Decizia nr. 48/2020, publicată în M. Of. nr. 963 din 20 octombrie 2020
Soluția: Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Bistriţa-Năsăud – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: Dacă dispoziţiile art. 509 alin. (1) din Codul de procedură civilă pot fi interpretate ca fiind aplicabile şi în cazul formulării unei cereri de revizuire în materia dreptului procesual civil în ipoteza hotărârilor rămase definitive prin încălcarea principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene.
Considerente:
[…]90. Nu este însă îndeplinită condiţia legăturii cu cauza a chestiunii de drept ce face obiectul prezentei sesizări şi, decurgând din aceasta, nici condiţia privind dificultatea şi seriozitatea chestiunii de drept deduse judecăţii, sens în care se reţin argumentele ce vor fi expuse în cele ce urmează.
91. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat în mod constant asupra condiţiei ca problema de drept supusă judecăţii să comporte un grad ridicat de dificultate, astfel încât, în aplicarea dispoziţiilor art. 519 şi următoarele din Codul de procedură civilă, să fie necesar ca instanţa supremă să se pronunţe asupra interpretării şi aplicării unor chestiuni de drept serioase şi reale.
92. În speţă, abordarea chestiunii de drept deduse judecăţii relevă faptul că instanţa de trimitere face referire la interpretarea dispoziţiilor art. 509 alin. (1) din Codul de procedură civilă, fără a menţiona care dintre ipotezele textului legal ar putea pune probleme în interpretare şi/sau aplicare.
93. Cu privire la condiţia dificultăţii şi seriozităţii chestiunii de drept deduse judecăţii, se reţine că ambiguitatea întrebării adresate de instanţa de trimitere este amplificată de menţionarea în textul însuşi al acesteia a faptului că interpretarea vizează „revizuirea în materia dreptului procesual civil”, ceea ce presupune ca instanţa supremă, plecând de la dispoziţii ale Codului de procedură civilă în materia revizuirii, să se pronunţe prin extindere sau completare, pe cale de interpretare, asupra acestei căi extraordinare de atac de retractare, aplicabilă tuturor cauzelor civile, în condiţiile în care hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene invocată vizează un domeniu specializat, iar decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, invocată de asemenea ca argument, vizează tot un domeniu strict delimitat, cel al contenciosului administrativ.
94. Din acest din urmă punct de vedere, se impune evocarea Deciziei nr. 1.039 din 5 decembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 61 din 29 ianuarie 2013, prin care Curtea Constituţională a reţinut că textul legal criticat [art. 21 alin. (2) teza I din Legea nr. 554/2004] introduce în planul legii contenciosului administrativ un nou motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de art. 322 din Codul de procedură civilă din 1865.
95. Potrivit art. 15 alin. (2) din Legea nr. 24/2000, caracterul special al unei reglementări se determină în funcţie de obiectul acesteia, circumstanţiat la anumite categorii de situaţii, şi de specificul soluţiilor legislative pe care le instituie, iar potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, reglementarea este derogatorie dacă soluţiile legislative referitoare la o situaţie anume determinată cuprind norme diferite în raport cu reglementarea-cadru în materie, aceasta din urmă păstrându-şi caracterul său general obligatoriu pentru toate celelalte cazuri.
96. În aplicarea acestui text de lege, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că nu este posibilă extinderea dispoziţiilor din materii strict specializate – dreptul administrativ, dreptul consumatorilor – în materia dreptului comun, cu atât mai puţin în domeniul căilor de atac, expres şi limitativ reglementate de lege.
97. Lipsa dificultăţii şi seriozităţii chestiunii de drept supuse dezlegării este accentuată de statuarea cuprinsă în Hotărârea din 6 octombrie 2015, pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-69/14 (Dragoş Constantin Târşia împotriva Statului român, Serviciului public comunitar regim permise de conducere şi înmatriculare a autovehiculelor), în sensul că: „Dreptul Uniunii, în special principiile echivalenţei şi efectivităţii, trebuie interpretat în sensul că nu se opune, în împrejurări precum cele din litigiul principal, ca o instanţă naţională să nu aibă posibilitatea de a revizui o hotărâre judecătorească definitivă pronunţată în cadrul unei acţiuni de natură civilă, în cazul în care această hotărâre se dovedeşte a fi incompatibilă cu o interpretare a dreptului Uniunii reţinută de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene ulterior datei la care hotărârea menţionată a rămas definitivă, chiar dacă o astfel de posibilitate există în ceea ce priveşte hotărârile judecătoreşti definitive incompatibile cu dreptul Uniunii pronunţate în cadrul unor acţiuni de natură administrativă.”
98. Ca argument suplimentar, instanţa supremă constată că art. 21 din Legea nr. 554/2004, privitor la calea de atac extraordinară a revizuirii în materia contenciosului administrativ, a suferit o ultimă modificare adusă prin Legea nr. 212/2018 pentru modificarea şi completarea Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 şi a altor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 658 din 30 iulie 2018.
99. Cum Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă a suferit, ulterior datei de 30 iulie 2018, o modificare consistentă prin Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.074 din 18 decembrie 2018, iar această modificare nu a vizat şi cazurile de revizuire prevăzute de art. 509 alin. (1) din Codul de procedură civilă, este dincolo de orice îndoială că intenţia legiuitorului nu a privit extinderea cazurilor de revizuire în sensul în care aceasta a operat în materia contenciosului administrativ.
100. Sintetizând, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că întrebarea adresată de instanţa de trimitere este lipsită de claritatea care ar trebui să releve serioase îndoieli asupra interpretării şi aplicării dispoziţiilor art. 509 din Codul de procedură civilă în ansamblul lor.
101. Un alt aspect care pune sub semnul îndoielii admisibilitatea sesizării atât din perspectiva condiţiei dificultăţii şi seriozităţii chestiunii de drept, cât şi din perspectiva condiţiei legăturii cu cauza chestiunii de drept este fundamentat pe considerente ce pornesc de la contextul în care a fost formulată sesizarea.
102. În acest sens instanţa supremă constată că în susţinerea cererii de revizuire s-au invocat dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 5 şi 10 din Codul de procedură civilă.
103. Totodată, constată că atât în cadrul cererii de revizuire, cât şi în cadrul cererii de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în condiţiile art. 519 şi următoarele din Codul de procedură civilă, revizuenţii au invocat Ordonanţa din 6 octombrie 2019 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pronunţată în Cauza C-75/19 (MF împotriva BNP Paribas Personal Finance Paris – S.A. Sucursala Bucureşti, Secapital Sàrl).
104. Numai că nici partea care se află la originea acestei sesizări şi nici instanţa de trimitere nu au precizat dacă interpretarea şi aplicarea legii, pe care le solicită în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, vizează art. 509 alin. (1) pct. 5 şi/sau pct. 10 din Codul de procedură civilă sau un alt caz, suplimentar celor prevăzute de art. 509 din Codul de procedură civilă, similar celui prevăzut de art. 21 din Legea nr. 554/2004.
105. Această dilemă privind limitele sesizării instanţei supreme nu este lipsită de importanţă şi nici marcată de un formalism excesiv.
106. În mod indiscutabil, practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost în sensul valorizării oricărei chestiuni de drept cu care a fost sesizată, atunci când reformularea chestiunii de drept a fost apreciată ca posibilă şi când dezlegarea acesteia a fost gândită ca utilă şi necesară.
107. În speţa de faţă însă redefinirea chestiunii de drept nu reprezintă o opţiune valabilă.
108. În primul rând, se constată că revizuenţii au dedus judecăţii o cerere întemeiată expressis verbis pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 5 şi 10 din Codul de procedură civilă, în care însă au invocat şi o decizie interpretativă, obligatorie, a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
109. Fiind vorba despre o cale de atac extraordinară, revizuenţii aveau obligaţia de a încadra în drept cererea formulată, astfel cum a fost argumentată.
110. Aceeaşi obligaţie o avea şi instanţa sesizată, care însă a ales să facă referire la interpretarea şi aplicarea art. 509 alin. (1) din Codul de procedură civilă, fără să solicite părţii lămuriri legate de ipoteza sau ipotezele avute în vedere şi fără a preciza propriul punct de vedere asupra acestui aspect.
111. Din această perspectivă, instanţa supremă reţine că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile vizează o dispoziţie de drept procesual civil de strictă interpretare, referitoare la o cale de atac extraordinară de retractare, a cărei admitere ar avea drept consecinţă anihilarea efectului de autoritate de lucru judecat al unei hotărâri judecătoreşti.
112. În aceste condiţii, instanţa supremă are a decela în ce măsură dreptul de a califica chestiunea de drept dedusă judecăţii poate fi exercitat fără se depăşi voinţa părţii care a pus-o în discuţie şi chiar fără a se depăşi limitele în care instanţa de trimitere a înţeles să o facă.
113. În contextul dat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că sesizarea de faţă este inadmisibilă în oricare dintre ipotezele date, pentru următoarele argumente:
114. Dacă se consideră că sesizarea de faţă vizează art. 509 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă, sesizarea este inadmisibilă, întrucât, întemeiată pe o hotărâre interpretativă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, tinde a supune analizei măsura în care această hotărâre poate fi considerată „înscris doveditor” în accepţiunea textului legal evocat, ceea ce este atributul instanţei de revizuire, nu al instanţei supreme, chemată a da o dezlegare de principiu unei chestiuni de drept în condiţiile art. 519 din Codul de procedură civilă.
115. Dacă se consideră că sesizarea vizează art. 509 alin. (1) pct. 10 din Codul de procedură civilă, sesizarea este inadmisibilă, întrucât tinde ca instanţa supremă să statueze prin analogia legii în materia căilor de atac, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 129 din Constituţia României, coroborate cu cele ale art. 457 alin. (1) din Codul de procedură civilă, care prevăd legalitatea căilor de atac.
116. Dacă se consideră că sesizarea priveşte un alt caz de revizuire faţă de cele prevăzute de art. 509 alin. (1) din Codul de procedură civilă, sesizarea este inadmisibilă, întrucât ipoteza nu este prevăzută de textul de lege şi, pe calea acestei sesizări, se solicită transformarea instituţiei chestiunii prealabile într-o modalitate de legiferare a unui caz suplimentar de revizuire, nepermisă de lege.
Această decizie este cuprinsă în Buletinul Jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție – culegere de decizii pe anul 2020.
