Din conţinutul prevederilor art. 288 C.proc.civ. rezultă că înscrisurile recognitive sau reînnoitoare sunt cele întocmite cu scopul recunoașterii unui înscris primordial sau originar pentru a procura creditorului un intrumentum probationis. Așadar, recunoașterea trebuie să se refere la o datorie preexistentă, chiar dacă nu se face mențiune exactă în privința datei datoriei originale, însă este necesar ca această datorie să poată fi identificată.
Astfel, declaraţia atestată de avocat în condiţiile Legii nr. 51/1995, în care se menţionează cuantumul sumelor remise pârâtei şi datele la care s-a realizat acest lucru, natura juridică a acestora de împrumut, precum şi data scadenței obligației de restituire, are, în conformitate cu art. 288 C.proc.civ., natura juridică a unui înscris de recunoaștere sau de reînnoire a unei datorii preexistente, care face dovada împotriva debitorului, moștenitorilor sau succesorilor săi în drepturi, dacă aceștia nu dovedesc, prin aducerea documentului originar, că recunoașterea este eronată sau inexactă.
Validitatea declaraţiei necontestate coroborate cu conţinutul acesteia îi conferă, sub aspect probator, valoarea unui act recognitiv sau de reînnoire a unei datorii, care instituie în favoarea creditorului prezumția că aceasta reflectă întocmai datoria invocată, prezumție, care poate fi răsturnată de debitor prin dovedirea faptului că recunoașterea sau reînnoirea este eronată sau inexactă, dovadă care se poate face prin prezentarea documentului originar.
I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 204 din 31 ianuarie 2024
I. Circumstanţele cauzei.
1. Obiectul cererii de chemare în judecată.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti–Secţia a III-a civilă, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei B. la plata sumei de 138.000 USD, în echivalent în lei la data efectuării plăţii, reprezentând împrumut acordat şi nerestituit, stabilind totodată în sarcina pârâtei şi un termen de plată. Totodată, a solicitat şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză.
2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.
Prin sentinţa civilă nr.1492 din 08.12.2015, Tribunalul Bucureşti – Secţia a III-a Civilă a respins acţiunea formulată, ca neîntemeiată.
3. Hotărârea pronunţată în apel.
Prin decizia nr. 1145A din 18.07.2022, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul declarat de reclamantul A., a schimbat în tot sentinţa civilă apelată, în sensul că a admis, în parte, acţiunea; a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 125.000 USD, în echivalent lei la data plăţii, reprezentând împrumut nerestituit; a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 8203 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa de timbru, conform art. 453 alin. 2 teza I şi a obligat intimata la plata către apelant a sumei de 4494,5 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa de timbru apel.
4. Calea de atac formulată în cauză.
Împotriva deciziei civile nr. 1145A/2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs pârâta.
În cuprinsul cererii de recurs, pârâta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 6) şi 8) C.proc.civ. şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.
Printr-un prim motiv de recurs dezvoltat, recurenta a susţinut că motivarea hotărârii este una contradictorie.
În acest sens, a arătat că, pe de o parte, instanţa de apel a reţinut că pentru a fi validată afirmaţia recurentei în sensul că suma de 125.000 USD ar fi avut o altă natură juridică sau că nu şi-a manifestat niciodată voinţa de a obţine un împrumut de la intimat, aceasta avea obligaţia de a prezenta actul primordial, din care să rezulte aceste aspecte, obligaţie ce nu a fost îndeplinită în cauză.
Or, această reţinere, dincolo de faptul că este una eronată, în opinia recurentei, intră în contradicţie cu cele reţinute de instanţa de apel în paragrafele următoare, potrivit cărora cei 125.000 USD au fost folosiţi pentru cumpărarea unui apartament achiziţionat pe numele recurentei în contextul uniunii de facto existente între părţi.
Aşadar, pe de o parte, instanţa de apel a afirmat că recurenta nu a dovedit o altă natură juridică a sumei de 125.000 USD în afara celei de împrumut, însă, pe de altă parte, a reţinut circumstanţierea titlului cu care a fost acordată suma, respectiv că aceasta a fost folosită la achiziţionarea unui apartament, astfel că, în opinia recurentei, motivarea instanţei de apel este confuză şi oscilantă.
Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurenta a susţinut că decizia atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 2158 C.civ.
Astfel, susţine recurenta că, din situaţia de fapt reţinută de instanţă, se poate observa că lipsesc condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 2158 C.civ., respectiv intenţia părţilor pentru a da, precum şi cea de a primi cu împrumut.
Dimpotrivă, în opinia recurentei, acţiunile acesteia se circumscriu unui contract de mandat, aceasta acţionând pe seama reclamantului, astfel cum rezultă şi din întreg probatoriul administrat în cauză.
Totodată, a arătat că se cuvin a fi evidenţiate şi cele reţinute prin decizia nr. 2328 din 2.11.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia I civilă, pronunţate în dosarul nr. x/3/2017 disputat între părţi, în cadrul căreia la pag. 10, paragraful 1, instanţa supremă a reţinut că „este relevant a fi precizat, în acest punct al analizei că, în hotărârea primei instanţe, s-a şi menţionat că susţinerile divergente ale părţilor relative la scopul transmiterii sumelor menţionate în „declaraţie” sunt sugestive pentru ilustrarea unei simulaţii şi că excede obiectului litigiului tranşarea unei asemenea chestiuni”.
Concluzionând, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.
În drept, s-au invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6) şi 8) C.proc.civ.
Nu au fost identificate motive de ordine publică.
5. Apărările formulate în cauză
Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.
Primul motiv de recurs invocat este reglementat de dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6) C.proc.civ. care normează trei ipoteze şi anume:
a) hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în sensul că acestea lipsesc cu desăvârşire sau există o motivare, dar ea este insuficientă, nu răspunde tuturor cererilor sau, după caz, criticilor aduse hotărârii de primă instanţă;
b) motivele hotărârii recurate sunt contradictorii. Contradicţia poate fi constatată în cuprinsul considerentelor sau prin analiza acestora în raport cu dispozitivul, fiind posibilă ipoteza în care ele nu susţin dispozitivul, ci, din contră, îl contrazic;
c) hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii, ceea ce echivalează practic cu o nemotivare.
Dacă pentru invocarea nemotivării hotărârii supuse căii de atac, în principiu, este suficientă trimiterea la dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ., pentru celelalte două variante normative – motivarea contradictorie ori motivarea pe baza unor motive străine de natura pricinii – recurentul este ţinut să indice instanţei de recurs şi să dezvolte această ipoteză de casare prin critici concrete, din care să reiasă cu claritate caracterul contradictoriu al unor considerente în drept (având în vedere că instanţa de recurs exercită exclusiv un control judiciar de legalitate) sau să indice acele considerente străine de natura pricinii.
În cuprinsul memoriului de recurs, se evocă existenţa unei motivări contradictorii, susţinându-se că instanţa de apel a afirmat că recurenta nu a dovedit o altă natură juridică a sumei de 125.000 USD în afara celei de împrumut, însă, pe de altă parte, a reţinut circumstanţierea titlului cu care a fost acordată suma, respectiv că aceasta a fost folosită la achiziţionarea unui apartament.
În opinia recurentei, motivarea instanţei de apel este confuză şi oscilantă.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie notează că este neîntemeiată susţinerea formulată, întrucât nu există niciun fel de contradicţie în cuprinsul hotărârii atacate.
Astfel, în primul paragraf indicat de recurentă, instanţa a răspuns unei critici invocate de recurenta – pârâtă, în sensul că, cu ocazia judecării apelului, a susţinut că suma de bani ar fi fost primită de către aceasta sub o altă natură juridică. Cu privire la această susţinere, s-a arătat că nu există o astfel de dovadă, cu ajutorul căreia s-ar fi putut proba alegaţiile recurentei.
În cel de-al doilea paragraf indicat de recurentă, instanţa de apel a motivat faptul că recurenta – pârâtă nu a contestat faptul că nu a primit suma de bani, ci, din contră, a şi indicat cuantumul acesteia, datele când au fost remise sumele, precum şi destinaţia lor.
Motivarea sus-menţionată nu are caracter contradictoriu, deoarece instanţa a vrut să evidenţieze faptul că locuinţa ar fi putut fi cumpărată pe numele amândurora, în ipoteza în care părţile, inclusiv intimatul-reclamant ar fi dorit să îi atribuie destinaţia de locuinţă comună.
Pentru detalierea raţionamentul juridic, instanţa a reţinut că, cumpărarea unui imobil pe numele recurentei împreună cu declaraţia, prin care aceasta a recunoscut că a împrumutat o sumă de bani, reprezintă dovada faptului că recurenta a împrumutat suma de 125.000 USD. Or, simpla existenţa a unei uniuni de facto între părţi nu este de natură să conducă la concluzia că suma de bani primită de către recurentă nu poate fi calificată drept împrumut, cum în mod eronat încearcă să susţină aceasta.
Argumentele expuse de către instanţa de apel sunt clare şi coerente, fiind caracterizate prin logică juridică, din punct de vedere al raţionamentul, motiv pentru care alegaţiile recurentei referitoare la existenţa unei motivări contradictorii sunt lipsite de fundament.
Pentru aceste motive, se constată că nu este întemeiat motivul de recurs invocat.
Cu privire la motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8) C.proc.civ.- aplicarea greşită a dispozițiilor art. 2158 C.civ., se evocă următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată, intimatul-reclamant a solicitat obligarea recurentei B. la restituirea sumei de 138.000 USD la cursul BNR din ziua plății, acordate cu titlu de împrumut, prevalându-se de înscrisul numit declarație din 04.08.2014, a cărei semnătură a fost atestată de avocat X, în conformitate cu dispoziţiile art. 3 alin. 1 lit. c din Legea nr. 51/1995.
Instanţa de apel, prin hotărârea pronunţată, a statuat că s-a dovedit existenţa contractului de împrumut, deoarece remiterea sumei de 125.000 nu a fost contestată de către niciuna dintre părţi, iar natura juridică a acesteia a fost dovedită prin mijloacele probatorii administrate în cauză, respectiv declaraţia recurentei din data de 04.08.2014, care, în conformitate cu art. 288 C.proc.civ., reprezintă un înscris de recunoaştere sau reînnoire a unei datorii preexistente, care face dovada împotriva debitorului.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie notează că stabilirea situaţiei de fapt, pe baza probatoriilor administrate în cauză reprezintă apanajul instanţelor devolutive, nefiind permisă în calea de atac extraordinară a recursului o modificare a acesteia prin reinterpretarea probelor administrate în cauză.
Pornind de la situaţia prestabilită (remiterea efectivă a sumei de 125.000 euro către recurentă şi existenţa declarației din 04.08.2014, a cărei semnătură a fost atestată de avocat), recurenta contestă predarea cu titlu de împrumut a sumei respective, afirmând o altă natură juridică a sumei împrumutate.
Dispoziţiile art. 2158 alin. (1) C.civ., definesc contractul de împrumut ca fiind contractul, prin care împrumutătorul remite împrumutatului o sumă de bani sau alte asemenea bunuri fungibile şi consumptibile prin natura lor, iar împrumutatul se obligă să restituie, după o anumită perioadă de timp, aceeaşi sumă de bani sau cantitate de bunuri de aceeaşi natură şi calitate.
Împrumutul de consumaţie este un contract real, în sensul art. 1174 alin. (4) C.civ., pentru încheierea sa valabilă fiind necesară, pe lângă acordul de voinţă al părţilor şi remiterea bunului, aspect ce rezultă chiar din definiţia legală cuprinsă în art. 2158 alin. (1) C.civ. Caracterul real al contractului face ca el să nu poată lua naştere în absenţa tradiţiunii bunului împrumutat, astfel încât un înscris constatator al convenţiei, chiar şi în formă autentică, are doar valoarea juridică a unui antecontract de împrumut, dacă nu este însoţit de remiterea materială a bunului împrumutat.
Contractul de împrumut de consumație este un contract unilateral, conform art. 1171 C.civ., chiar dacă este cu titlu oneros (de exemplu, împrumutul cu dobândă), întrucât, din momentul încheierii lui, dă naștere la obligații doar pentru împrumutat, căruia îi revine atât obligația de restituire, cât și cea de plată a dobânzii (în cazul contractului cu titlu oneros), în timp ce împrumutătorul nu are obligații izvorând din contract, deoarece predarea lucrului împrumutat nu ține de efectele contractului, ci de însăși nașterea sa valabilă, fiind intrinsecă încheierii contractului. Astfel, este suficient ca înscrisul probator să fie redactat într-un singur exemplar, rămas la împrumutător, el fiind creditorul obligaţiilor asumate de împrumutat.
Referitor la dovada contractului de împrumut, din interpretarea per a contrario a prevederilor art. 309 alin. (2) C.proc.civ., prin care „niciun act juridic nu poate fi dovedit cu martori, dacă valoarea obiectului său este mai mare de 250 lei”, rezultă că un contract de împrumut se poate dovedi doar prin înscrisuri, urmând a fi verificată valoarea declaraţiei din punct de vedere probator.
În accepţiunea Codului de procedură civilă, înscrisul este orice scriere sau altă consemnare, care cuprinde date despre un act sau fapt juridic, indiferent de suportul ei material – art. 265. Înscrisul sub semnătură privată este acela care poartă semnătura părţilor, indiferent de suportul său material. El nu este supus niciunei alte formalităţi, în afara excepţiilor anume prevăzute de lege (art. 272 C.proc.civ.).
Declaraţia din 04.08.2014 atestată de avocat în condiţiile Legii nr. 51/1995 nu reprezintă un înscris sub semnătură privată, în condiţiile în care nu poartă menţiunea „bun şi aprobat pentru”. Însă, în conformitate cu art. 288 C.proc.civ., declaraţia are natura juridică a unui înscris de recunoaștere sau de reînnoire a unei datorii preexistente, care face dovada împotriva debitorului, moștenitorilor sau succesorilor săi în drepturi, dacă aceștia nu dovedesc, prin aducerea documentului originar, că recunoașterea este eronată sau inexactă.
Din textul normativ expus anterior rezultă că înscrisurile recognitive sau reînnoitoare sunt cele întocmite cu scopul recunoașterii unui înscris primordial sau originar pentru a procura creditorului un intrumentum probationis. Așadar, recunoașterea trebuie să se refere la o datorie preexistentă, chiar dacă nu se face mențiune exactă în privința datei datoriei originale, însă este necesar ca această datorie să poată fi identificată.
În litigiul pendinte, în mod corect, a reţinut instanţa de apel că declarația recurentei din data de 04.08.2014, atestată de avocat, în condiţiile Legii nr. 51/1995, îndeplinește condiţiile legale, de vreme ce, în cuprinsul acesteia, se menţionează cuantumul sumelor remise şi datele, la care s-a realizat acest lucru, natura juridică a acestora de împrumut, precum şi data scadenței obligației de restituire (01.08.2017).
Validitatea declaraţiei necontestate coroborate cu conţinutul acesteia îi conferă, sub aspect probator, valoarea unui act recognitiv sau de reînnoire a unei datorii, care instituie în favoarea creditorului prezumția că aceasta reflectă întocmai datoria invocată, prezumție, care poate fi răsturnată de debitor prin dovedirea faptului că recunoașterea sau reînnoirea este eronată sau inexactă, dovadă care se poate face prin prezentarea documentului originar.
Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie evidenţiază că, în mod corect, s-a reţinut existenţa raporturilor de împrumut între părţi, fiind neîntemeiate criticile formulate.
În realitate, recurenta, prin criticile formulate în recurs- existenţa unor raporturi de mandat, şi nu de împrumut- solicită o reinterpretare a probelor administrate, din care să rezulte realitatea faptică pretinsă, atribuirea unei alte semnificaţii probatoriului testimonial, a interogatoriilor şi înscrisurilor administrate ca probe, în faza devolutivă a procesului, împrejurare care este incompatibilă cu controlul de legalitate efectuat în recurs.
Astfel, critica privind neaplicarea, în cauză, a dispoziţiilor speciale privind contractul de mandat se grefează pe o reinterpretare a probelor de manieră a permite conturarea situaţiei de fapt în sensul pretins de recurentă, iar această operaţiune juridică nu poate fi primită în cadrul procesual pendinte.
Pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 496 C.proc.civ., constatând că nu sunt întemeiate criticile formulate, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C.proc.civ., recursul a fost respins, ca nefondat.
