Titlul problemei de drept: Existența interesului Inspectoratului de Stat în Construcţii, analizat prin prisma art. 226 alin. (10) C. proc. fisc., în formularea unei acţiuni în pretenţii pentru recuperarea cotei de 0,1%, reglementate de art. 30 din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii şi a cotei de 0,5%, reglementate de art. 43 alin. (1) din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii.
- Materia: civil
- Subcategoria: pretenții
- Obiect ECRIS: pretenții
- Acte normative incidente: art. 30 din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii şi 43 alin. (1) din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții
- Cuvinte cheie: Inspectoratul de Stat în Construcţii, cota de 0,1%, cota de 0,5%
Opinia Institutului Național al Magistraturii:
Potrivit art. 30 din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii: „(1) Cheltuielile pentru controlul statului în amenajarea teritoriului, urbanism și autorizarea executării lucrărilor de construcții și reglementarea în domeniul urbanismului se suportă de către investitori, în valoare echivalentă cu o cotă de 0,1% din valoarea lucrărilor autorizate, cu excepția celor prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. b), a lăcașurilor de cult și a lucrărilor de intervenție în primă urgență pentru punerea în siguranță a construcțiilor existente, inclusiv a instalațiilor aferente, care prezintă pericol public, indiferent de destinație. (2) Virarea sumelor stabilite conform dispozițiilor alin. (1) se face în contul inspectoratelor în construcții, respectiv al municipiului București, după caz, odată cu transmiterea notificării privind data începerii lucrărilor, astfel cum se prevede la art. 14. Întârzierea la plată a cotei prevăzute la alin. (1) se penalizează cu 0,15% pe zi de întârziere, fără a se depăși suma datorată. Disponibilitățile la finele anului din veniturile extrabugetare se reportează în anul următor și au aceeași destinație. (3) Cota stabilită la alin. (1) se aplică și diferențelor rezultate din regularizarea valorii lucrărilor autorizate, care se face până la data convocării recepției la terminarea lucrărilor”.
În conformitate cu art. 43 alin. (1) din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții: „ Investitorii sau proprietarii au obligația să vireze către Inspectoratul de Stat în Construcții – I.S.C. o sumă echivalentă cu o cotă de 0,5% din valoarea, fără TVA, a lucrărilor pentru realizarea construcțiilor noi și a lucrărilor de intervenție la construcțiile existente pentru care se emit, în condițiile legii, autorizații de construire/desființare, cu excepția investitorilor/proprietarilor care realizează lucrări de intervenție pentru consolidarea clădirilor de locuit încadrate în clasa I de risc seismic”.
Problema supusă analizei – așa cum rezultă din sentințele atașate adresei de înaintare a temei de dezbatere – este aceea dacă Inspectoratul de Stat în Construcții justifică interesul în formularea unei acțiuni în pretenţii pentru recuperarea cotei de 0,1% reglementate de art. 30 din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii şi a cotei de 0,5% reglementate de art. 43 alin. (1) din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții, atât timp cât acesta are deschisă calea transmiterii titlului executoriu privind venituri ale bugetului general consolidat, spre executare silită, organelor fiscale din subordinea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală. Existența unui astfel de interes este pusă sub semnul îndoielii, mai ales în condițiile calificării acestor creanțe ca fiind fiscale, relevantă sub acest aspect fiind Decizia nr. 8/2018, pronunțată de către ICCJ în cadrul procedurii de dezlegare a unor chestiuni de drept.
Este real că art. 226 alin. (10) C. proc. fisc, text invocat în susținerea tezei lipsei interesului prevede că: „Instituțiile publice finanțate total sau parțial de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetul Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate și bugetul asigurărilor pentru șomaj, după caz, care nu au organe de executare silită proprii, transmit titlurile executorii privind venituri ale bugetului general consolidat, spre executare silită, organelor fiscale din subordinea A.N.A.F. Sumele astfel realizate se fac venit la bugetul de stat”.
Premisa aplicării acestei dispoziții legale este așadar existența unui titlu executoriu emis de către instituția publică finanțată integral sau parțial de la bugetul statului, care, la rândul lui, are la bază un titlu de creanță fiscală, așa cum rezultă din art. 226 alin. (2) C. proc. fisc. (text care prevede că: „În titlul executoriu emis, potrivit legii, de organul de executare silită prevăzut la alin. (1) se înscriu creanțele fiscale, principale și accesorii, neachitate la scadență, stabilite și individualizate în titluri de creanță fiscală întocmite și comunicate în condițiile legii, precum și creanțele bugetare individualizate în alte înscrisuri care, potrivit legii, constituie titluri executorii. Niciun titlu executoriu nu se poate emite în absența unui titlu de creanță fiscală emis și comunicat în condițiile legii sau a unui înscris care, potrivit legii, constituie titlu executoriu”).
Printre atribuțiile conferite de lege Inspectoratului de Stat în Construcții nu se regăsește însă și aceea de a emite un titlu de creanță, ci activitatea sa se limitează la controlul și colectarea taxelor, ceea ce se deduce din cuprinsul Deciziei nr. 8/2018 a ICCJ anterior invocate (chiar dacă decizia ICCJ se referă doar la situația taxei reglementate de art. 40 – actualul art. 43 – din Legea nr.10/1995, credem că raționamentul instanței supreme poate fi extins și la taxa reglementată de art. 30 din Legea nr. 50/1991).
În consecință, în absența atribuției de a emite un titlu de creanță, apreciem că Inspectoratul de Stat în Construcții nu se află în situația de a transmite un titlu executoriu spre executare silită organelor fiscale din subordinea A.N.A.F., perspectivă în funcție de care nu s-ar putea considera că demersul său judiciar declanșat pentru recuperarea cotelor de 0,1%,și de 0,5% ar fi lipsit de interes.
În concluzie, opinia I.N.M. este aceea că există interesul Inspectoratului de Stat în Construcţii, analizat prin prisma art. 226 alin. (10) C. proc. fisc., în formularea unei acţiuni în pretenţii pentru recuperarea cotei de 0,1%, reglementate de art. 30 din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii şi a cotei de 0,5%, reglementate de art. 43 alin. (1) din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii.
În unanimitate, participanții și-au însușit soluția expusă în opinia I.N.M.
Această problemă de drept a fost discutată cu ocazia întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu președinții secţiilor civile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel, în care au fost dezbătute probleme de drept ce au generat practică neunitară în materie civilă și care s-a desfășurat în perioada 14-15 noiembrie 2019, la Pitești.
Partajează acest conținut:
