Jurisprudență | Partaj – posibilitatea partajării datoriilor comune ale soților

Având în vedere că reclamantul a solicitat ca, în ipoteza în care instanța apreciază că nu se poate dispune preluarea de către pârâtă, în mod exclusiv, a obligațiilor de plată ce decurg din contractul de credit ipotecar nr. X/02.07.2008, să se respingă cererea de chemare în judecată în ansamblul ei, instanța urmează a analiza, cu prioritate, în ce măsură se poate proceda la partajarea datoriilor comune ale soților în cadrul unei acțiuni de partaj.

Instanța reține, în primul rând, că noțiunea de ”regularizare a datoriilor” prevăzută de art. 357 alin. (1) și (2) C.civ., nu se include în noțiunea de partaj, întrucât partajul vizează sistarea stării de coproprietate asupra bunurilor comune, aspect ce rezultă din art. 669 alin. (2) C.civ.. Prin urmare, numai bunurile asupra cărora părțile au un drept de coproprietate pot constitui obiect al partajului, iar nu creanțele sau datoriile.

Datoriile comune nu pot fi împărţite între soții debitori pe calea partajului judiciar, cu atât mai mult cu cât nu este posibilă modificarea raportului juridic obligaţional dintre soții debitori şi terţul creditor, prin intermediul unei hotărâri judecătorești. Astfel, calea judiciară nu este prevăzută de lege ca excepție de la principiul forței obligatorii a actelor juridice reglementat de art. 969 C.civ. anterior (aplicabil în cauză față de data încheierii contractului de credit).

Părțile (soții debitori și terțul creditor) aveau posibilitatea de a încheia o preluare de datorie în sensul art. 1599 lit. a) C.civ. actual, iar instanța putea dispune în acest sens în ipoteza în care creditorul și-ar fi exprimat în mod expres acordul cu privire la aceasta, potrivit art. 1605 C.civ. Or, prin întâmpinarea formulată, creditorul și-a exprimat în mod expres dezacordul cu privire la cererea de atribuire a obligațiilor rezultate din contractul de credit în mod exclusiv către pârâtă.

Totodată, instanța va reține ca întemeiat argumentul pârâtei GB SA referitor la faptul că contractul de credit încheiat dă dreptul băncii de a urmări pe oricare dintre părți pentru plata întregii datorii, aceasta deoarece în temeiul art. 1039 C.civ. anterior și al acestui contract, foștii soți sunt obligați în solidar față de bancă, iar dispunând în maniera solicitată de reclamant, banca nu ar mai putea urmări pe oricare dintre codebitori pentru totalitatea prestației ce alcătuiește obiectul obligației, astfel cum părțile au convenit inițial.

În motivare, a arătat că părțile s-au căsătorit la data de 08.08.2005, iar prin sentința civilă nr. X/09.10.2015 pronunțată de Judecătoria Sector 2 București a fost desfăcută căsătoria încheiată între părți. În timpul căsătoriei, la data de 02.07.2008, părțile au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, str. S., ap. 2, suma de 156.000 USD fiind obținută astfel: suma de 44.040,77 USD a fost achitată din economiile reclamantului cu privire la care este de acord să fie aplicată prezumția contribuției egale, diferența fiind achitată printr-un credit ipotecar în valoare de 122.000 USD.

A arătat că fiecare parte a avut o contribuție de 50% la dobândirea bunului comun, precum și că de la momentul divorțului pârâta a avut folosința exclusivă a imobilului, acesta fiind închiriat, cu suma obținută achitând ratele creditului ipotecar.

A apreciat că se impune ca pârâta să își asume singură obligația de plată a acestui credit, având în vedere modalitatea în care a solicitat efectuarea partajului. De asemenea, a învederat faptul că nu are nicio pretenție asupra diferenței de bani plătită cu titlu de preț, deși aceasta a fost achitată din fructele imobilului, respectiv chiria obținută din închirierea acestuia.

În final, a precizat că anterior formulării prezentei cereri, a încercat soluționarea pe cale amiabilă a partajului, însă părțile nu s-au înțeles asupra sumei ce urma să fie plătită reclamantului cu titlu de sultă, aceasta propunând o sumă reprezentată de ½ din valoarea netă a imobilului, calculată prin scăderea din valoarea de piață a imobilului a diferenței de preț rămase de achitat.

La data de 01.02.2019, pârâta a formulat întâmpinare, prin care a solicitat repunerea în dreptul de a formula întâmpinare, iar pe fondul cererii, admiterea în partea a acesteia, respectiv ieșirea din indiviziune a părților cu privire la imobilul situat în București, str. S., ap 2, sector 2 și atribuirea acestuia în  proprietate exclusivă către pârâtă, precum și respingerea în rest a cererii, cu cheltuieli de judecată.

Cu privire la capătul de cerere vizând atribuirea către pârâtă a obligației de plată a prețului restant, a arătat că acesta este inadmisibil întrucât, pe de o parte, potrivit art. 4 și 5 din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. X/02.07.2008 de BNPA DMG și PD încheiat între părți în calitate de cumpărători și vânzători, prețul vânzării a fost stabilit la suma de 156.000 UDS, ce a fost achitat integral, astfel: suma de 36.318 USD cu titlu de avans și suma de 119.682 USD prin creditul bancar accesat la DC IFN SA, iar pe de altă parte, întrucât reclamantul nu poate solicita obligare pârâtei la plata unei sume către un terț.

A învederat că suma achitată cu titlu de avans a fost de 36.318 USD, iar nu de 44.040,77 USD, precum și că suma a provenit, de fapt, din economiile comune ale părților. A precizat că deși ambele părți figurează în contractul de credit, având în mod egal obligația de plată a ratelor de credit, pârâta a fost singura care le-a achitat începând cu data de 22.04.2015 și până în prezent. Ca urmare, a apreciat că din suma de 30.322,79 USD achitată de pârâtă, suma de 15.161,395 USD achitată în numele pârâtului trebuie scăzută din suma de 18.159 USD pretinsă de reclamant ca reprezentând 50% din avansul achitat. A arătat și că la data de 15.09.2016 a achitat în numele reclamantului suma de 355 lei reprezentând partea sa din impozitul aferent bunului imobil. De asemenea, a arătat că a achitat singură cheltuielile de întreținere ale imobilului către asociația de proprietari.

La data de 08.05.2019, pârâta a depus note scrise, prin care a arătat că se impune introducerea în cauză a creditorului ipotecar GB SA (în urma fuziunii cu DC IFN SA), întrucât hotărârea de partaj nu îi va fi opozabilă creditorului, dreptul de proprietate al reclamantului nu va putea fi radiat din cartea funciară, iar pârâta nu va putea justifica calitatea de proprietar exclusiv în fața terților, ceea ce presupune că aceasta, pentru o eventuală vânzare a imobilului sau pentru o eventuală cesiune a contractului de credit, pe lângă acordul creditorului, va avea nevoie și de acordul reclamantului.

A apreciat că reclamantul urmărește crearea unei situații juridice favorabile acestuia, respectiv obținerea sumei de 18.159 USD reprezentând 50% din avans, precum și obținerea unui titlu executoriu împotriva pârâtei în situația în care aceasta ar ajunge în incapacitatea de a-și onora obligațiile de plată decurgând din contract.

A precizat că deși ambele părți figurează în calitate de debitori în contractul de credit, pârâta întâmpină dificultăți în comunicarea cu banca, precum și că reclamantul figurează ca titular al contului bancar aferent creditului, pârâta neavând dreptul de a efectua operațiuni de retrageri/închidere cont/renegociere a contractului, ci doar de a depune numerar și de a solicita extrase de cont, situație ce nu s-ar schimba în cazul în care prezenta acțiune s-ar judeca fără introducerea în cauză a creditorului.

În final, a arătat că este de acord cu atribuirea imobilului către aceasta, precum și cu achitarea în continuarea a ratelor de credit, însă dorește ca situația juridică a imobilului să fie clarificată definitiv, astfel încât aceasta să poată justifica calitatea de proprietar exclusiv. A învederat faptul că este de acord cu plata cotei de 50% din avansul achitat, respectiv suma de 18.159 USD,  eșalonată în 6 rate anuale ce vor fi achitate începând cu anul 2020 în ipoteza în care este introdus în cauză și creditorul ipotecar, iar în caz contract, câtă vreme reclamantul va figura în contractul de credit ca debitor și în cartea funciară drept coproprietar, plata celor 6 rate o va face începând cu anul următor achitării integrale a creditului.

La termenul de judecată din data de 10.05.2019, instanța a apreciat că nu se impune introducerea forțată din oficiu a creditorului ipotecar, față de temeiul de drept invocat de către pârâtă, art. 78 C.proc.civ.

La data de 06.11.2019, reclamantul a formulat cererea modificatoare a cererii de chemare în judecată, prin care a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârât, a GB SA.

În motivare, a arătat că numai în acest mod hotărârea pronunțată cu privire la partaj va fi opozabilă și creditorului, în condițiile în care comunitatea de bunuri conține în pasivul său o datorie comună a părților față de bancă, iar părțile  înțeleg să împartă nu doar activul, ci și pasivul patrimoniului.

La data de 14.11.2019, pârâta a depus note de ședință prin care a arătat că este de acord cu modificarea cererii de chemare în judecată peste termenul  revăzut de art. 204 alin. 1 C.proc.civ.

La data de 12.12.2019, pârâta GB SA a depus întâmpinare, prin care a arătat că nu se opune cererii de partaj judiciar în scopul sistării stării de indiviziune,  solicitând însă a se observa că dreptul de ipotecă constituit asupra imobilului se menține.

A solicitat respectarea contractelor de credit și ipotecă, invocând principiul pacta sunt servanda instituit de art. 969 C.civ., precizând totodată că clauzele contractuale pot fi modificate doar prin acordul părților contractante, iar nu impuse printr-o hotărâre judecătorească. Prin urmare, orice înțelegere între părți sau obligație stabilită de instanță cu privire la plata datoriilor comune urmează a-și produce efectele numai între foștii soți, înțelegerea acestora neputând fi opusă băncii.

Partajarea creditului imobiliar fără acordul băncii nu poate avea nici un efect, întrucât banca este parte contractuală și nu poate fi obligată să modifice contractul de credit în sensul de a pierde unul dintre codebitori.

A arătat că între bancă și părți există raporturi de creditare și garantare care s-au născut în temeiul contactului de credit, iar părțile sunt ținute solidar față de bancă să ramburseze integral creditul. Divorțul părților și partajarea bunurilor comune între părți nu poate schimba calitatea de codebitori solidari pe care o dețin acestea în contractul de credit, acestea urmând a avea în continuare calitatea de codebitori solidari.

Cu privire la cererea de atribuire a obligațiilor rezultate din contractul de credit în mod exclusiv pârâtei, a arătat că orice înțelegere între părți sau obligație  stabilită de instanță cu privire la plata datoriilor comune rămâne să își producă efectele numai între foștii soți, invocând dispozițiile art. 1050-1055 C.civ. cu privire la solidaritatea dintre debitori.

A concluzionat că în situația atribuirii exclusive a datoriei rezultate din  contractul de credit în sarcina unui dintre soți s-ar interveni nepermis în raporturile contractuale dintre părți, considerând că împărțirea datoriei se poate realiza doar în natură și doar cu efecte între foștii soți, urmând ca aceștia să rămână răspunzători față de Garanti Bank SA în condițiile prevăzute prin clauzele contractului de credit.

În drept, a invocat prevederile art. 205 C.proc.civ. În probațiune, a solicitat încuviințarea probei în înscrisuri. În cauză a fost administrată proba cu înscrisuri.

Conform contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. X/02.07.2008 de BNPA DMG și PD (f.9-13) părţile au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilul situat în Bucureşti, str. S., ap. 2, sector 2, înscris în CF nr. X a municipiului Bucureşti – Sectorul 2 – f. 8-13.

Conform menţiunilor din contract, preţul integral de vânzare cumpărare al apartamentului a fost stabilit la suma de 156.000 USD, achitat astfel: suma de 36.318 USD la data încheierii contractului, iar suma de 119.682 USD prin creditul acordat părților cumpărători de către SC DC IFN S.A.

Prin contractul de credit ipotecar nr. X/02.07.2008 (f.89-93) încheiat între SC DC IFN S.A în calitate de creditor şi TR și RG, în calitate de debitori, creditoarea a acordat o un împrumut în valoare de 122.000 USD pe o durată de 30 de ani, destinat achiziţionării imobilului situat în Bucureşti, str. S., ap. 2, sector 2.

Prin contractul de ipotecă nr. X autentificat sub nr. X0/02.07.2008 de BNPA DMG și PD (f. 14-18) încheiat între SC DC IFN S.A în calitate de creditor ipotecar şi TR și RG, în calitate de debitori ipotecari, s-a constituit în favoarea creditorului ipotecar o ipotecă, precum și interdicții de înstrăinare, grevare și închiriere asupra imobilului situat în Bucureşti, str. S., ap. 2, sector 2, în scopul garantării îndeplinirii de către debitorii ipotecari a obligațiilor asumate prin contractul de credit ipotecar nr. X/02.07.2008, respectiv a plății sumei de 122.000 USD, reprezentând capital, la care se adaugă accesoriile.

Având în vedere că reclamantul a solicitat ca, în ipoteza în care instanța apreciază că nu se poate dispune preluarea de către pârâtă, în mod exclusiv, a obligațiilor de plată ce decurg din contractul de credit ipotecar nr. X/02.07.2008, să se respingă cererea de chemare în judecată în ansamblul ei, instanța urmează a analiza, cu prioritate, în ce măsură se poate proceda la partajarea datoriilor comune ale soților în cadrul unei acțiuni de partaj.

Instanța reține, în primul rând, că noțiunea de ”regularizare a datoriilor” prevăzută de art. 357 alin. (1) și (2) C.civ., nu se include în noțiunea de partaj, întrucât partajul vizează sistarea stării de coproprietate asupra bunurilor comune, aspect ce rezultă din art. 669 alin. (2) C.civ.. Prin urmare, numai bunurile asupra cărora părțile au un drept de coproprietate pot constitui obiect al partajului, iar nu creanțele sau datoriile.

Datoriile comune nu pot fi împărţite între soții debitori pe calea partajului judiciar, cu atât mai mult cu cât nu este posibilă modificarea raportului juridic obligaţional dintre soții debitori şi terţul creditor, prin intermediul unei hotărâri judecătorești.

Astfel, calea judiciară nu este prevăzută de lege ca excepție de la principiul  forței obligatorii a actelor juridice reglementat de art. 969 C.civ. anterior (aplicabil în cauză față de data încheierii contractului de credit). Părțile (soții debitori și terțul creditor) aveau posibilitatea de a încheia o preluare de datorie în sensul art. 1599 lit. a) C.civ. actual, iar instanța putea dispune în acest sens în ipoteza în care creditorul și-ar fi exprimat în mod expres acordul cu privire la aceasta, potrivit art. 1605 C.civ. Or, prin întâmpinarea formulată, creditorul și-a exprimat în mod expres dezacordul cu privire la cererea de atribuire a  obligațiilor rezultate din contractul de credit în mod exclusiv către pârâtă.

Totodată, instanța va reține ca întemeiat argumentul pârâtei GB SA referitor la faptul că contractul de credit încheiat dă dreptul băncii de a urmări pe oricare dintre părți pentru plata întregii datorii, aceasta deoarece în temeiul art. 1039 C.civ. anterior și al acestui contract, foștii soți sunt obligați în solidar față de bancă, iar dispunând în maniera solicitată de reclamant, banca nu ar mai putea urmări pe oricare dintre codebitori pentru totalitatea prestației ce alcătuiește obiectul obligației, astfel cum părțile au convenit inițial.

Instanța nu poate modifica clauzele contractului intervenit între soți și terț, căci o atare modificare ar echivala cu o nesocotire a principiului forței obligatorii prevăzut de art. 969 C.civ. anterior, în condițiile în care nu există o autorizare legală în acest sens, raportat la alin. (2) al aceluiași articol.

Dispozițiile art. 678 și 679 C.civ. invocate de către reclamant sunt neaplicabile în prezenta cauză, întrucât privesc cazul creditorilor personali ai unuia dintre coproprietari, în vreme ce pârâta GB SA este creditor al ambelor părți. Pe de altă parte, operațiunea de partajare a unui bun comun reprezintă o operațiune distinctă și independentă de calitatea de codebitori a părților ce rezultă dintr-un contract de credit încheiat de aceștia, fie și în vederea achiziționării acelui bun comun.

În consecință, sistarea stării de coproprietate asupra bunurilor comune nu afectează natura comună a datoriilor, acestea urmând a-și păstra acest caracter și, prin urmare, cererea vizând partajarea datoriilor comune are caracter inadmisibil.

Având în vedere dezlegarea dată acestui capăt de cerere, ținând seama de principiul disponibilității prevăzut de art. 9 C.proc.civ. în raport de solicitarea de soluționare a cauzei formulată de reclamant, instanța va respinge cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.