Decizii ÎCCJ | Acționarii unei SA pot distribui și partea din profitul net care, prin contractul colectiv de muncă, ar trebui împărţită salariaţilor proporţional cu salariul de bază?

Decizia nr. 23/2020, publicată în M. Of. nr. 543 din 24 iunie 2020

Considerente:

[…] 93. Raportat la exigenţele anterior menţionate, problema de drept identificată de titularul sesizării în conţinutul primei întrebări nu se circumscrie noţiunii de chestiune de drept care să determine probleme de interpretare a unor texte de lege imperfecte, lacunare ori contradictorii.

94. Astfel, instanţa de trimitere, învestită cu soluţionarea apelului prin care angajatorul reiterează excepţiile prematurităţii şi prescripţiei dreptului material la acţiune privind cota-parte din profitul societăţii pentru anul 2015, cuvenită salariatului reclamant în temeiul contractului colectiv de muncă, proporţional cu salariul de bază, întreabă dacă, în interpretarea dispoziţiilor art. 111 alin. (2) lit. a) coroborat cu art. 1172 din Legea societăţilor nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, dreptul adunării generale ordinare a acţionarilor unei societăţi pe acţiuni de a aproba situaţiile financiare anuale şi de a distribui profitul sub formă de dividende include şi partea din profitul net al societăţii asupra căreia patronatul a convenit cu sindicatul reprezentativ, prin contractul colectiv de muncă, a fi împărţită salariaţilor proporţional cu salariul de bază.

95. Art. 111 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 31/1990, în forma anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 163/2018, aplicabilă în perioada de referinţă, prevede că, „În afară de dezbaterea altor probleme înscrise la ordinea de zi, adunarea generală este obligată: a) să discute, să aprobe sau să modifice situaţiile financiare anuale, pe baza rapoartelor prezentate de consiliul de administraţie, respectiv de directorat şi de consiliul de supraveghere, de cenzori sau, după caz, de auditorul financiar, şi să fixeze dividendul”, iar art. 1172 alin. (1) din acelaşi act normativ stipulează că „Situaţiile financiare anuale, raportul anual al consiliului de administraţie, respectiv raportul directoratului şi cel al consiliului de supraveghere, precum şi propunerea cu privire la distribuirea de dividende şi situaţia privind dividendele distribuite parţial în cursul anului fiscal se pun la dispoziţia acţionarilor la sediul societăţii, de la data convocării adunării generale (…)”.

96. Însă, pentru a demonstra necesitatea interpretării dispoziţiilor art. 111 alin. (2) lit. a) coroborat cu art. 1172 din Legea nr. 31/1990, autorul sesizării nu are în vedere, în realitate, vreo dificultate decurgând din complexitatea, neclaritatea sau dualitatea textelor de lege mai sus redate, care reglementează distribuirea dividendelor către acţionarii societăţii, ci dificultatea stabilirii naturii juridice a dreptului salariatului la o cotă-parte din profitul net al societăţii angajatoare, corespunzătoare salariului său de bază, drept convenit prin contractul colectiv de muncă.

97. De altfel, aceasta este problema de drept pe care Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a pus-o în discuţia părţilor la termenul de judecată din 12 iunie 2019, cu prilejul dezbaterilor asupra declanşării mecanismului prevăzut de art. 519 din Codul de procedură civilă, respectiv necesitatea de a se solicita instanţei supreme pronunţarea unei hotărâri prealabile asupra chestiunii de drept vizând stabilirea naturii juridice a dreptului salariatului la o cotă-parte din profitul net al societăţii angajatoare, corespunzătoare salariului său de bază, drept convenit prin contractul colectiv de muncă, prin raportare la dreptul adunării generale a acţionarilor de a distribui dividende acţionarilor din profit, după aprobarea situaţiilor financiare ale firmei, reţinându-se că natura juridică a dreptului material determină, implicit, data naşterii dreptului salariatului la acţiunea în realizare, precum şi termenul de prescripţie incident.

98. Sub acest aspect, instanţa de trimitere opinează, în mod singular, că dreptul salariaţilor la o cotă-parte din profitul societăţii angajatoare trebuie asimilat dividendelor care se distribuie acţionarilor din profit, proporţional cu cota fiecăruia de participare la capitalul social, iar nu drepturilor salariale sau drepturilor asimilate salariilor.

99. În acest sens se arată în încheierea de sesizare că dreptul salariaţilor la o cotă-parte din profitul societăţii angajatoare, prevăzut în contractul colectiv de muncă, trebuie considerat un beneficiu extrasalarial care se realizează în condiţii similare celor în care acţionarii obţin dividende din profitul firmei, din această calificare a naturii juridice a dreptului supus analizei, respectiv din asimilarea cu dividendele care se distribuie acţionarilor din profit, decurgând, în viziunea instanţei de trimitere, necesitatea de a stabili dacă, în interpretarea dispoziţiilor art. 111 alin. (2) lit. a) coroborat cu art. 1172 din Legea nr. 31/1990, dreptul adunării generale ordinare a acţionarilor unei societăţi pe acţiuni de a aproba situaţiile financiare anuale şi de a distribui profitul sub formă de dividende include şi partea din profitul net al societăţii care se repartizează salariaţilor proporţional cu salariul de bază, în temeiul contractului colectiv de muncă.

100. Însă concluzia proprie a instanţei de sesizare nu se bazează pe niciun argument legat de interpretarea dispoziţiilor art. 111 alin. (2) lit. a) coroborat cu art. 1172 din Legea nr. 31/1990, pentru calificarea dreptului în discuţie ca „extrasalarial” fiind avute în vedere prevederi ale contractului colectiv de muncă încheiat la nivelul societăţii pârâte, prevederi referitoare la salarizare din Codul muncii, dispoziţiile art. 131 din Legea nr. 31/1990, în forma iniţială, potrivit căruia „Fondatorii, administratorii şi personalul societăţii vor participa la beneficii, dacă aceasta este prevăzut în actul constitutiv ori, în lipsa unor asemenea prevederi, a fost aprobat de adunarea generală extraordinară”, prevederile art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 64/2001.

101. Aşadar, verificarea premiselor sesizării, determinate de circumstanţele litigiului şi expuse în sinteză, în raport cu modalitatea de formulare a întrebării, relevă faptul că instanţa de trimitere nu pune în discuţie, de fapt, interpretarea punctuală a normelor de drept indicate în conţinutul primei întrebări [art. 111 alin. (2) lit. a) şi art. 1172 din Legea nr. 31/1990], ci solicită instanţei supreme o confirmare (validare) a opiniei formulate cu privire la natura juridică a creanţei pretinse de salariat, pentru ca apoi chestiunea datei naşterii dreptului la acţiune şi a termenului de prescripţie a acestuia să decurgă automat din această calificare.

102. Or, operaţiunea de calificare juridică a creanţei şi de identificare a normelor de drept care o susţin rămâne atributul exclusiv al instanţei de judecată şi nu poate fi transferată completului constituit pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, pentru că aceasta ar echivala cu însăşi soluţionarea litigiului (Decizia nr. 32 din 24 iunie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 810 din 7 octombrie 2019).

103. Reamintim, sub acest aspect, că scopul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile este acela de a preîntâmpina generarea unei jurisprudenţe neunitare ca urmare a interpretării şi aplicării diferite a unei dispoziţii legale.

104. Sesizarea este inadmisibilă şi din perspectiva faptului că instanţa de trimitere nu a identificat o problemă de drept aptă să nască controverse şi care să prezinte o dificultate de interpretare suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme.

105. Justificându-şi punctul de vedere exprimat prin încheierea de sesizare, instanţa a ignorat, în analiza sa, dispoziţiile Codului fiscal [Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, în vigoare în perioada de referinţă în cauză, capitolul III „Venituri din salarii”, art. 55 alin. (2) lit. j), potrivit căruia „Regulile de impunere proprii veniturilor din salarii se aplică şi următoarelor tipuri de venituri, considerate asimilate salariilor: (…) j) indemnizaţia administratorilor, precum şi suma din profitul net cuvenite administratorilor societăţilor comerciale potrivit actului constitutiv sau stabilite de adunarea generală a acţionarilor;”, respectiv Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 688 din 10 septembrie 2015, în vigoare începând cu data de 1 ianuarie 2016, capitolul III „Venituri din salarii şi asimilate salariilor”, art. 76 alin. (2) lit. e), conform căruia „Regulile de impunere proprii veniturilor din salarii se aplică şi următoarelor tipuri de venituri, considerate asimilate salariilor: (…) e) sume reprezentând participarea salariaţilor la profit, potrivit legii;”], prin care legiuitorul a reglementat veniturile de acest tip ca fiind considerate asimilate salariilor, ceea ce face ca acestea să reprezinte, din punct de vedere contabil, cheltuieli ale societăţii.

106. Or, în contextul existenţei acestor reglementări şi având în vedere faptul că dispoziţiile art. 111 alin. (2) lit. a) coroborat cu art. 1172 din Legea nr. 31/1990 nu prezintă, nici măcar din perspectiva autorului sesizării, vreo dificultate de interpretare, dilema instanţei de trimitere privind posibilitatea de a asimila sumele reprezentând participarea salariaţilor la profit dividendelor care se distribuie acţionarilor societăţii nu poate constitui o veritabilă chestiune de drept, potenţial generatoare de practică neunitară şi în mod real necesară soluţionării cauzei, care să reclame intervenţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pe calea mecanismului preventiv al hotărârii prealabile, rezolvarea chestiunii presupunând aplicarea coroborată a textelor de lege menţionate anterior.

107. Cât priveşte cea de-a doua întrebare din conţinutul sesizării, şi anume dacă hotărârea adunării generale a acţionarilor de distribuire a profitului are ca efect juridic naşterea dreptului la acţiune al salariaţilor în termenul de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii sau în termenul de prescripţie de 6 luni prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. e) din acelaşi act normativ, se constată că aceasta se găseşte într-un raport de accesorialitate faţă de prima întrebare.

108. Astfel, autorul sesizării solicită un răspuns la această chestiune numai în măsura în care s-ar fi dat un răspuns afirmativ primei întrebări şi s-ar fi statuat că dreptul bănesc solicitat de salariat, reprezentând cota-parte din profitul net al societăţii pe anul 2015, cuvenită proporţional cu salariul său de bază, are natura unui drept extrasalarial, asimilat dividendelor care se distribuie acţionarilor societăţii prin hotărârea adunării generale ordinare a acţionarilor.

109. Examenul jurisprudenţial relevă, într-adevăr, o practică neunitară a instanţelor judecătoreşti în soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune privind cota-parte din profitul societăţii cuvenită salariatului, potrivit contractului colectiv de muncă, proporţional cu salariul de bază, însă, aşa cum rezultă cu evidenţă din jurisprudenţa ataşată, aceasta nu a fost generată de chestiunea avută în vedere de instanţa de trimitere, respectiv modul de realizare a dreptului salariaţilor care, extrasalarial fiind, asimilat dividendelor, ar fi supus prescripţiei de 6 luni, conform dispoziţiilor art. 268 alin. (1) lit. e) din Codul muncii.

Această decizie este cuprinsă în Buletinul Jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție – culegere de decizii pe anul 2020.