Decizia nr. 39/2020, publicată în M. Of. nr. 601 din 9 iulie 2020
Soluţia: Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Constanţa referitoare la determinarea momentului de începere a cursului prescripţiei extinctive, în aplicarea prevederilor art. 30 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 70/2011 şi art. I alin. (4) şi (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 44/2014 raportat la art. 2.517 şi 2.528 din Codul civil.
Considerente:
[…] 75. În prezenta cauză se constată lipsa caracterului dificil al chestiunii de drept, prin raportare la efectele şi incidenţa Deciziei de recurs în interesul legii nr. 19 din 3 iunie 2019, care a dat dezlegare de principiu problemei de drept referitoare la modalitatea în care constatările efectuate de un organ de control, terţ faţă de raportul juridic de creanţă, pot influenţa sau nu momentul de începere a curgerii termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii în recuperarea sumelor plătite necuvenit.
76. Potrivit deciziei menţionate, s-a statuat că „actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligaţia de a acţiona pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plăţii către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului”.
77. S-a reţinut în considerentele deciziei, cu valoare de principiu, că paguba constatată este preexistentă raportului Curţii de Conturi sau altui organ cu atribuţii de control (paragraful 57), că izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba (paragraful 60), astfel încât invocarea actului de control este irelevantă, neexistând nicio dispoziţie legală care să stabilească faptul că acesta ar reprezenta punctul de plecare al cursului prescripţiei extinctive (paragraful 61) şi de asemenea, nefiind asimilat de lege ca act întreruptiv al cursului prescripţiei extinctive (paragraful 62).
78. Analiza menţionată a fost făcută în contextul în care s-a constatat existenţa, la acel moment, a unei jurisprudenţe neunitare în legătură cu efectele juridice produse de actul de control al Curţii de Conturi sau al altui organ cu atribuţii de control pe planul prescripţiei extinctive, respectiv al modalităţii în care marchează sau nu momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă în acţiunile iniţiate de angajatori pentru recuperarea prejudiciului cauzat de salariaţi şi are aplicabilitate mutatis mutandis în legătură cu chestiunea dedusă judecăţii prin prezenta sesizare.
79. Astfel, raportat la datele sesizării de faţă, se constată că prin dispoziţie a primarului, emisă în temeiul prevederilor art. 30 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 70/2011 şi ale art. I din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 44/2014, ca urmare a măsurilor dispuse de Curtea de Conturi Constanţa, s-a impus recuperarea unei plăţi nedatorate, constând în prejudiciul generat de acordarea ajutorului de încălzire a locuinţei în sezoanele reci.
80. După cum se observă, în ambele situaţii, acţiunea de recuperare a plăţii nedatorate a fost demarată ca urmare a unei măsuri de control a organelor Curţii de Conturi, prin care, în prima ipoteză, angajatorul a fost obligat să acţioneze pentru recuperarea prejudiciului de la angajatul său, iar în cel de-al doilea caz, primarul a fost obligat să ia măsurile pentru recuperarea ajutorului pentru încălzirea locuinţei.
81. În ambele ipoteze, independent de normele speciale incidente (din Codul muncii, respectiv ordonanţe de urgenţă privind beneficiile de asistenţă socială), relevante, sub aspectul prescripţiei extinctive, sunt prevederile art. 2.528 din Codul civil cu privire la determinarea momentului începerii curgerii termenului de prescripţie extinctivă – în raport cu data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea – care nu poate fi influenţat, astfel cum s-a statuat deja, de un act de control întocmit de un terţ faţă de raportul juridic.
82. Ignorând regulile de interpretare logică referitoare la analogie care presupun, mutatis mutandis, existenţa aceleiaşi soluţii sau dezlegări în drept atunci când există aceleaşi raţiuni ale legii (ubi eadem ratio, ibi eadem jus), titularul sesizării consideră, fără temei, că situaţia ar fi diferită de cea asupra căreia s-a statuat prin Decizia de recurs în interesul legii nr. 19/2019, deoarece vizează plăţi nelegale acordate din fonduri publice, în baza unor declaraţii ale beneficiarului, care nu corespund realităţii, iar legiuitorul a stabilit posibilitatea recuperării sumelor achitate nelegal dacă, la verificările efectuate, se constată că informaţiile oferite de beneficiar la completarea cererii şi a declaraţiei pe propria răspundere privind componenţa familiei şi veniturile/bunurile acestuia sunt incorecte.
83. De asemenea, s-a mai reţinut, ca element de diferenţă faţă de dezlegările în drept anterioare, faptul că respectivele verificări ale autorităţii administrative pot fi efectuate „oricând” [art. 30 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 70/2011], fără a se impune un termen în acest sens, aşa încât termenul de prescripţie nu ar putea să curgă de la momentul acordării plăţii nelegale, deoarece data de la care se presupune că s-a luat cunoştinţă de pagubă şi de cel care răspunde de ea este cea a realizării acestor verificări.
84. Or, aceste aspecte nu pot duce la o altă dezlegare de principiu şi nu justifică declanşarea acestui mecanism de unificare jurisprudenţială, deoarece, pe de o parte, nu are relevanţă dacă plăţile nelegale sunt acordate din fonduri publice sau private, neexistând o atare distincţie în cuprinsul dispoziţiilor Codului civil, iar, pe de altă parte, se citează incomplet prevederile art. 30 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 70/2011, pentru a se susţine existenţa unei alte teze de dezbătut.
85. Astfel, articolul sus-menţionat statuează că verificările se efectuează în condiţiile dispoziţiilor art. 14 alin. (6), adică pe parcursul sezonului rece, la sesizarea terţilor sau la solicitarea agenţiilor teritoriale.
86. Totodată, textul face trimitere şi la dispoziţiile art. 14 alin. (5) din ordonanţă care stipulează că primarul, în vederea acordării dreptului de ajutor, solicită informaţii pe bază de protocol altor instituţii/autorităţi sau, după caz, cere documente doveditoare solicitanţilor, iar în cazul în care există suspiciuni cu privire la acordarea dreptului, acesta poate stabili dreptul pe baza anchetei sociale efectuate de serviciul public de asistenţă socială.
87. Aşadar, responsabilitatea asupra corectitudinii solicitărilor aparţine, după beneficiar, primarului, care este obligat să efectueze verificarea documentelor necesare la momentul acordării dreptului, astfel că paguba, dacă există, este în realitate preexistentă unor acte emise de alte organe cu atribuţii de control.
88. Faţă de modalitatea strictă în care sunt reglementate obligaţiile primarului la momentul analizării şi încuviinţării cererii de acordare a ajutorului pentru încălzirea locuinţei, se poate spune chiar că dezlegările din Decizia de recurs în interesul legii nr. 19/2019 se impun printr-o interpretare a fortiori, pentru că în timp ce culpa angajatorului era una prezumată în legătură cu nedepunerea tuturor diligenţelor pentru descoperirea pagubei şi recuperarea acesteia, fără ca aceste diligenţe să poată fi circumstanţiate în concret în temeiul unei norme, de data aceasta, legiuitorul însuşi descrie în ce constau diligenţele pe care trebuie să le efectueze primarul, în vederea stabilirii unor astfel de drepturi doar persoanelor cu vocaţie şi evitării creării unor prejudicii prin plăţi necuvenite.
89. În mod evident, izvorul obligaţiei debitorului nu îl poate reprezenta actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba provocată, cum s-a stabilit deja prin Decizia de recurs în interesul legii nr. 19/2019, întrucât prin intermediul actului de control se constată doar abaterile de la aplicarea legii (paragraful 55 din decizia menţionată), în baza unor documente care ar fi trebuit să fie la îndemâna şi spre verificarea prealabilă a celui care a încuviinţat o cerere în afara cadrului legal.
90. În concluzie, se apreciază că nu există niciun argument pentru care autorul sesizării să nu aplice dezlegările date deja problemei de drept prin Decizia de recurs în interesul legii nr. 19/2019 în privinţa determinării momentului de începere a curgerii termenului de prescripţie extinctivă, neexistând dificultate în soluţionarea cauzei şi nefiind necesar să se pronunţe o nouă decizie care să conţină argumente identice şi aceeaşi soluţie.
91. Dimpotrivă, recurgerea la acest mecanism de unificare jurisprudenţială s-a făcut în condiţiile în care nu exista o reală chestiune de drept, cu un caracter dificil şi serios, fiind la îndemâna titularului sesizării să recurgă la metode de interpretare logică (argumentele mutatis mutandis, respectiv a fortiori) în baza unor dezlegări de principiu date deja de instanţa supremă46.
92. Existenţa unei divergenţe de opinii în interiorul aceluiaşi complet (cum este cazul sesizării de faţă, conform consemnărilor din motivarea acesteia) nu deschide calea pronunţării unei hotărâri prealabile, ci pe aceea reglementată de art. 398 alin. (2) din Codul de procedură civilă.
93. De altfel, faptul că nu există o dificultate reală în soluţionarea acestui tip de cauze rezultă din chiar jurisprudenţa dezvoltată la nivelul instanţei căreia îi aparţine completul titular la sesizării, jurisprudenţă care a făcut aplicarea dezlegărilor conţinute în Decizia de recurs în interesul legii nr. 19/2019 (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 1.350/C/21.11.2019).
Această decizie este cuprinsă în Buletinul Jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție – culegere de decizii pe anul 2020.
