Persoanele arestate și apoi achitate ori ale căror dosare sunt clasate pot cere REPARAREA PAGUBEI | Argumentele CCR

Curtea Constituțională a României (CCR) a publicat considerentele deciziei din 3 martie 2021, prin care a admis o excepție de neconstituționalitate a articolului 539 din Codul de Procedură Penală care reglementează dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate. Curtea a stabilit că persoanele față de care s-a luat o măsură privativă de libertate, iar ulterior au fost achitate sau dosarul lor a fost clasat pot cerere repararea pagubei. Deși decizia CCR vizează o sesizare făcută într-un dosar al Tribunalului Dolj, o excepție similară a fost ridicată de judecătoarele Florica Roman și Aurora Pop, de la Curtea de Apel Oradea.

Pe 3 martie 2021, instanța de contencios constituțional a stabilit că excluderea dreptului la repararea pagubei în cazul arestărilor dispuse în procese penale soluționate prin clasare sau prin achitare este neconstituțională:

”În cadrul controlului legilor posterior promulgării, cu majoritate de voturi, a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că este neconstituțională soluția legislativă din cuprinsul art.539 din Codul de procedură penală care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art.16 alin.(1) lit.a)-d) din Codul de procedură penală, sau achitare.”

Argumente ale Curții Constituționale

• Dacă pentru o măsură preventivă privativă de libertate luată în condiţii nelegale statul datorează despăgubiri, indiferent de rezultatul procesului penal, tocmai pentru că şi-a încălcat propriul său sistem normativ, tot astfel şi privarea de libertate a unei persoane faţă de care, analizând fondul acuzației,statul nu reuşeşte să răstoarne prezumţia de nevinovăţie reclamă un necesar drept la despăgubire.
• Din moment ce statul a aplicat unul dintre mecanismele care justifică o derogare permisă de la inviolabilitatea libertății individuale și ulterior s-a dovedit că acuzația în materie penală adusă nu a fost aptă să răstoarne prezumția de nevinovăție, acțiunea inițială a statului nu poate fi calificată decât ca o faptă nejustificată și, în consecință, ilicită, care angajează răspunderea sa delictuală în temeiul art.1349 din Codul civil, astfel că ea trebuie valorizată în procedura specială reglementată de art.539 din Codul de procedură penală. Soluția dată/pronunțată pe fondul acuzației în materie penală, favorabilă persoanei acuzate, nu o privează de statutul de persoană prejudiciată și nu compensează daunele aduse persoanei sale prin privarea sa de libertate dispusă în cursul procesului penal, întrucât această soluție nu are natura juridică a unei despăgubiri, ci, din contră, generează un drept la despăgubire. Totodată, statul nu se poate exonera de această răspundere nici dacă dovedește că fiecare dintre prepuşii săi a acţionat legal. Astfel, este angajată o răspundere obiectivă a statului la repararea pagubei suferite de către persoana în cauză, având ca temei obligația statului de a garanta buna funcționare a serviciului public al justiției.
• Având în vedere obligația statului de a valoriza dreptatea, încălcarea inviolabilităţii libertăţii individuale în cazul analizat constituie o eroare judiciară în sensul art.52 alin.(3) teza întâi din Constituţie, dar nu din perspectiva aprecierii judecătorului cauzei care s-a bazat pe materialul probator existent în cauză, ci din perspectiva soluției procesului. Astfel, este inadmisibil ca o persoană achitată să continue să suporte stigmatul privării de libertate la care a fost supusă, fără a i se face o necesară reparație atât materială, cât și morală.
• Este de principiu că o hotărâre judecătorească definitivă de achitare se bucură de autoritate de lucru judecat şi are drept rezultat menţinerea/prezervarea prezumţiei de nevinovăţie. Or, a face distincţie între temeiurile achitării pentru a determina dacă persoana în cauză beneficiază sau nu de dreptul la despăgubire ar însemna să se menţină o umbră de îndoială cu privire la prezumţia de nevinovăţie.

Două judecătoare din cadrul CCR – Livia Stanciu și Elena Simina Tănăsescu – au avut opinie separată și au susținut, printre altele, că:

• Extinderea cazurilor de răspundere civilă delictuală obiectivă a statului dincolo de sfera de aplicare a noțiunii autonome de eroare judiciară – noțiune reglementată în prevederile art.52 alin.(3) din Constituție, respectiv, în cele ale art.5 paragraful 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale și ale art.3 din Protocolul nr.7 la Convenție – este și trebuie să rămână în competența exclusivă a legiuitorului;
• Or, Curtea a extins sfera de aplicare a dreptului la repararea de către stat a pagubei, creând un caz nou de eroare judiciară – și anume privarea de libertate dispusă în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art.16 alin.(1) lit.a)-d) din Codul de procedură penală, sau achitare -, deși instanța constituțională nu are niciun temei, nici în Constituție, nici în Convenţie, pentru a sancționa opțiunea legiuitorului, încălcând astfel competența acestuia în materia răspunderii statului pentru erorile judiciare;
• Prin crearea acestui nou caz de eroare judiciară care dă dreptul la despăgubire, Curtea nu poate susține, în mod întemeiat, că privarea legală de libertate a unei persoane ar deveni „nelegală”ca urmare a soluționării procesului penal prin clasare, conform art.16 alin.(1) lit.a)-d) din Codul de procedură penală, sau achitare (atât în raport de conținutul cazurilor prevăzute de dispozițiile art.16 alin.(1) lit.a)-d) din Cod, cât și de momentul la care acestea pot interveni);

DOCUMENT –  Decizia nr. 36 din 3 martie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 539 din Codul de procedură penală: