Prezentarea materialului | Necesitatea reintroducerii acestei instituții în Codul de Procedură Penală

Articol realizat de Ionel Manole, avocat Baroul Bihor

Sub imperiul vechiului cod de procedură penală

Până în urmă cu circa 6 ani procurorul (în anumite cazuri polițistul) îl chema pe inculpat, însoțit de avocat, pentru a-i înfățișa întreg dosarul penal care urma să fie trimis la instanță în sprijinirea rechizitoriului (actul de inculpare).

Era un moment-cheie pentru avocați (și clienți), în primul rând pentru că doar ulterior acelui moment procurorul putea dispune trimiterea în judecată. Ne aflam de multe ori la prima întâlnire cu procurorul, în majoritatea dosarelor actele de cercetare penală fiind înfăptuite de către polițiști (sub supravegherea procurorului).

În cele mai multe cazuri, era și primul contact al procurorului cu întregul dosar (materialul de urmărire penală), polițiștii prezentându-i regulat doar componentele dosarului pe care le considerau necesare a demonstra cererile acestora de confirmare a următoarelor acțiuni.

Prezentarea materialului nu presupunea în mod absolut că urmează trimiterea în judecată; diferența o crea uneori această procedură abandonată, conferind posibilitatea ca inculpatul să poată solicita administrarea de noi probe în cauză ori să facă declaraţii suplimentare. În unele cazuri avocatul avea noi solicitări în probațiune care schimbau convingerea magistratului-procuror. Sau alteori o evaluare directă a profilului caracterial al inculpatului putea să conducă procurorul la emiterea unei soluții alternative trimiterii în judecată; printre consecințe, mai puține dosare trimise judecătorilor.

Imprevizibilitatea soluției (și în special a datei) dispuse de procuror. Surpriza nu trebuie să devină o caracteristică regulată a dosarului penal

Desigur, procurorul nu va anunța suspecții că a doua zi va efectua o percheziție; elementul-surpriză constituie un atú al anchetatorului, în anumite situații.

Observăm în paralel și garantarea dreptului la apărare pe toată durata procesului penal (care include și dreptul inculpatului de a lua cunoştinţă de întregul material probator al cauzei). Există simultan și un interes al procurorului: evitarea infirmării rechizitoriului de către procurorul ierarhic superior, restituirii pentru refacerea cercetărilor ori achitării inculpatului, deoarece avocatul îi poate indica încă din această etapă neregularitățile în administrarea probelor. Sau, cel puțin, prezentarea materialului întărea concluzia procurorului că a administrat toate probele posibile în cauză şi propunerile sale sunt susţinute de probele existente la dosar.

În prezent, este adevărat că avocatul suspectului, respectiv inculpatului are dreptul de a solicita consultarea dosarului pe tot parcursul procesului penal. Sintagma ”pe tot parcursul procesului penal” are o importanță teoretică deosebită, însă problemele apărute în practică derivă din interpretările uneori diferite pe care i le conferă avocații, procurorii, polițiștii.

Cum faza de urmărire penală durează uneori mai mulți ani, avocatul nu poate duce în derizoriu acest drept de consultare prin depunerea zilnică ori prea frecventă a unei cereri de studiu și deseori solicitările apărării de a se preciza stadiul dosarului rămân fără răspuns (câtă vreme nu este prevăzută o sancțiune pentru această omisiune).

Se întâlnesc în practică spețe în care, timp de 5-6 ani, dosarul este trimis (declinat) succesiv de la un parchet la altul și înapoi (iar ordonanța de declinare nu se comunică avocatului!), după care inculpatul primește brusc rechizitoriul și înștiințarea că a intrat în camera preliminară, anticamera judecății în fond.

Interesant, află că a fost trimis în judecată de către alt parchet decât cel la care știa că se află în instrumentare dosarul, în ciuda numeroaselor cereri (fără răspuns) depuse de către avocat. Uneori, avocatul face cereri la ”vechiul” parchet care nici măcar nu mai sunt trimise la parchetul care a preluat dosarul (nu vom preciza aici dosarele concrete).  Ultimul (și totodată vechiul) parchet nu a mai considerat fundamentată o citare a inculpaților, întocmind rechizitoriul după reprimirea dosarului fără a mai efectua niciun act suplimentar.

Sau, în alt caz, pentru că era un dosar ”vechi” și avocații au depus o nouă serie de cereri în probațiune care întârziau soluționarea dosarului (și chiar puteau schimba soluția), procurorul a redactat rechizitoriul exact cu data depunerii cererilor, evitând astfel să i se reproșeze neadministrarea intenționată a probațiunii. Soluția avocaților devine astfel mai îngustă și constă în a ridica excepții pe camera preliminară, solicitând restituirea dosarului la procuror.

Aceste proceduri ”neortodoxe” (dar aparent legale) nu ar mai fi posibile în condițiile reintroducerii ”cheii de control”  a ”prezentării materialului”, printre alte beneficii notând și un contact direct al procurorului cu inculpatul, în cauzele majoritare în care integral urmărirea este efectuată  de către polițist si procurorul  doar supraveghează; online, mai recent.

Concluzie: Reintroducerea în Codul de procedură penală a instituției prezentării materialului de urmărire penală, la finalul acestei faze procesuale, constituie o veritabilă necesitate.