Dreptul de a nu fi discriminat este încălcat nu numai atunci când persoane aflate în situaţii analoage sunt tratate diferit fără o justificare obiectivă şi rezonabilă, dar şi atunci când se omite un tratament diferit, tot fără justificări obiective şi rezonabile, al persoanelor aflate în situaţii diferite, necomparabile. Astfel, dacă ar fi să ne raportam la acest ultim criteriu, situaţia diferită a unei persoane private de libertate, faţă de o persoană aflată în libertate, reprezintă discriminare dacă, fără nici o justificare obiectivă şi rezonabilă, instituţia bancară a omis să elaboreze o procedură prin care să asigure şi acestei categorii de persoane accesul la produsele sale de bază.
Prin sentinţa civilă nr. 2655/07.06.2021 pronunţată de Judecătoria Arad în dosarul nr. 12805/55/2020 a fost respinsă acțiunea civilă formulată de reclamantul A, aflat în PMS Arad, în contradictoriu cu Banca B…, C şi D.. Fără cheltuieli de judecată.
Prin decizia civilă nr. 88/16.02.2022 pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. […] /55/2020 a fost respins ca nefondat apelul declarat de apelantul-reclamant A. în contradictoriu cu intimatele-pârâte Banca B. – Sucursala Arad, C şi D., împotriva sentinţei civile nr. 2655 din 07.16.2021 pronunţate de Judecătoria Arad în dosar nr. […] /55/2020.
Analizând recursul prin prisma motivelor invocate, dar şi prin raportare la dispoziţiile art. 488-498 C.pr.civ., Curtea constată că acesta nu este fondat, dar se impune substituirea motivării în parte, întrucât argumentele din decizie nu pot fi menţinute, chiar dacă cererea reclamantului trebuie respinsă.
Acesta a solicitat obligarea pârâtei la deschiderea unui cont personal, problema de drept fiind aceea dacă era îndreptăţit la operaţiunea respectivă în condiţiile în care se află deţinut în penitenciar.
Instanţele de fond au apreciat că potrivit art. 70 alin. (3) din Legea nr. 254/2013 şi art. 100 din HG nr. 157/2016 personale private de libertate pot depune sume de bani doar în modalitatea specială prevăzută de lege, neexistând o prevedere legală care să confere acesteia dreptul de a deschide cont bancar. Motivele invocate de bancă la cererea reclamantului au fost apreciate ca întemeiate.
În plus, în decizia de apel se arată că refuzul băncii apare ca fiind justificat de un scop legitim, prin prisma prevederilor propriului statut şi a practicilor bancare, nefiind îndeplinite cerinţele art. 2 alin. (3) din OG nr. 137/2000 pentru existenţa unei discriminări.
În esenţă, Curtea apreciază că aceste considerente nu pot fi menţinute, dar cererea reclamantului de obligare a pârâtei la deschiderea unui cont bancar nu poate fi admisă, faţă de caracterul general al formulării, care nu este apt a învesti legal instanţa, astfel că nu sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 194 lit. c) C.pr.civ. Mai exact, nu a fost indicat tipul de cont care se solicită a fi emis, fiind de notorietate faptul că băncile au în ofertă mai multe forme de economisire, cu condiţii diferite fiecare, pentru care banca trebuie să realizeze o analiză distinctă, în funcţie de profilul clientului şi tipul de contract.
Din studiul paginii de internet a Băncii B. rezultă că aceasta deţine mai multe pachete de conturi curente în ofertă. În acelaşi timp, analiza condiţiilor de fond pentru deschiderea unui cont bancar revine în caz de litigiu instanţei specializate în litigii cu profesioniştii.
Contrar instanţelor de fond, Curtea apreciază că recurentul poate apela la deschiderea unui cont bancar, suplimentar modalităţii speciale stabilite prin legea care reglementează modul de executare a pedepselor.
În primul rând, legea română nu reglementează această situaţie, a conturilor la bănci private, textele de lege reţinute prin decizia de apel referindu-se la posibilitatea de a primi bani în contul deschis la trezorerie, dar nu ca o cale exclusivă după cum rezultă din însuşi textul legii.
Dacă s-ar admite interpretarea din decizie s-ar ajunge la situaţia în care dacă la încarcerare deţinutul deţine conturi bancare acesta să nu poată efectua transferuri, desfiinţa conturi, înfiinţa conturi, posibilităţi pe care legea română nu le exclude.
În acelaşi sens, poate fi invocat art. 1 din Procotolul nr. 1 adiţional la Convenţie care apără dreptul de proprietate.
De asemenea, dacă legiuitorul nu a folosit sintagma „ exclusiv”, per a contrario, deschiderea unui cont bancar este permisă.
Un argument în plus, în acest sens, este dat de conţinutul art. 100 din HG nr.
157/2016, care are în vedere depunerea sumelor de bani la intrarea în penitenciar. Or, nu aceasta este situaţia învederată de recurentul reclamant.
Curtea reţine că prezenta cauză pune în discuţie dreptul unei persoane condamnate de a deschide un cont bancar, în vederea virării unor sume de bani primite periodic, cu scopul capitalizării acestora.
De la început trebuie precizat că refuzul pârâtei – bănci de a deschide un cont reclamantului a fost întemeiat în principal pe condiţia reclamantului de persoană aflată în executarea unei pedepse privative de libertate, ca urmare a unei condamnări pentru comiterea unei infracţiuni grave.
Abia ulterior, prin întâmpinarea formulată în faţa primei instanţe pârâta bancă şi-a justificat refuzul şi prin faptul că operaţiunea de deschidere a unui cont bancar presupune prezenţa fizică a solicitantului în incinta băncii, ceea ce în speţă nu se poate realiza faţă de situaţia reclamantului, de persoană încarcerată.
Tribunalul a validat apărările băncii, reţinând că nu există discriminare, întrucât situaţia de detenţie în care se află reclamantul împiedică efectuarea verificărilor referitoare la cunoaşterea clientelei, ce presupune stabilirea identităţii clientului şi a beneficiarului real, stabilirea profilului tranzacţional, sursa fondurilor şi volumul veniturilor, toate aceste verificări impunând prezenţa fizică a reclamantului într-una din unităţile băncii.
Intimata pârâtă a invocat în apărare două impedimente la deschiderea unui cont bancar reclamantului recurent: faptul că o persoană condamnată nu poate părăsi locul de detenție pentru a se prezenta la bancă (ci doar pentru a se prezenta la organele judiciare şi din motive medicale), dar şi că deschiderea unui cont nu poate fi realizată decât dacă solicitantul se prezintă într-un sediu bancar.
Chiar dacă dispoziţiile Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de liberate nu ar permite părăsirea locului de detenţie în scopul deschiderii unui cont bancar, deşi intimata pârâtă nu a indicat un temei de drept în acest sens din lege, oferta comercială a pârâtei Banca B. oferă posibilitatea deschiderii unui cont bancar în sistem online (contul George on-line), după cum recurentul poate desemna un mandatar pentru a se prezenta la bancă şi a deschide contul dorit.
Or, în condiţiile în care nu au fost efectuate minime cercetări pentru a afla dacă şi în ce modalitate o persoană condamnată poate părăsi locul de detenție şi observând că prezenţa fizică a solicitantului, în sediul băncii, nu este indispensabilă pentru deschiderea unui cont, concluzia tribunalului privind existenţa unor motive întemeiate nu se susţine.
Din contră, astfel cum se va arăta în cele ce urmează, situaţia specială în care se află reclamantul, impune adoptarea unor măsuri suplimentare pentru a-i asigura acestuia accesul la un cont bancar, ca serviciu de bază.
Pentru a stabili dacă în speţă a avut loc o discriminare, Curtea urmează a analiza dacă refuzul băncii, întemeiat exclusiv pe condiţia reclamantului de persoană condamnată la o pedeapsă privativă de liberate, pentru săvârşirea unei infracţiuni grave, este justificat.
În primul rând, Curtea reţine că deși măsurile privative de libertate implică de obicei pentru persoana deținută unele inconveniente, suferința și umilința survenite în cursul executării pedepsei închisorii nu trebuie să le depășească pe cele pe care le presupune, în mod inevitabil, o anumită formă de tratament sau de pedeapsă legitimă.
De asemenea, pedeapsa închisorii nu determină pierderea, de către deținut, a drepturilor civile şi politice, cu excepţia celor care au fost interzise, potrivit legii, prin hotărârea definitivă de condamnare, precum şi a celor a căror neexercitare sau exercitare restrânsă rezultă inerent din privarea de libertate ori din raţiuni de menţinere a siguranţei deţinerii (art. 7 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate).
Or, în speţă, nu există nicio dovadă că prin hotărârea de condamnare, reclamantului i s-ar fi restrâns dreptul de acces la bunuri şi servicii.
În ceea ce priveşte criteriile pentru a reţine existenţa discriminării, Curtea reţine următoarele:
Potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, „prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice”.
Astfel, se consideră discriminare o diferenţiere bazată pe un criteriu care atinge un drept.
În conformitate cu jurisprudenţa CEDO în domeniu, diferenţa de tratament devine discriminare atunci când se fac distincţii între situaţii analoage şi comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă.
Instanţa europeană a decis, în mod constant, că pentru ca o asemenea încălcare să se producă „trebuie stabilit că persoane plasate în situaţii analoage sau comparabile, în materie, beneficiază de un tratament preferenţial şi că această distincţie nu-şi găseşte nici o justificare obiectivă sau rezonabilă”.
Pe de altă parte, în hotărârea dată în cazul Thlimmenos împotriva Greciei din 6 aprilie 2000, Curtea de la Strasbourg a concluzionat că „dreptul de a nu fi discriminat, garantat de Convenţie, este încălcat nu numai atunci când statele tratează, în mod diferit, persoane aflate în situaţii analoage, fără a oferi justificări obiective şi rezonabile, dar şi atunci când statele omit să trateze diferit, tot fără justificări obiective şi rezonabile, persoane aflate în situaţii diferite, necomparabile”.
Aşadar, există o discriminare nu numai atunci când persoanele aflate în situaţii similare sunt tratate în mod diferenţiat, dar şi atunci când persoanele aflate în situaţii diferite sunt tratate în mod identic.
Fapta de discriminare este determinată de existenţa unui criteriu. Se poate invoca orice criteriu întrucât enumerarea din art. 2 alin. (1) a O.G. nr. 137/2000 nu are caracter limitativ.
O faptă poate fi considerată discriminatorie dacă atinge un drept, oricare dintre cele garantate de tratate internaţionale ratificate de România sau cele prevăzute de legislaţia naţională.
În speță, refuzul pârâtei bancă de a deschide un cont bancar i-a afectat reclamantului dreptul de acces la bunuri şi facilităţi. Potrivit art. 3 alin. (1) lit. c) din O.G. 137/2000, „dispoziţiile privind discriminarea se aplică tuturor persoanelor fizice sau juridice, publice sau private, precum şi instituţiilor publice cu atribuţii în ceea ce priveşte … serviciile publice sau alte servicii, accesul la bunuri şi facilităţi”. Pârâta s-a apărat arătând că este o instituţie privată care are dreptul de a-şi alege clientela, iar serviciile oferite sunt private.
Deşi Curtea este de acord că, de principiu, o societate privată poate să-şi aleagă clientela, această alegere trebuie justificată obiectiv şi rezonabil.
Pe de altă parte, reclamanta a omis faptul că nu este o simplă societate comercială furnizoare de servicii private, ci o instituţie bancară furnizoare de servicii de plată şi capitalizare.
În ultima perioadă, pe fondul creşterii gradului de utilizare a mijloacelor moderne de plată în contextul digitalizării accelerate a economiei şi a dezvoltării comerţului online, inclusiv ca urmare a restricţiilor sanitare şi a contextului epidemiologic actual, utilizarea serviciilor bancare a devenit esenţială, existând state în care folosirea monedei ca instrument de plată este din ce în ce mai rară. În acest context serviciile bancare au depăşit sfera unor simple servicii private, interesul public urmărit fiind din ce în ce mai evident.
Încă din anul 2014, prin Directiva 2014/92/UE, Parlamentul European a arătat că dezvoltarea unei economii moderne, favorabile incluziunii sociale, depinde tot mai mult de furnizarea universală a serviciilor de plată. În acest context a arătat că consumatorii trebuie să aibă acces cel puţin la următoarele operaţiuni: depunerea de fonduri într-un cont de plăți, retragerea de numerar dintr-un cont de plăți, precum şi executarea sau primirea operațiunilor de plată, inclusiv transferuri de credit, către și de la terți. Acestea au fost denumite servicii de bază, iar importanţa lor deosebită a determinat impunerea unui set de reguli care să faciliteze accesul consumatorilor.
Faţă de toate aceste considerente, rezultă cu evidenţă că pârâta face parte din categoria persoanelor vizate de dispozițiile art. 3 alin. (1) din O.G. 137/2000, obligate să se abţină, în activitatea comercială desfăşurată, de la orice practici discriminatorii.
Criteriul de discriminare este condiţia reclamantului de persoană condamnată pentru o infracţiune gravă, aflată în executarea unei pedepse privative de libertate, întrucât astfel cum s-a reţinut anterior, prin condamnarea la pedeapsa închisorii, reclamantului nu i s-a interzis dreptul de acces la bunuri şi servicii.
În ceea ce priveşte condiţia unei justificări obiective şi rezonabile, Curtea reţine că pârâta – bancă a justificat refuzul de a-i deschide reclamantului un cont curent prin aceea că sancţionarea reclamantului pentru săvârşirea unei infracţiuni grave, reprezintă un risc reputaţional, dar şi risc operaţional.
Apărarea trebuie înlăturată, în condiţiile în care pârâta nu a fost în măsură să explice în ce fel deschiderea unui cont curent pentru reclamant ar atrage o percepţie nefavorabilă asupra imaginii sale, i-ar afecta negativ veniturile, câtă vreme identitatea şi alte elemente ce privesc titularii conturilor, cum ar fi antecedentele penale ale acestora, nu sunt informaţii accesibile oricăror persoane.
Ar mai fi de adăugat şi că reclamantul a solicitat un serviciu de bază, şi anume deschiderea unui cont în care să-i fie virate sumele primite cu titlu de despăgubire de la Curtea de la Strasbourg şi nu o linie de credit pentru a exista un potenţial risc reputaţional pentru pârâtă. Invocarea riscului de spălare de bani sau de finanţare a terorismului este în afara speţei, în condiţiile în care infracţiunea pentru care a fost condamnat reclamantul nu are nicio legătură cu spălarea de bani sau terorismul.
Pârâta a mai invocat că măsura este justificată de necesitatea evitării unor situaţii care pot fi generatoare de risc reputaţional şi/sau conflict de interese, prin deschiderea de conturi curente deţinuţilor care sunt privaţi de libertate, fără verificarea identităţii clientului şi a beneficiarului real, fără a cunoaşte natura relaţiei de afaceri a clientului cu banca şi a profilului tranzacţional, care să cuprindă cel puţin obţinerea de informaţii despre scopul şi natura relaţiei de afaceri, sursa fondurilor, volumul activelor sau al veniturilor etc.
Această apărare trebuie înlăturată „de plano” în condiţiile în care tocmai calitatea de persoană privată de liberate a reclamantului face ca aceste verificări să fie mult mai facil de realizat decât în cazul unei persoane aflate în liberate. Toate acestea informaţii se află la locul de deţinere, iar credibilitatea informaţiilor furnizate de administraţia locului de deţinere nu poate fi pusă la îndoială.
Şi nu în ultimul rând, pârâta a justificat refuzul, prin aceea că deschiderea unui cont bancar presupune prezenţa fizică a solicitantului la sediul băncii, ceea ce în speţă nu se poate realiza datorită detenţiei reclamantului.
Şi această apărare se impune a fi înlăturată având în vedere că, anterior, Curtea a reţinut că banca pârâtă oferă servicii on-line de deschidere a unui cont, servicii care în mod evident nu presupun prezenţa fizică a solicitantului la sediul băncii. De asemenea, contractul se poate încheia şi prin mandatar.
Trebuie reţinut însă cu prioritate că banca nu poate refuza reclamantului dreptul de acces la un serviciu de bază, pe acest motiv. Astfel cum s-a reţinut anterior, dreptul de a nu fi discriminat este încălcat nu numai atunci când persoane aflate în situaţii analoage sunt tratate diferit fără o justificare obiectivă şi rezonabilă, dar şi atunci când se omite un tratament diferit, tot fără justificări obiective şi rezonabile, al persoanelor aflate în situaţii diferite, necomparabile.
Astfel, dacă ar fi să ne raportăm la acest ultim criteriu, situaţia diferită a unei persoane private de libertate, faţă de o persoană aflată în libertate, reprezintă discriminare dacă, fără nici o justificare obiectivă şi rezonabilă, instituţia bancară a omis să elaboreze o procedură prin care să asigure şi acestei categorii de persoane accesul la produsele sale de bază.
Pârâta bancă nu poate invoca prevederile propriului statut şi ale practicii bancare pentru a justifica acest refuz, în condiţiile în care acestea trebuie elaborate în aşa fel încât să asigure accesul consumatorilor, cel puţin la produsele de bază, fără nicio discriminare, iar respectarea acestei reguli impune adaptarea la situaţiile speciale în care se pot afla diferite categorii de consumatori.
Având în vedere aceste aspecte, Curtea constată că refuzul băncii pârâte reprezintă discriminare conform art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.
Chiar dacă Banca B. nu are obligaţia de a pune la dispoziţia oricui şi oricând produse bancare, aşa cum se apără prin întâmpinare, orice refuz trebuie temeinic şi legal motivat.
Dar acţiunea nu se poate admite, aşa cum s-a arătat la începutul considerentelor. Dacă reclamantul insistă în deschiderea contului el trebuie să procedeze în consecinţă, să ofere informaţii complete astfel încât banca să fie în măsură să analizeze pe fond cererea. În acelaşi timp, şi reclamantul are obligaţia de a acţiona cu bună-credinţă, în limitele legii, având un scop determinat şi legitim, iar nu doar să solicite de a fi dus de Penitenciar la sediul băncii, şi cererea sa trebuie să fie fermă, pentru ca banca să o cerceteze ca atare. Prin urmare, faţă de argumentele de fapt şi de drept expuse supra, Curtea, în baza art. 496 alin. (1) C.pr.civ. a respins recursul.
