În ceea ce priveşte etapele audierii propriu-zise, din punct de vedere legal trebuie parcurşi cronologic mai mulți pași. Institutul Național al Magistraturii a elaborat un Ghid de bune practici privind tactica audierii în procesul penal ce cuprinde mai multe etape.
a) Etapa identificării:
Potrivit art. 107 din C. proc. pen., la începutul primei audieri, organul judiciar adresează întrebări privind persoana suspectului sau a inculpatului. În practică, au existat situații când făptuitorii nu îşi cunoşteau cu exactitate datele de identitate sau care nu avuseseră niciodată acte de identitate, nefigurând în baza de date privind evidența populației. În aceste situații s-a procedat la amprentarea, luarea unor probe genetice, fotografierea acestora, dispunându-se ulterior efectuarea unor expertize antropologice sau genetice. Este important ca, în această etapă a identificării, organul judiciar să nu se mărginească doar la consemnarea pe formular a datelor de identitate, ci să încerce să poarte un dialog cu făptuitorul pentru a-i cunoaşte personalitatea şi pentru a crea un cadru propice de discuții.
b) Etapa comunicării învinuirii:
Potrivit art. 108 alin. 1 din C. proc. pen., organul judiciar comunică suspectului sau inculpatului calitatea în care este audiat, fapta prevăzutăde legea penală pentru săvârşirea căreia este suspectat sau pentru care a fost pusă în mişcare acțiunea penală şi încadrarea juridică a acesteia.
c) Etapa comunicării drepturilor și obligaţiilor
Potrivit art. 108 alin. 2 din C. proc. pen., suspectului sau inculpatului i se aduc la cunoştință drepturile prevăzute la art. 83 din C. proc. pen., apoi obligațiile expres prevăzute de lege. Pentru o bună comunicare cu persoana audiată, anchetatorul trebuie să aibă răbdarea necesară de a-i explica pe îndelete şi în mod concret toate aceste aspecte procedurale şi nu doar să se rezume la a consemna birocratic pe formular că i-au fost aduse la cunoştință toate aceste prevederi.
d) Etapa narativă sau a relatării libere:
Potrivit art. 109 alin. 1 teza I din C. proc. pen., suspectul sau inculpatul este lăsat să declare tot ceea ce doreşte referitor la fapta prevăzută de legea penală care i-a fost comunicată.
În această etapă, organul judiciar va trebui să aibă răbdarea de asculta ceea ce declară persoana audiată fără a o întrerupe în vreun fel şi fără a-i adresa întrebări. Întreruperea poate fi făcută doar dacă, după ce i s-a lăsat suficient timp pentru relatare, a deviat cu mult de la obiectul cauzei.
e) Etapa interogativă sau a formulării întrebărilor:
Potrivit art. 109 alin. 1 teza II-a din C. proc. pen., după etapa relatării libere, suspectului sau inculpatului i se pot pune întrebări.
Se va începe cu întrebările deschise, iar întrebările închise vor fi formulate numai în măsura în care răspunsurile la întrebările deschise nu sunt considerate suficiente. O întrebare deschisă creează cadrul unei relatări („Povesteşte-mi, ce s-a întâmplat?”), spre deosebire de întrebarea închisă, care oferă un număr limitat de posibile răspunsuri („Tu ai omorât-o pe victimă?”). Întrebările care trebuie evitate sunt întrebările negative („Tu nu ai participat la faptă, e adevărat?”), întrebările compuse („La ce oră ai ajuns şi cât timp ai stat?”), întrebările despre pedeapsă („Câți ani de puşcărie crezi că merită cel care a făcut asta?”) sau întrebările sugestive.
f) Etapa consemnării declaraţiei:
Este contraindicată o consemnare a declarației care să fie făcută de anchetatorul care conduce activitatea de audiere, deoarece acesta trebuie să se concentreze strict pe făptuitor. Consemnarea trebuie făcută de un grefier sau de al doilea anchetator. Paralel cu consemnarea, Codul de procedură penală prevede obligativitatea înregistrării audio sau audio-video a declarației făptuitorului sau inculpatului (cu excepția situației în care înregistrarea nu e posibilă).
g) Etapa semnării declaraţiei2.5. Atitudini ale făptuitorului în raport cu învinuirea
În cursul audierii, făptuitorul poate să aibă următoarele atitudini:
Refuzul de a da declaraţii, prin recurgerea la dreptul procedural la tăcere:
Într-o atare situație, organul judiciar nu trebuie să insiste să-l convingă pe făptuitor că este în interesul său să dea o declarație. Această insistență ar putea să pară în ochii făptuitorului o atitudine de nesiguranță ce are la bază lipsa unui probatoriu consistent.
Partajează acest conținut:
