SĂ NU ZICI CĂ NU ȚI-AM SPUS
Material realizat de avocat Irina Poinar – Cabinet de avocat și insolvență – Irina Poinar
Împotriva hotărârii nr. 6122/18.12.2020, Parchetul a declarat apel. În apelul promovat, parchetul expune următoarea motivare:
Sechestrul asigurător penal constituie un impediment la iniţierea ori, după caz, la continuarea executării silite a unui bun asupra căruia au fost constituite garanţii reale.
Potrivit art. 2323 C.civ., garanţiile reale au rolul de a asigura îndeplinirea unei obligaţii patrimoniale.
Art. 249 alin.1-8 C.p.p reglementează condiţiile generale de luare a măsurilor asigurătorii, iar art. 250 C.p.p şi art. 2501 C.p.p prevăd căile de contestare a acestor măsuri.
Din dispoziţiile art. 249 C.p.p rezultă că măsurile asigurătorii penale constituie măsuri procesuale cu caracter real ce au ca efect indisponibilizarea bunurilor asupra cărora au fost instituite, adică împiedică încheierea oricărui act juridic civil având drept scop scoaterea bunurilor din patrimoniul suspecţilor sau inculpaţilor, inclusiv executarea silită, efectul de indisponibilizare răsfrângându-se asupra întregii situaţii (realităţi) juridice a bunurilor, inclusiv asupra oricărei garanţii reale constituite în favoarea terţilor.
Conform D.E.X., prin indisponibil se înţelege „care nu poate fi disponibil, care nu poate fi folosit după voie, care nu este liber”. In sens juridic, prin indisponibil se înţelege „de care nu se poate dispune”.
În cursul procesului penal, Statul (reprezentat de titularul măsurilor asigurătorii) beneficiază de măsuri de indisponibilizare şi conservare care, odată instituite, împiedică, între altele, înstrăinarea şi sustragerea de la urmărire a bunurilor aflate sub imperiul lor.
Întrucât art. 249 alin. 2 C.p.p nu distinge, indisponibilizarea generată de instituirea sechestrului asigurător asupra unui bun vizează atât efectele actelor civile anterioare, cât şi pe cele ale actelor ulterioare aplicării măsurii respective.
Prin înscrierea unui sechestru asigurător penal în cartea funciară, efectul de indisponibilizare devine, potrivit art. 902 alin. 1 şi alin. 2 pct. 17 C.civ, opozabil erga omnes, astfel că interdicţia de înstrăinare prevăzută de art. 249 alin. 1 C.p.p produce efecte şi faţă de terţi, inclusiv cei de bună-credinţă.
Ca atare, efectul de indisponibilizare nu vizează numai actele de dispoziţie care au fost sau care ar putea fi încheiate de proprietar, ci, aşa cum am arătat, întreaga situaţie, (realitate) juridică a bunului, inclusiv orice drepturi ale terţilor născute anterior cu privire la acesta, ceea ce duce la imposibilitatea iniţierii şi desfăşurării executării silite atât timp cât sechestrul asigurător penal subzistă.
Această concluzie se impune şi din perspectiva interesului ocrotit de sechestrul asigurător penal, care este unul general, al societăţii.
Spre deosebire de măsurile asigurătorii penale, garanţiile reale (ipoteca, gajul etc.) protejează interese private, respectiv ale creditorilor în favoarea cărora au fost constituite.
Sechestrul asigurător reglementat de art. 249 C.p.p nu are natura juridică a unei garanţii reale, ci a unui act procesual penal de indisponibilizare a bunului, pentru ca acesta să nu poată face obiectul nici unei înstrăinări până la pronunţarea unei hotărâri penale definitive, de condamnare sau de achitare, după caz.
Sub un alt aspect, trebuie precizat că sechestrul asigurător penal poate fi contestat exclusiv pe căile prevăzute de art. 250 C.p.p şi art. 2501 C.p.p de orice persoană interesată, legiuitorul având astfel în vedere protejarea intereselor tuturor persoanelor care pot pretinde un drept asupra bunului.
Până când sechestrul asigurător nu este ridicat de organul judiciar penal competent, nu poate fi iniţiată nici o altă procedură judiciară cu privire la bunul respectiv, întrucât acesta ar fi scos de sub efectul de indisponibilizare pe o altă cale decât cea prevăzută de lege.
Aşadar, executarea silită şi actele de executare pot surveni numai după admiterea în mod definitiv a unei contestaţii întemeiate pe dispoziţiile art. 250 C.p.p sau ale art. 2501 C.p.p, după caz.
Cu alte cuvinte, căile legale de urmat erau cele prevăzute de textele anterior menţionate. Doar prin intermediul acestora se puteau expune argumentele pentru care se consideră necesară ridicarea sechestrului şi implicit iniţierea executării silite.
Numai după analizarea acestor argumente de către organul judiciar penal competent şi numai în ipoteza ridicării în mod definitiv a măsurii asigurătorii se putea trece la executarea silită şi la emiterea actelor de executare.
În cazul în care nu s-a urmat procedura prevăzută de art. 250 C.p.p sau cea reglementată de art. 2501 C.p.p. executarea silită poate fi pornită doar după soluţionarea definitivă a cauzei penale, în funcţie de cele dispuse de instanţa penală cu privire la măsurile asigurătorii.
Acceptarea tezei contrare ar avea drept consecinţă eludarea căilor prevăzute de art. 250 C.p.p şi art. 2501 C.p.p, care au caracter special faţă de procedura reglementată de art. 622 şi urm. C.p.c.
Ca urmare a parcurgerii motivelor invocate de parchet, am concluzionat că parchetului nu-i sunt opozabile considerentele și dispozitivul Deciziei nr. 2/2018 pronunțată de ÎCCJ, prin care a soluționat recursurile în interesul legii formulate de Colegiul de conducere al Curții de Apel Bacău, Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov și Colegiul de conducere al Curții de Apel București.
Așteptăm cu interes decizia instanței de apel.
CITIȚI de același autor – Radierea sechestrului penal fără obținerea în prealabil a unei hotărâri judecătorești de ridicare a acestei măsuri, în cazul valorificării ipotecii prin executare silită | Insolvenţă – Tabel de creanţe | Nelegalitatea modificării tabelelor de creanţe, în lipsa unei hotărâri a judecătorului sindic prin care soluţionează o contestație
Partajează acest conținut:
