INTERVIURILE BihorJust | Sebastian Lupu, despre alegerea între actorie și preoție, despre teatru și gastronomie: ”Nu am vrut ca acest nenorocit de virus să mă despartă de oamenii mei dragi”

Scurtă prezentare:

Sebastian Lupu s-a născut pe 7 iulie 1974, la Cluj-Napoca. A urmat Liceul Industrial nr. 2 din Cluj, iar mai apoi, Facultatea de teatru a Universităţii „Hyperion”, din Bucureşti, clasa profesorului Eusebiu Ştefănescu.

Între anii 1994-1995, a colaborat cu Teatrul „Ion Creangă”, din Capitală, unde a jucat şi câteva roluri. În perioada 1995-1997, a lucrat ca regizor tehnic. Din 1997, este angajat al Teatrului ”Regina Maria” din Oradea.

Este căsătorit cu actriţa Mirela Niţă, iar împreună au doi copii – Andreea și Andrei.

”Mai bine ca actor pentru oameni, decât preot pentru oameni”

Reporter: Haideți să începem discuția cu o întoarcere în timp. Care a fost momentul în care ați ales actoria?

Sebastian Lupu: În clasa a IX-a s-a întâmplat ca eu să ajung la același la liceu la care învăța și fratele meu. El făcea parte din cenaclul umoristic al liceului și bibliotecara de acolo mi-a zis: ”Fratele tău a fost aici, trebuie să vii și tu!” Am început să mă implic foarte mult și am ajuns șeful cenaclului pe care l-am condus până la terminarea liceului. Între timp am făcut și Școala Populară de Arte din Cluj, la clasa profesorului Dorel Vișan, după care am urmat Facultatea de teatru a Universităţii „Hyperion”, din Bucureşti, clasa profesorului Eusebiu Ştefănescu

Trebuie  să precizez că, din clasa a IX-a până în clasa a XII-a, am oscilat între a fi actor sau a fi preot. A câștigat partea cu actoria pe o filozofie foarte tânără și destul de sănătoasă, zic eu, cum că aș fi mult mai bine ca și actor pentru oameni, decât preot pentru oameni. Aveam impresia că nu sunt destul de curat pentru a fi preot și sunt prea curat pentru a fi actor. Nu cred că aș fi fost la fel de profesionist ca și preot.

Reporter: Care au fost primele roluri în care ați fost distribuit?

Sebastian Lupu: Eram student la București, iar primul meu rol pe scenă a fost într-un spectacol regizat de maestrul Cornel Todea, un imens regizor, la Teatrul de copii ”Ion Creangă”. Am jucat rolul feciorului mijlociu în ”Motanul încălțat”, un spectacol foarte frumos. După am jucat în ”Furtuna”, de William Shakespeare.

Mai apoi, m-am mutat regizor tehnic în Teatrul Mic, iar acolo am jucat un rol de struț, un rol foarte drăguț, în spectacolul ”Cum vă place”, de William Shakespeare, în regia lui Nona Ciobanu.

Reporter: Ați avut emoții?

Sebastian Lupu: Emoțiile sunt exact la fel de mari ca și când am spus pentru prima dată o poezie la grădiniță. Și acum sunt la fel. Diferența este că acum le cunosc, dar sunt la fel de surprinzătoare de fiecare dată. De fiecare dată le privesc cu aceeași seriozitate și teamă că nu voi reuși să trec peste. Am emoții la fiecare premieră.

Reporter: Care a fost cea mai mare provocare de până acum, din punctul de vedere al rolurilor jucate?

Sebastian Lupu: Rolurile mele sunt exact ca și copiii mei. Tot așa le și tratez. Nu știu să spun exact care a fost cea mai mare provocare. Consider că toate sunt mari provocări. Sunt, într-adevăr, roluri care sunt văzute mai puternice, mai serioase. Dar asta nu ține de mine, asta ține de spectatori. Ei le identifică.

Ca să răspund, totuși, la întrebare: eram la un moment dat cu copiii mei pe stradă, la plimbare. Andreea avea 3 ani jumătate și Andrei avea o lună. Andreea era ca un îngeraș, blondă cu ochi albaștri, îmbrăcată într-un costumaș roșu, era ca o păpușă umblătoare, și se oprea lumea la ea și îi spunea cât este de frumoasă. Ea își punea mâinile în șold și bătea din picior și spunea: ”Dar pe frățiorul meu nu-l vezi?”

Exact asta zic și eu. Dacă cineva mi-ar spune de un rol anume, probabil aș spune: ”Dar pe celălalt nu l-ai văzut?”

”Chestii pe net” făcute din dor de oameni

Reporter: Cum a fost anul 2020 și ce a însemnat perioada de pandemie pentru actorul Sebastian Lupu?

Sebastian Lupu: Nici nu știu dacă să spun că am fost privilegiat să îl trăiesc, la fel ca și alte evenimente pe care le-am trăit până acum, cum ar fi Revoluția ori foametea de dinainte de Revoluție, pentru că am fost crescut în Cluj și acolo era o foamete teribilă. Îmi aduc aminte că mergeam la un vecin care mânca dimineața, la prânz și seara pâine cu dulceață. La un moment dat l-am întrebat de ce nu mânâncă o bucată de carne, iar el s-a uitat la mine și a zis: ”Carne?”. Ăla a fost primul moment în care am realizat ce vremuri grele trăim.

Deci, consider că 2020 e un an în calendarul vieții. Încă nu s-a terminat toată nebunia asta și nu pot să spun exact, dar ne-am adaptat. Singurul lucru pe care nu am vrut să il accept a fost că nu am vrut ca acest nenorocit de virus să mă despartă de oamenii mei dragi. Toată lumea știe că eu iubesc foarte mult oamenii și atunci am început să fac tot felul de chestii pe internet pentru a fi cât mai aproape de ei.

Am făcut un spectacol împreună cu Mirela, Angela și Anda, pe care trebuia în pregăteam dinainte de pandemie și, pentru că între timp a venit pandemia, l-am refăcut special pentru perioada de COVID. După părerea mea, un spectacol pionier care nu se mai făcuse până atunci nicăieri. Ce am făcut? Am montat în mijlocul scenei o barieră circulară de 3 metri de care nu aveam voie să trecem. Adică, dacă trebuia să îi dau un pahar Mirelei, mă opream la 3 metri, lăsam paharul jos și ridicam mâna goală, iar ea, în același timp se apleca și lua un pahar de jos. O chestie foarte frustrantă pentru spectatori și dificilă pentru actori.

”Teatrul fără public nu există”

Reporter: Cât este de importantă relația cu publicul?

Sebastian Lupu: Teatru fără public nu există. Eu am o teorie prin care pot să spun cum a apărut teatrul: erau două maimuțe. Una avea o nucă de cocos în mână, pe care, din greșeală, și-o scapă pe picior și a început să urle de durere. Cealaltă maimuță începe să râdă.  Când a văzut că cealaltă râde de ea, a uitat nuca și și-a dat din nou peste picior, moment în care cealaltă maimuță a început să râdă și mai tare – și așa a început teatrul.

Unii oameni își creează dureri pentru ca ceilalți să se simtă bine.

Reporter: Cum vedeți exprimarea în mediul online?

Sebastian Lupu: Acum, are fiecare dreptul lui la libera exprimare. Faptul că te poți exprima liber este un avantaj foarte mare, pentru că, dacă vrei să îi spui unui om ceva, o poți face în mediul online. Înainte, ca să ajungi la un om poate că trebuia să treci prin zece filtre de cunoștințe.

Eu nu zic că rețelele astea sociale sunt proaste. Fiecare om își asumă ce spune, ce scrie. Nu este o greșeală să vezi că un om este prost. Acum măcar îi vezi. Vezi ce postări au și în funcție de asta îți poți da seama de nivelul lui de cultură și atunci știi cum să vorbești cu el. Poți să te adaptezi.

Reporter: Răspundeți mesajelor din online?

Sebastian Lupu: Am sute de mesaje primite. Nu am unul la care să nu fi răspuns. Am avut 24 de ore în care nu am răspuns mesajelor atunci când am fost operat. În rest, le scriu tuturor celor care îmi trimit mesaje.

Pe mine m-a ajutat enorm să cunosc oameni și să fiu cunoscut. Așa reușim să schimbăm două-trei vorbe și să ne împrietenim. Era foarte dificil altfel. Câștigi timp dacă știi să îl folosești cum trebuie, dar aici iar este vorba despre generozitate, despre cât ești de dispus să cunoști un om.

Punctul negru de pe o foaie goală

Reporter: Ce părere aveți despre faptul că anumite persoane care sunt foarte promovate, deși nu ar trebui?

Sebastian Lupu: Este logic să fie o foarte mare parte care să se îndrepte către astfel personaje. Ăsta este motivul pentru care o sală de teatru nu are mai mult de 500 de locuri. Dacă ar fi fost altfel, noi am fi jucat pe stadioane.

Oamenilor nu le place teatrul și nu le mai plac nici filmele.

Reporter: Ce vă lipsește cel mai mult?

Sebastian Lupu: În perioada asta îmi lipsesc mult oamenii și liniștea lor, pentru că s-a creat o adevărată isterie în această perioadă. Oamenii trebuie să încerce să își mute puțin privirea către părțile frumoase ale vieții. Am avut recent o postare despre un profesor care le dă elevilor să o foaie pe care era doar un punct negru și le-a spus să vorbească despre foaia din fața lor. Toți au început să vorbească despre punctul respectiv. La final profesorul le-a spus că este interesantă perspectiva lor, doar că nimeni nu a observat cât loc liber este pe foaie.

Exact așa consider că sunt și la noi problemele – un punct mai mare sau mai mic. Dar de ce să ne oprim la el când putem vedea câte lucruri frumoase sunt în jurul nostru despre care putem vorbI? Noi nu avem generozitatea necesară să ne bucurăm de bucuria altuia și să zâmbim când cineva are o realizare. Asta este o problemă pe care trebuie să o rezolvăm în capul nostru.

Reporter: Cu ce propuneri ați veni dumneavoastră?

Sebastian Lupu: Nici nu știu… Am impresia că prioritățile nu sunt astea, dar nu sunt sigur. Am impresia că din toată treaba asta sunt unii care au câștigat foarte mulți bani și nu trebuia.

Sunt destine distruse, oameni care au pierdut tot, oameni care s-au sinucis. Cunosc câteva cazuri care au pierdut afaceri de zeci de milioane de euro și s-au sinucis sau au murit de ”inimă rea”… Nu înțeleg de ce, pe baza necazului oamenilor – pentru că pandemia asta este un necaz, unii oameni trebuie să câștige bani. Dacă există undeva un loc în care ne vom duce cu toții după ce vom muri, mie mi-e tare milă de oamenii ăștia.

Dacă toată lumea și-ar vedea de treabă și ar respecta măcar cele 5 direcții de bază ale societății – să nu minți, să nu furi, să nu ucizi, să îți vezi de viața ta, să îți vezi de treaba ta – în momentul ăla ar dispărea și acești oameni profitori.

Propunerea mea ar fi ca toată lumea să își vadă de treabă! E atât de simplu.

De la emisiune la tentativa de a intra politică

Reporter: La un moment dat ați început o emisiune în care ați avut un invitat. De ce nu ați continuat genul acesta de producție?

Sebastian Lupu: L-am avut invitat pe Claudiu Pop. Am vrut ca un om care făcea parte dintr-un anumit partid să vină și să explice niște lucruri. Am vorbit deschis despre ce trebuie să votăm fără să facem referire la vreun partid politic. Noi nu suntem cetățeni care votează. Noi suntem suporteri de ”echipă de fotbal”. Indiferent dacă partidul pe care noi îl susținem faultează, al nostru nu a greșit. Și nu vedem că poate ce a făcut partidul celălalt este un lucru bun.

Eu am spus atunci, în cadrul emisiunii, că voi face o emisiune cu oricine își dorește să vină să discute cu mine. Nu a fost să fie și nici nu a fost visul meu să fac o astfel de emisiune.

Reporter: Vi s-a propus să intrați în politică? Ce ați făcut?

Sebastian Lupu: O, da, normal că mi s-a propus de mai multe ori, în diferite partide politice. În 2011 am avut o tentativă de a intra într-un partid. Am ieșit din el după o săptămână. Eu am intrat cu ideea de a face lucruri pentru oraș, să fac activități culturale și să schimb puțin mentalitatea oamenilor.

În momentul în care am ajuns la partid și am văzut că cei de acolo nu înțelegeau nimic altceva decât să povestească despre ce se întâmplă la București, iar când eu veneam cu o propunere, nu interesa pe nimeni, am plecat și nu m-am mai întors niciodată.

”Venus în gura Lupului” și rețete gata în 50 de minute

Reporter: De ceva vreme aveți o emisiune culinară. De unde a pornit ideea?

Sebastian Lupu: A pornit dintr-o joacă și este ceva ce vreau să împărtășesc cu oamenii. Anul trecut, în urma unui eveniment foarte nefericit din viața mea, am rămas fără persoana care ne făcea cozonaci în fiecare an. Atunci am zis că fac eu și am început să caut rețete. Am găsit un site foarte drăguț – Savoruri Urbane –  care este al unei prietene din copilărie, Oana Igrețiu, care este din Arad.

Așa am început să mă filmez în timp ce gătesc și spun bancuri și lumea a fost foarte receptivă. Feedback-ul din partea prietenilor a fost unul foarte bun și eram și eu încântat de câte feluri de mâncare pot să gătesc. Am făcut rețete de 13 ore.

Așa a pornit emisiunea ”Venus in gura LupuLui”. Venus nu este o femeie, ci este bucătarul care este poreclit astfel. În fiecare emisiune prezentăm o rețetă care poate fi făcută de către oricine acasă și durează mai puțin de 50 de minute. Paleta este una variată, cu mâncare din toată lumea. Nu sunt secrete de bucătărie ce facem noi acolo, ci sunt lucruri elementare, iar lumea va rămâne uimită de câte lucruri nu știm.

Reporter: Dacă ați primi o ofertă să faceți genul acesta de emisiune pe TV, ați accepta?

Sebastian Lupu: Emisiunea mea este una live. Înregistrată nu aș face-o pentru că nu ăsta este scopul meu. Să faci o emisiune culinară de 50 de minute care să fie live este o provocare. Nu a făcut nimeni asta, pentru că nimeni nu are curajul să o facă. Această provocare mă consumă foarte mult și pe mine, și pe cei din jurul meu. După terminarea emisiunii, echipa tehnică nu mai vrea să vadă pe nimeni în ziua aia, pentru că sunt un om foarte sever. Exact la fel cum sunt cu mine, cu copiii mei, familia mea și cu toți prietenii mei. Pentru ca bucuria să fie una cât mai mare, trebuie să fim foarte exigenți.

Dacă ar veni o televiziune care să ne propună să facem exact aceeași emisiune live, de ce nu? Dar să fie făcută pe condițiile mele, nimic schimbat.

Reporter: Planuri de viitor?

Sebastian Lupu: Eu fac parte din categoria oamenilor care nu au niciun plan. Am o deviză pe care mă călăuzesc de doi ani și care sună cam așa: ”Suntem atât de preocupați să fim fericiți mâine, încât uităm să fim fericiți azi.” De când s-a inventat omenirea asta, mâinele de peste 24 de ore devine azi.

Și nu uitați să zâmbiți.