text: lector univ. dr. Cristina Liana PUȘCAȘ
Ioan Brazdă s-a născut pe 23 noiembrie 1928, în Sântandrei, județul Bihor. Este cel mai mare din cei trei fii (Ioan, Aurel și Liviu) ai lui Ioan, fost jandarm epurat, și ai Iulianei Botoș, casnică.
Ioan Brazdă este absolvent al Liceului Comercial din Oradea, secția metalurgie, promoția 1947/1948. La fel ca fratele său Aurel, în ziua de 6 martie 1949, Ioan participă în casa lui Dumitru Mihuț la o primă întâlnire cu Dumitru Oprea, care le-a vorbit despre „drumul de recunoaștere pe care l-a făcut în luna februarie 1949 la Vașcău, cu scopul de a lua legătura cu bandele teroriste”.
La a doua întâlnire, pe 10 martie 1949, Oprea i-a îndemnat pe toți să plece în munți, să se alăture „bandelor teroriste cu scopul de a lupta contra regimului actual”. „De asemenea, ne-a cerut să ne luăm angajamentul să procurăm pistoale pentru scopul organizației teroriste, să recrutăm și alte persoane”, este consemnat în declarația din 20 august 1949, de la Securitate, atribuită lui Ioan Brazdă. În realitate, tinerii încadrați în organizația „G4” nu au apucat să întreprindă mai nimic, primele arestări având loc patru zile mai târziu, pe 14 martie 1949.
Evadarea din propria casă și ”declarația vieții” de la Securitate
Securitatea îl vizitează pe Ioan Brazdă acasă, pe 20 martie 1949, însă acesta a reușit să sară în curte pe geamul casei. „Am fugit în spatele curții, am sărit peste gard în curtea vecină, de unde am mers mai departe, spre o sinagogă părăsită ce se afla în vecinătatea noastră unde am intrat şi m-am urcat sus de unde puteam vedea tot ce se întâmpla pe stradă”, mărturisește Ioan Brazdă.
Trei zile mai târziu, pe 23 martie 1949, acesta, la fel ca fratele său Aurel, hotărăște să se predea securistului care se afla în casă și o păzea pe mama sa. A fost dus la Securitatea din Oradea, de pe Strada Republicii, acolo unde „beciurile erau făcute mici, foarte înguste”. „Dacă erau 2 metri lăţime şi lungi de 2 metri şi jumătate sau 3 metri, închise, fără niciun geam, Altceva nimic, era întuneric. Nu vedeai nimic. … ca pat erau nişte scânduri aşezate una lângă alta, aşa bătute una lângă alta şi puse o capră mai în faţă, mai înaltă în faţă şi una mai jos, în spate ca totuşi să fie un plan înclinat puţin. Pernă nimic, pătură nimic, absolut nimic şi pe aia trebuia să te culci”, rememorează Ioan Brazdă.
Regimul alimentar a fost unul de înfometare. „Dimineaţa nimic. Nu era absolut nimic. La amiază venea cu o bucăţică de pâine 250 gr. şi vreo 400 gr. de ciorbă. Era când era fasole, seara de obicei, cartofi, o ciorbă de cartofi”, relatează Ioan Brazdă. Nu aveau acces la lingură, nu li se asigura apă de băut, iar la WC erau scoși doar dimineața și seara. „Seara, în jurul orei șapte, după închidere, nu ni se mai deschidea ușa să mergem afară pentru necesități până dimineața. Era un chin ca toată noaptea să nu poți ieși pentru necesități. Era un chin care nu se poate descrie în cuvinte. Unii din celulele vecine, care nu se puteau abține, urinau în celulă pe pereți și pe jos”, își amintește Ioan Brazdă.
Anchetele s-au desfășurat într-o permanentă amenințate. Tatăl său, Ioan, a fost adus în fața lui și bătut. „Mă pune la o masă cu faţa spre el şi îmi dă o hârtie ca să fac declaraţie. Şi zice: «Asta e declaraţia vieţii». Între timp îl aduce pe o uşă pe taică-meu. În camera de acolo, începe pe taică-meu să-l interogheze și pe el, tot aşa, mai mulţi din diferite direcţii. … și la un moment dat începe să-l bată, sare pe el. Şi îl trânteşte la pământ pe tăticu’, în faţa mea, ca să mă sperii. Taică-meu atât a mai ştiut să mai spuie «Dumnezeu!»”, ne-a relatat Ioan Brazdă.
”Nemairezistând torturilor, unii deținuți au încercat să se sinucidă…”
După obținerea declarațiilor, membrii „G4” au fost transferați la Penitenciarul din Oradea, până la procesul din noiembrie 1949, care s-a judecat de Tribunalul Militar Cluj. Ioan Brazdă a primit o condamnare de 2 ani și a urmat același itinerar penitenciar ca și tinerii din lotul său: Cluj – Văcărești – Jilava – Târgșor – Gherla.
La Târgșor, Ioan Brazdă a lucrat la ateliere de țesut. „Eu lucram la întreținerea și repararea războaielor de țesut mecanice, deoarece absolvisem Liceul Industrial și aveam cunoștințele necesare în domeniul mecanicii”, notează Ioan Brazdă.
Situația relativ bună s-a schimbat odată cu tentativa de evadare a unui deținut politic, respectiv evadarea celui de-al doilea, din noaptea din 6/7 noiembrie 1950. Tinerii au fost pedepsiți, in corpore, pentru acțiunea celor doi. „La ieșirea din dormitor treceam prin tunelul format de ciomege care ne loveau din ambele părți. Aceasta se repeta atât la ieșirea din dormitor, cât și la intrare în dormitor”, povestește Ioan Brazdă.
La finele anului 1950 au fost transferat de la penitenciarul Târgșor la penitenciarul Gherla, introdus în camera 99, unde a trecut prin procesul de „reeducare”. „Reeducarea însemna ca fiecare să-și facă autodemascarea, adică să declare tot ce a făcut în viață, tot ce știa despre cunoscuți sau rude etc. Oricât se declara, spuneau că tot se mai ascunde ceva. Astfel, toți deținuții eram torturați fiecare pe rând. Am suferit o teroare de nedescris. Eram supus unei torturi fizice (bătăi) și psihice văzând torturarea celorlalți, ce dura zi și noapte fiindcă nu știam când și cui îi vine rândul. Nemairezistând acestor torturi, unii deținuți au încercat să se sinucidă, dar au fost descoperiți la timp”, rememorează Ioan Brazdă.
Cumplitele chinuri la care a fost supus au fost curmate la 11 mai 1951, odată cu eliberarea.
Mult aștepta libertate nu i-a adus prea mari satisfacții. „Nici în libertate nu am fost lăsați în pace. A trebuit să mă prezint săptămânal la miliție și la biroul populației”, povestește Ioan Brazdă.
De asemenea, dosarul său de fost deținut politic l-a urmărit de-a lungul carierei profesionale. „Pentru a mă angaja să lucrez undeva, peste tot am fost respins datorită trecutului meu, unde mi se cerea autobiografia. Pe data de 27 august 1951 am fost angajat să lucrez la coop. Minszki Lajos, la atelierul de reparații auto, ca ajutor de meseriaș, primind un salariu foarte mic. Am fost nevoit să accept acest loc de muncă deoarece nu aveam altă variantă pentru existență.”
La fel ca alți deținuți politic, nu a mai avut posibilitatea să urmeze o facultate. În schimb, s-a înscris la Şcoala Populară de Arte, unde a urmat pictura și apoi sculptura. A sfârșit să lucreze ca desenator tehnic, cu un salariu foarte mic.
A fost căsătorit, a avut o fiică, Lea. A trecut la cele veșnice la data de 28 mai 2018.
Bibliografie:
- Arhiva CNSAS;
- Arhiva personală Lea Brazdă, fiica lui Ioan Brazdă;
- Arhiva personală Cristina Liana Pușcaș, Interviu cu Brazdă Ioan, realizat la data de 10 mai 2011;
- Cristina Liana Pușcaș, Iadul roșu în orașul de pe Criș, Penitenciarul Oradea în perioada comunistă (1944-1977), Editura Muzeului Țării Crișurilor, Oradea, 2014;
- Cristina Liana Puşcaş, Rezistență anticomunistă în întrebări și răspunsuri, Editura Eikon, București, 2017.
Cristina Liana PUȘCAȘ este doctor în Istorie, lector universitar la Universitatea din Oradea, vicepreședintele Asociației Cei 40 de Mucenici.
Mai multe date şi istorisiri puteţi găsi pe www.memoriarezistentei.ro
Doritorii pot sprijini Asociația Cei 40 de Mucenici
Datele Asociaţiei „Cei 40 de Mucenici”: CIF: 31340614; / COD IBAN: RO43BRDE050SV63246520500
Cel mai important proiect al Asociației este Memorialul Rezistență și Represiune în Bihor. http://www.memoriarezistentei.ro/memorialul-rezistenta-si-represiune-in-bihor/
