În Monitorul Oficial nr. 832/9.IX.2025 a fost publicată Decizia nr. 15 din 30 iunie 2025 prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta curte de Casație și Justiție privind interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 406 alin. (6) teza I și ale art. 485 alin.(1) teza I din Codul de Procedură civilă a stabilit următoarele:
Calea de atac ce poate fi exercitată împotriva hotărârii judecătorești prin care prima instanță ia act de renunțarea la judecata unei cereri formulate în cadrul procedurilor speciale reglementate de Codul de procedură civilă sau de legi speciale este recursul.
Termenul de exercitare a recursului este termenul special din materia procedurilor speciale respective.
În motivarea deciziei, Înalta Curte de Casație și Justiție reține ca fiind în litera și spiritul legii prima orientare jurisprudențială, redată la paragrafele 12-15, conform căreia recursul este calea de atac ce poate fi formulată în cazul validării actului de dispoziție al renunțării la judecată în aplicarea prevederilor art. 406 din Codul de procedură civilă.
Procesul civil pornește la inițiativa reclamantului, care fixează prin actul de sesizare obiectul și limitele procesului, iar asupra acestuia, în condițiile legii, reclamantul are un drept de dispoziție, reglementat prin prevederile art. 9 din Codul de procedură civilă și manifestat inclusiv prin posibilitatea ca, potrivit art. 406 alin. (1) și (2) din Codul de procedură civilă, care constituie sediul materiei, să renunțe la judecată, în tot sau în parte, fie verbal, în ședința de judecată, fie prin cerere scrisă, personal sau prin mandatar cu procură specială.
În măsura în care o astfel de opțiune este dedusă judecății, după cum dispune art. 406 alin. (6) teza I din Codul de procedură civilă, renunțarea la judecată se constată printr-o hotărâre supusă recursului, care va fi judecat de instanța ierarhic superioară celei care a luat act de renunțare.
Pentru a statua în concret asupra căii de atac ce poate fiexercitată (apel sau recurs), este necesar a lămuri raportul dintre norma specială conținută în art. 406 alin. (6) teza I din Codul de procedură civilă, plasată în cartea a II-a — „Procedura contencioasă”, titlul I — „Procedura în fața primei instanțe”, capitolul III — „Unele incidente procedurale”, și alte norme speciale reglementate în Codul de procedură civilă fie în cartea a V-a — „Despre executarea silită”, fie în cartea a VI-a — „Proceduri speciale” ori în legi speciale, care prevăd că hotărârile pronunțate în primă instanță sunt supuse apelului/numai apelului.
Astfel, dată fiind topografia textelor, se constată cădispozițiile art. 406 alin. (6) teza I din Codul de procedură civilă sunt aplicabile și în privința procedurilor speciale, în lipsa unor prevederi speciale contrare.
Indicându-se, în mod expres, în dispozițiile art. 406 alin. (6) teza I din Codul de procedură civilă că hotărârea este supusă recursului, fără a se face vreo distincție în raport cu tipul de litigiu dedus judecății ori cu hotărârea ce urmează a se pronunța în cauză — susceptibilă doar de apel sau doar de recurs, respectiv atât de apel, cât și de recurs, rezultă că norma legală examinată vizează toate ipotezele.
Prin această normă cu caracter special s-a instituit, înprivința căii de atac de care este susceptibilă hotărârea prin care se constată, în cursul judecății, intervenirea acestui incident procedural, o derogare de la principiul accesorium sequitur principale, astfel încât hotărârea prin care prima instanță ia act de renunțarea la judecată va fi supusă doar recursului, chiar dacă hotărârea asupra fondului ar fi susceptibilă de apel.
De altfel, plecând de la premisa că, dacă se ia act derenunțarea la judecata în fața primei instanțe, ar fi vorba despre o hotărâre supusă apelului, se observă că art. 406 alin. (6) din Codul de procedură civilă derogă de la art. 466 alin. (1) din același cod, text de lege care prevede că „Hotărârile pronunțate în primă instanță pot fi atacate cu apel, dacă legea nu prevede în mod expres altfel”.
În plus, dispozițiile art. 2 din Codul de procedură civilă stabilesc vocația acestui act normativ de a constitui procedura de drept comun în materie civilă, precum și în alte materii, în măsura în care legile care le reglementează nu conțin dispoziții contrare, prevederile art. 406 alin. (6) din Codul de procedură civilă devenind aplicabile, cu titlu de regulă generală (drept procesual comun), în materie civilă și în procedurile speciale reglementate prin acte normative care nu conțin o reglementare diferită în materia căilor de atac care pot fi exercitate.
În literatura de specialitate s-a arătat că legile care reglementează alte materii, cum ar fi materia administrativă, contravențională, contenciosul electoral etc., chiar dacă reprezintă dreptul comun pentru materiile respective, cât privește normele de drept procesual pe care le conțin, constituie legi speciale față de Codul de procedură civilă, astfel încât, în materie de procedură, aceste legi speciale se vor aplica doar în cazurile pe care le reglementează, fiind de strictă interpretare și aplicare, iar acolo unde nu dispun, se vor completa cu prevederile Codului de procedură civilă.
Prin urmare, dispozițiile cuprinse în actele normative speciale care indică apelul drept cale de atac care poate fi exercitată împotriva hotărârii prin care prima instanță soluționează cererea de chemare în judecată au caracterul unor norme generale inserate într-o lege specială, iar acestea vor fi înlăturate de la aplicare, în ceea ce privește tipul căii de atac, în considerarea caracterului special al dispozițiilor art. 406 alin. (6) teza I din Codul de procedură civilă și a regulii de interpretare specialia generalibus derogant.
În consecință, având în vedere caracterul de normăspecială al prevederilor de mai sus, calea de atac a recursului se aplică și în materia procedurilor speciale, chiar dacă normele prin care sunt instituite respectivele proceduri reglementează căi de atac proprii procedurii respective.
Referitor la cea de-a doua chestiune de drept în raport cucare se invocă existența unor soluții divergente în practica instanțelor judecătorești, cât privește termenul de exercitare a căii de atac (durată și momentul de început al curgerii acestui termen), Înalta Curte de Casație și Justiție reține că acesta este termenul prevăzut pentru calea de atac proprie procedurii speciale respective.
Se constată că art. 406 alin. (6) din Codul de procedură civilă nu prevede decât tipul căii de atac (recurs), iar nu și durata termenului de exercitare a acestui termen și nici momentul de început al curgerii sale.
Ca atare, astfel cum s-a reținut anterior, tipul căii de atac,în cazul dat, este recursul, întrucât art. 406 alin. (6) teza I din Codul de procedură civilă constituie o normă juridică cu caracter special, care înlătură de la aplicare atât normele cu caracter general din materia căilor de atac (dreptul comun în materia căilor de atac), cât și normele procedurii speciale care reglementează tipul căii de atac proprii procedurii respective (dreptul comun în materia procedurii speciale).
Lacuna de reglementare în această privință și prezențaunui concurs de norme juridice ridică o problemă de identificare a termenului pentru declararea căii de atac, în sensul de a se stabili dacă acest termen este cel de drept comun, prevăzut de art. 485 alin. (1) teza I din Codul de procedură civilă, sau dacă sunt aplicabile termenele speciale instituite pentru proceduri și/sau în materii speciale și care, în considerarea unor situații specifice, derogă de la dreptul comun, sub aspectul duratei sau/și al momentului de la care aceste termene încep să curgă.Cât privește durata termenului și momentul de început alcurgerii acestuia, regimul juridic al renunțării la judecată se impune a fi completat cu normele juridice aplicabile materiei căreia îi aparține litigiul, reprezentând „dreptul comun în materia procedurii speciale”, întrucât aceasta are natura juridică a unui incident procedural care are ca efect finalizarea procedurii.
Numai în măsura în care normele procedurii speciale nuar reglementa aspectele în discuție, acestea s-ar completa, la rândul lor, cu regula generală în materia căilor de atac, instituită prin art. 485 alin. (1) din Codul de procedură civilă.
„Dreptul comun” în situația mai sus menționată este,așadar, reprezentat de normele care reglementează procedura specială [de exemplu, de normele procedurii ordonanței președințiale, care, în cuprinsul art. 1.000 alin. (1) din Codul de procedură civilă, prevăd un termen de exercitare a căii de atac cu durata de 5 zile de la pronunțare sau, după caz, de la comunicare], iar nu de normele generale care reglementează termenul de exercitare a recursului în procedură contencioasă [30 de zile de la comunicare, potrivit art. 485 alin. (1) din Codul de procedură civilă].
De altfel, regimul juridic al incidentului procedural, în lipsăde dispoziții legale speciale, urmează regimul juridic al fondului cererii în soluționarea căreia s-a ivit respectivul incident.
Normele juridice aplicabile unei proceduri specialederogă, ele însele, de la normele generale, iar o atare derogare a avut ca rațiune a instituirii sale, de regulă, urgența de soluționare a cauzei ce reclamă inclusiv termene de exercitare a căilor de atac mult mai scurte decât cele din dreptul comun.
Aplicarea unui termen de recurs de 30 de zile de lacomunicare pentru cenzurarea acestei soluții nu concordă cu intenția legiuitorului de a conferi, în cadrul procedurii speciale respective, urgență sporită în soluționarea cererii și, mai mult, în anumite situații, poate prezenta riscuri în planul derulării raporturilor dintre subiectele de drept, riscuri avute în vedere de legiuitor la momentul reglementării procedurii speciale [de exemplu, în materia ordinului de protecție, potrivit art. 45 alin. (1) din Legea nr. 217/2003, termenul de exercitare a căii de atac este de 3 zile de la pronunțare sau comunicare, după caz, sau materia contenciosului administrativ, în care termenul de recurs este de 15 zile de la comunicare].
Procedurile speciale conțin norme derogatorii de ladreptul comun, create cu scopul de a asigura soluționarea cu celeritate a anumitor cauze; or, aplicarea termenului general pentru exercitarea căii de atac în aceasta materie ar contraveni finalității pentru care au fost instituite respectivele proceduri speciale.
Ca atare, nu se impun a fi valorificate, în situația renunțării la judecată, argumentele care justifică existența unui termen de recurs de drept comun, stabilit potrivit art. 485 alin. (1) din Codul de procedură civilă, așadar, nu este justificată necesitatea de a fi supusă controlului instanței superioare o prelungire a duratei procedurii de natură a afecta termenul rezonabil de soluționare a cauzei, componentă a dreptului la un proces echitabil.
