauză, recurentul a susținut, în esență, că fapta ce i-a fost imputată nu este prevăzută de legea penală, având în vedere că s-a aflat în incinta Primăriei comunei Poieni, instituție publică în cadrul căreia funcționează serviciile publice de interes local, deci într-un loc accesibil publicului, care nu poate fi asimilat noțiunii de sediu profesional. Ca atare, Înalta Curte trebuie să procedeze la verificarea concordanței dintre dispoziția legală și fapta concretă ce a fost reținută de instanțele inferioare în sarcina inculpatului, pentru a examina dacă aceasta este sau nu prevăzută de legea penală.
Analizând din această perspectivă decizia recurată, Înalta Curte constată că, deși inculpatul A, prin motivele de apel, a susținut faptul că a manifestat pașnic în incinta primăriei în care se află birourile primarului și ale persoanei cu atribuții în compartimentul de relații publice, în timpul orelor de program, precum și că s-a aflat în spațiile destinate publicului și marcate ca zone de așteptare, instanța de control judiciar nu a analizat această chestiune de fapt (prezența apelantului într-un loc accesibil publicului, în timpul orelor de program, în zona de așteptare a publicului, calitatea de persoană îndreptățită, în sensul legii penale, a celui care a solicitat inculpatului să părăsească locul respectiv) și a reținut doar că „În baza probelor administrate în cauză s-a reținut o corectă stare de fapt, dându-se acesteia o încadrare juridică corespunzătoare, vinovăția inculpatului fiind stabilită în afara oricărui dubiu.
Astfel, din declarația martorei C, a martorului D, a martorei E, din cuprinsul procesului-verbal întocmit de organele de poliție la data de 09.10.2017 și din vizionarea imaginilor surprinse de camerele de supraveghere aflate în interiorul Primăriei comunei Poieni, coroborate cu recunoașterea faptei în cursul urmăririi penale, rezultă, dincolo de orice îndoială rezonabilă că fapta există, a fost săvârșită de inculpat și constituie infracțiune.
Curtea reține că în cauză sunt întrunite condițiile de tipicitate ale infracțiunii de violare a sediului profesional prevăzut de art. 225 alin. (1) C.pen. în forma refuzului de părăsire a incintei Comunei Poieni în condițiile în care reprezentantul acesteia i-a cerut expres acest lucru, urmarea imediată a infracțiunii fiind crearea unei stări de pericol și perturbarea activității persoanei juridice de drept public, legătura de cauzalitate rezultând din elementele definitorii ale conținutului infracțiunii.” (Curtea de Apel Cluj, decizia penală nr. x/A/2019, pag. 4).
Se constată, așadar, că decizia curții de apel nu permite o analiză a corespondenței dintre situația de fapt stabilită în sarcina inculpatului și dispozițiile legale în baza cărora s-a pronunțat soluția de condamnare. Reținând, însă, că instanța de apel și-a însușit starea de fapt din hotărârea supusă controlului judiciar, Înalta Curte urmează a efectua această verificare în raport cu dispozițiile sentinței.
În acest sens, reține că în privința inculpatului A s-a stabilit de către prima instanță că „În dimineața zilei de 09.10.2017, în jurul orelor 08,00, inculpatul A a intrat în interiorul sediului Primăriei comunei Poieni, jud. Cluj, apoi a intrat în biroul consilierului primarului, respectiv al martorei C, (care este o antecameră a biroului primarului), unde, în jurul orelor 08,56, profitând de faptul că nu se afla nimeni, a luat un scaun, pe care l-a așezat lângă caloriferul din acel birou, aspecte ce rezultă din declarațiile martorilor audiați în cauză și din înregistrarea video depusă la dosarul cauzei. De asemenea din declarațiile martorilor C și D rezultă faptul că în data de 09.10.2017, ultima zi a protestului, inculpatul s-a legat de caloriferul biroul domnului primar cu un lacăt, refuzând să se dezlege. Mai mult, martora C, a declarat că în cursul acelei zile domnul primar 1-a rugat pe inculpat să părăsească incinta primăriei. Față de refuzul inculpatului de a părăsi sediul instituției, primarul B, în calitate de reprezentant al Primăriei comunei Poieni, a formulat plângere penală și a solicitat sprijinul organelor de poliție. Fiind nevoie de folosirea forței, organele de poliție au solicitat sprijin din partea trupelor speciale SAS. (…) Birourile Primăriei Poieni, inclusiv biroul Primarului sunt spații publice, primăria fiind o instituție publică, astfel cum prevede art. 176 Cod penal, în care organul executiv (Consiliul Local) și deliberativ (Primarul) își desfășoară activitatea în interesul comunei Poieni, persoană juridică de drept public” (Judecătoria Huedin, sentința penală nr. 71/2019, pag. 2-3). Acestea sunt referirile cu privire la faptele inculpatului A pentru care s-a pronunțat hotărârea de condamnare.
Înalta Curte constată, astfel, că nici din sentință nu rezultă elementele de fapt care să permită evaluarea în concret a locului în care s-a aflat inculpatul ca fiind unul accesibil publicului, respectiv o zonă de staționare/așteptare a publicului, a perioadei în care inculpatul a stat în locul respectiv ca încadrându-se sau nu în timpul orelor de program cu publicul și nici a celui care a solicitat inculpatului să părăsească spațiul ca având calitatea de persoană îndreptățită în sensul cerut de art. 225 alin. (1) C.pen..
În aceste circumstanțe rezultate din lipsa descrierii clare și complete a situației de fapt, Înalta Curte constată că nu poate verifica în ce măsură acțiunile sau inacțiunile inculpatului A corespund sau nu ilicitului penal, respectiv nu poate analiza concordanța lor cu norma de incriminare a violării sediului profesional din cuprinsul art. 225 alin. (1) C.pen..
Or, această împrejurare nu poate fi opusă recurentului cu consecința respingerii căii de atac, dar nici nu poate îndreptăți instanța de recurs în casație să o admită, să procedeze la rejudecarea cauzei și să dispună achitarea în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b teza I C.proc.pen., cu motivarea că instanțele nu au stabilit complet situația factuală și circumstanțele în care s-a realizat actul de conduită imputat.
Totodată, având în vedere limitele în care se poate realiza judecata în actualul cadru procesual, nu este posibilă nici reaprecierea situației de fapt din perspectiva stabilirii elementelor ce caracterizează infracțiunea și, implicit, a împrejurărilor concrete în care a acționat recurentul (dacă accesul publicului în spațiul în care s-a aflat acesta era permis sau nu, dacă perioada în care inculpatul a stat în locul respectiv se încadra sau nu în timpul orelor de program cu publicul, dacă cel care a solicitat acuzatului să părăsească spațiul avea calitatea de persoană îndreptățită), aceasta constituind atributul exclusiv al instanțelor de fond și de apel.
Înalta Curte apreciază, astfel, că lipsa unei descrieri complete a faptei/faptelor care să permită verificarea concordanței cu dispozițiile legale în care au fost încadrate și care împiedică examenul pe care îl presupune această cale extraordinară de atac nu poate atrage o altă soluție decât aceea de trimitere a cauzei spre rejudecare. Dat fiind caracterul devolutiv integral al apelului și împrejurarea că instanța de control judiciar poate suplini inclusiv deficiențele de motivare a sentinței, urmează ca rejudecarea cauzei să fie făcută de către această instanță, neimpunându-se reluarea întregului ciclu procesual (în același sens este și decizia nr. 432/RC din 07 noiembrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția penală, în dosarul nr. 69/1/2017).
Pentru considerentele mai sus expuse, în baza art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b C.proc.pen., Înalta Curte a admis recursul în casație formulat de inculpatul A împotriva deciziei penale nr. x/A din 21 mai 2019 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, Secția penală și de minori, în dosarul nr. x/242/2018, pe care o va casa și va trimite cauza la această instanță pentru rejudecarea apelului declarat de inculpat.
Totodată, a anulat formele de executare emise în baza sentinței penale nr. 71 din 01 martie 2019 a Judecătoriei Huedin, definitivă prin decizia penală nr. x/A din 21 mai 2019 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, Secția penală și de minori.
