Material realizat de Cadru Didactic Asociat la Facultatea de Studii Europene (Universitatea Babeș-Bolyai) Drd. Adrian I. BOGDAN
Ucraina capitulează în fața SUA?
Dinamica internațională din ultimele săptămâni a fost marcată de evoluții spectaculoase, comparabile doar cu marile momente de inflexiune geopolitică post-Război Rece. Vizita nereușită a președintelui Volodimir Zelenski la Casa Albă și întâlnirea eșuată cu președintele Donald Trump constituie apogeul unei serii de tensiuni acumulate în raporturile dintre Kiev și noua administrație de la Washington.
Blocajul diplomatic de la Washington, suspendarea temporară a sprijinului financiar și militar pentru Ucraina, precum și eșecul semnării unui nou acord bilateral exercită o presiune enormă atât asupra Kievului, cât și asupra Uniunii Europene. Declarația recentă a președintelui Zelenski, prin care și-a exprimat disponibilitatea de a adera la condițiile impuse de Trump pentru un posibil armistițiu, sugerează o capitulare de facto a Ucrainei. Acest gest echivalează cu o recunoaștere implicită a vulnerabilităților strategice ale Kievului și plasează Ucraina într-o poziție inconfortabilă în perspectiva viitoarelor negocieri.
Europa și riscul marginalizării în marile negocieri
Se conturează tot mai clar perspectiva unei păci negociate între Washington și Moscova, fără consultarea sau implicarea directă a Uniunii Europene, o situație profund defavorabilă pentru interesele europene. Cauza principală a acestei marginalizări este lipsa unei strategii de securitate coerente și a unei viziuni pe termen lung în ceea ce privește autonomia defensivă a Europei. Politicile greșit calibrate ale ultimelor administrații europene, în special la nivelul Comisiei Europene, au condus la o criză de credibilitate și la o vulnerabilitate strategică accentuată.
Recentele inițiative ale președintei Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, care a propus o intensificare a achizițiilor de armament, par mai degrabă un răspuns tardiv la o problemă gestionată defectuos de-a lungul ultimului deceniu. În loc să se fi concentrat pe consolidarea capacităților defensive comune, Uniunea Europeană a fost angrenată într-un șir de politici economice și ecologice radicale, adesea lipsite de fezabilitate, care au subminat stabilitatea internă a proiectului european.
Această absență a unei direcții strategice clare a transformat Europa într-un actor pasiv, vulnerabil la deciziile unilaterale ale Washingtonului. Dependența structurală de SUA în domeniul securității a fost mult timp evidentă, dar actuala criză expune această realitate într-o manieră și mai acută. În lipsa unei regândiri fundamentale a proiectului european, riscul decredibilizării internaționale și al unei crize interne de legitimitate devine din ce în ce mai pronunțat. O Uniune Europeană percepută drept un actor slab și dezbinat ar putea pierde nu doar influența geopolitică, ci și încrederea propriilor cetățeni într-un moment marcat de instabilitate socială și de erodarea încrederii în instituțiile publice.
Kissinger și modelul Diplomației Trilaterale 2.0
În cadrul actualei administrații republicane, dar și în anumite cercuri democrate, se cristalizează o viziune conform căreia politica externă a SUA ar trebui să fie reorientată spre contracararea ascensiunii Chinei prin destrămarea alianței sino-ruse. Această strategie amintește de manevrele diplomatice orchestrate de Henry Kissinger în anii ’70, când SUA au reușit să detensioneze relațiile cu Beijingul, exploatând foarte inteligent divergențele sino-sovietice.
Astăzi, însă, reeditarea unei astfel de inițiative este considerabil mai dificilă. Relațiile dintre Rusia și China s-au consolidat pe parcursul ultimelor două decenii, devenind mult mai profunde decât alianța ideologică sino-sovietică de altădată. O eventuală apropiere a Washingtonului de Moscova, stimulată de un acord de pace favorabil Rusiei în Ucraina, ar putea avea consecințe neprevăzute. În loc să slăbească legătura sino-rusă, o asemenea strategie riscă să fragilizeze relațiile dintre SUA și Europa, ceea ce ar putea submina pe termen lung poziția occidentală în confruntarea cu Beijingul.
Orice tentativă americană de a atrage Rusia într-o realiniere geopolitică ar trebui să fie plasată într-un cadru mai amplu, vizând în special perioada post-Putin. În acest sens, diplomația americană ar trebui să adopte o abordare echilibrată, menținând în același timp o relație solidă cu Uniunea Europeană. Divergențele transatlantice privind securitatea Europei, împărțirea costurilor pentru apărare și diferențele ideologice trebuie tratate pragmatic, printr-un dialog deschis și constructiv, evitând antagonizările inutile.
Concluzii și perspective
În cele din urmă, Statele Unite vor fi nevoite să recunoască faptul că un parteneriat solid cu Europa reprezintă o condiție esențială pentru succesul în competiția strategică cu China. În ciuda avantajelor pe termen scurt pe care le-ar putea oferi un acord temporar cu Rusia, Moscova nu poate fi considerată un aliat de încredere pe termen mediu și lung. În paralel, Ucraina se va confrunta cu schimbări politice semnificative odată cu încheierea conflictului, în timp ce Rusia va încerca să capitalizeze câștigurile obținute și să-și refacă relațiile economice cu Occidentul.
Europa, deși tratată cu o anumită indiferență de Washington în acest context, trebuie să-și redefinească propriul rol strategic. Consolidarea coeziunii interne, creșterea contribuției la securitatea colectivă și dezvoltarea unei viziuni de politică externă clar definite sunt esențiale pentru viitorul Uniunii Europene. Cel mai mare risc pentru Europa rămâne nu doar o distanțare de SUA, ci neutralitatea strategică într-un sistem internațional marcat de competiția dintre marile puteri. O astfel de postură ar putea părea confortabilă pe termen scurt, dar pe termen lung ar fi exploatată de China, care urmărește atent orice slăbiciune a unității occidentale.
