AV. DICU LEVENTE:
Din ’89 am pășit pe drumul cel „bun”, fiind deschisă calea spre mult râvnita libertate, cea a democrației. Sistemul de drept aparent a sprijinit această „aventură”, având la bază unul dintre cele mai vechi cadre legale democratice moderne, cel francez.
Acesta este bazat pe niște principii clare și corecte, a căror nerespectare atrage după sine sancțiuni civile, precum nelegalitatea. Cele mai relevante în contextul actual sunt cel al bunei-credințe și cel potrivit căruia „nemo auditur propriam turpitudinem allegans”. Dacă e să analizăm însă situația actuală, mai ales din punctul de vedere al bugetului de stat, putem lesne observa că niciunul dintre cele două principii nu este respectat.
Statul vrea să acopere „gaura bugetară” prin mărirea de taxe. Din nou. Deși acest deficit este generat de conducerea statului (fără să intru în detalii tehnice), se încearcă și, probabil, se va reuși transferul acestei poveri pe umerii noștri.
Cu alte cuvinte, își invocă propria culpă, însă tot ei aruncă pisica moartă în grădina noastră, argumentând că nu sunt alte soluții. Din păcate pentru noi, raporturile juridice dintre cetățean/contribuabil și stat nu mai sunt guvernate de principiile mai sus amintite, iar prin forța coercitivă a statului orice normă (a se citi suprataxă) va putea fi impusă și încasată de la noi.
Parlamentul, ca și for legislativ compus din reprezentanții „noștri”, asistă de cele mai multe ori la mazilirea cetățenilor/contribuabililor, argumentând prin sloganul obosit și jerpelit „în numele unui bine mai mare”.
Guvernul face tot posibilul ca planurile sale să fie transpuse în practică, având și mijloace legale să ocolească forul legislativ dacă situația sau conjunctura o cere.
Și așa ajungem să asistăm de mai multe decenii la dejucarea principiilor democratice, fără vreo repercusiune reală asupra celor ce orchestrează asemenea demersuri.
Dar cui nu i-ar conveni să poată cheltui fără cap, știind că, până la urmă, oricând poate apela la măsuri prin care îi sunt acoperite golurile financiare de alții și fără nicio repercusiune efectivă asupra persoanei sale?
Cei din mediul politic afirmă că au o responsabilitate față de cetățeni și că aceștia îi pot sancționa, cică, oricând. Însă cum o pot face? Prin vot.
Votul se repetă din 4 în 4 ani. Și cu ce folos?
În acest interval, guvernele se schimbă mai des decât ciorapii și nimeni nu mai știe cine, ce a făcut și, mai ales, când.
Apelând la FMI, care va „intuba” România și va veni cu un pachet de măsuri prin care ne vor îndatora și mai mult, se încearcă transferarea elegantă a responsabilității și vor avea cu ce să se acopere, spunând că aceste idei de majorare a taxelor nu le aparțin, ci au fost „impuse”.
Ca să îl parafrazez pe regretatul Andrei Gheorghe (Dreptul la replică): „România este țara în care niciodată nimic nu se termină.”
Și, în esență, vorba sa este și azi actuală.
În contextul acestor schimbări, un singur lucru rămâne constant: și anume obligația noastră de plată a taxelor, oricâte și oricare ar fi ele.
Democratiae vivat!
