La Înalta Curte de Casație și Justiție a fost înregistrat primul recurs în interesul legii din 2022. Formulată de către Parchetul General, sesizarea se referă la interpretarea unui articol din Codul de procedură penală, în cazul unor contestații privind durata procesului în cazul faptelor ai căror autori nu au fost identificați. Se solicită, astfel, să se lămurească dacă se poate dispune stabilirea unui termen în care procurorul să rezolve cauza, în condițiile în care obligațiile organelor de urmărire penală subzistă până la împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale. Sesizarea RIL a fost înregistrată pe 10 ianuarie 2022.
Problema de drept vizată de recursul în interesul legii:
”Interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 4886 alin.1 din Codul de procedură penală raportat la art.285 din același cod și art.154 din Codul penal, în cauzele având ca obiect contestații privind durata procesului în cazul faptelor ai căror autori nu au fost identificați (sau identificabili), deși organele de urmărire penală au depus diligențele necesare în acest scop, în sensul de a lămuri dacă se poate dispune stabilirea unui termen în care procurorul să rezolve cauza, în condițiile în care obligațiile organelor de urmărire penală subzistă până la împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale”.
Textele de lege invocate:
–Art. 4886 alin.1 din Codul de procedură penală: (1) Când apreciază contestaţia ca fiind întemeiată, judecătorul de drepturi şi libertăţi sau instanţa admite contestaţia şi stabileşte termenul în care procurorul să rezolve cauza potrivit art. 327, respectiv instanţa de judecată să soluţioneze cauza, precum şi termenul în care o nouă contestaţie nu poate fi formulată.
– Art. 285 din Codul de procedură penală: Obiectul urmăririi penale
(1) Urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea persoanelor care au săvârşit o infracţiune şi la stabilirea răspunderii penale a acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată.
(2) Procedura din cursul urmăririi penale este nepublică.
– Art. 154 din Codul penal: Termenele de prescripţie a răspunderii penale
(1) Termenele de prescripţie a răspunderii penale sunt:
a) 15 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 20 de ani;
b) 10 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, dar care nu depăşeşte 20 de ani;
c) 8 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 10 ani;
d) 5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de un an, dar care nu depăşeşte 5 ani;
e) 3 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii care nu depăşeşte un an sau amenda.
(2) Termenele prevăzute în prezentul articol încep să curgă de la data săvârşirii infracţiunii. În cazul infracţiunilor continue termenul curge de la data încetării acţiunii sau inacţiunii, în cazul infracţiunilor continuate, de la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni, iar în cazul infracţiunilor de obicei, de la data săvârşirii ultimului act.
(3) În cazul infracţiunilor progresive, termenul de prescripţie a răspunderii penale începe să curgă de la data săvârşirii acţiunii sau inacţiunii şi se calculează în raport cu pedeapsa corespunzătoare rezultatului definitiv produs.
(4) În cazul infracțiunilor contra libertății și integrității sexuale, al celor de trafic și exploatare a persoanelor vulnerabile, precum și al infracțiunii de pornografie infantilă, săvârșite față de un minor, termenul de prescripție începe să curgă de la data la care acesta a devenit major. Dacă minorul a decedat înainte de împlinirea majoratului, termenul de prescripție începe să curgă de la data decesului.
Examenul jurisprudenței actuale existente în materie, respectiv în cauzele cu autori necunoscuți, evidențiază două orientări cu privire la problema de drept pusă în discuție, relevând caracterul neunitar al acesteia:
1. Într-o primă orientare jurisprudențială, judecătorul de drepturi și libertăți fiind învestit cu o contestație privind durata procesului penal într-o cauză în care cercetările se efectuează cu privire la autori necunoscuți și în care chiar dacă au fost administrate mijloace de probă, autorul nu a putut fi identificat,
evaluează caracterul rezonabil al duratei procedurii judiciare în raport de criteriile prevăzute de art.4885 alin.2 din Codul de procedură penală, pe care le adaptează la particularitatea cauzelor cu autori necunoscuți, făcând o analiză in concreto a consecințelor pe care desfășurarea urmăririi penale in rem le produce asupra ritmicității și celerității procedurii judiciare.
Astfel, judecătorul de drepturi și libertăți verifică, în baza materialului și a lucrărilor aflate la dosarul cauzei, modalitatea în care organul de urmărire penală și-a îndeplinit obligația de diligență privind identificarea autorului și analizează dacă prelungirea urmăririi penale dincolo de o durată rezonabilă este sau nu imputabilă organelor de urmărire penală.
Prin acest demers judecătorul de drepturi și libertăți evaluează obiectiv în ce măsură stabilirea unui termen de soluționare a cauzei are aptitudinea de a conduce la accelerarea procedurii.
Încheierile ce exemplifică această orientare jurisprudențială sunt de respingere a contestațiilor privind durata procesului penal, iar în motivare sunt menționate dispozițiile art.4885 alin.2 din Codul de procedură penală și se arată că, față de împrejurarea că organele de urmărire penală au făcut toate demersurile necesare identificării autorului, nu se poate reține că nesoluționarea dosarului într-un termen rezonabil este cauzată de inactivitatea acestora ori de nesocotirea obligațiilor procesuale ce le revin.
În cea de-a doua orientare jurisprudențială, judecătorul de drepturi și libertăți, fiind învestit cu o contestație privind durata procesului penal într-o cauză în care cercetările se efectuează in rem, evaluează caracterul rezonabil al duratei procedurii judiciare prin aplicarea formală a criteriilor prevăzute de art.4885 alin.2 din Codul de procedură penală, fără a verifica dacă organul de urmărire penală a efectuat actele de urmărire penală necesare identificării autorului și fără a stabili dacă prelungirea duratei procedurii judiciare este sau nu imputabilă organului de urmărire penală.
În motivarea încheierilor ce exemplifică această orientare jurisprudențială se arată că instituția reglementată de dispozițiile art.4884 – 4886 din Codul de procedură penală nu vizează fondul cauzei și nu permite o analiză calitativă și cantitativă a actelor de urmărire penală, fiind invocate prevederile art.4886 alin.2 din Codul de procedură penală, din care rezultă că judecătorul care soluționează contestația nu poate da îndrumări și nici nu este îndrituit a putea oferi dezlegări asupra unor probleme de fapt și de drept, care să anticipeze modul de soluționare a cauzei ori care să aducă atingere libertății procurorului de a pronunța soluția pe care o consideră legală și temeinică.
DOCUMENT – Sesizarea RIL formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție:
Partajează acest conținut:
