Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) a stabilit, într-o hotărâre dată joi, 3 iunie, că prevederile unui regulament european (883/2004) ce permit ca pe timpul în care o persoană lucrează în alt stat să fie supusă legislației de asigurări sociale din țara sa natală (prin formularul A1) nu sunt incidente dacă agentul de recrutare cu care are contract trimite lucrători în principal companiilor străine. ”Norma (…) nu poate fi aplicată unui agent de muncă temporară care, deși desfășoară în statul membru în care este stabilit activități de selecție și de recrutare de lucrători temporari, nu pune la dispoziție în acest stat, deloc sau, cel mult, doar în mod neglijabil, asemenea lucrători către întreprinderi utilizatoare care sunt stabilite tot în statul respectiv”, a stabilit CJUE.
Cazul analizat de Curtea de Justiție a UE s-a referit la situația unui cetățean bulgar care, în 2018, a încheiat un contract de muncă cu o firmă din țara sa al cărei obiect de activitate constă în recrutarea și plasarea de forță de muncă temporară în Bulgaria și în alte țări. În baza acestui contract, el a fost pus la dispoziția unei întreprinderi utilizatoare stabilite în Germania, sub conducerea căreia trebuia să muncească timp de două luni.
Considerând, pe de o parte, că relația directă dintre firma de recrutare și lucrătorul în cauză nu fusese menținută și, pe de altă parte, că această societate nu desfășura o activitate semnificativă pe teritoriul bulgar, serviciul de venituri al orașului Varna a respins cererea firmei de plasare a forței de muncă de eliberare a unui certificat A1 care să ateste că legislația bulgară era aplicabilă lucrătorului în cauză în perioada punerii sale la dispoziție.
”Potrivit acestui serviciu, situația acestui lucrător nu intră, așadar, în domeniul de aplicare al articolului 12 alineatul (1) din Regulamentul nr.883/20041, în temeiul căruia această legislație bulgară ar fi fost aplicabilă”, se arată într-un comunicat de presă al CJUE.
Firma de recrutare s-a adresat Tribunalului Administrativ din Varna, care, la rândul său, a solicitat CJUE să se pronunțe cu privire la ”criteriile pertinente care trebuie luate în considerare pentru a aprecia dacă un agent de muncă temporară desfășoară în mod obișnuit „activități semnificative, altele decât cele strict legate de gestionarea internă” pe teritoriul statului membru unde este stabilit, în sensul articolului 14 alineatul (2) din Regulamentul nr.987/20092, care precizează articolul 12 alineatul (1) din Regulamentul nr.883/2004”.
Aprecierea Curții de Justiție a Uniunii Europene
Curtea arată că, în pofida faptului că activitățile de selecție și recrutare de lucrători temporari nupot fi calificate drept „[activități] strict legate de gestionarea internă” în sensul acestei dispoziții, desfășurarea acestor activități în statul membru în care este stabilită o asemenea întreprindere nu este suficientă pentru a se considera că aceasta desfășoară în acel stat „activități semnificative”. Astfel, deși activitățile de selecție și recrutare de lucrători temporari au o importanță certă pentru agenții de muncă temporară, acestea au ca unic obiect punerea la dispoziție ulterioară de către aceștia a unor asemenea lucrători către întreprinderi utilizatoare.
Curtea arată în această privință că, deși selecția și recrutarea de lucrători temporari contribuie la generarea cifrei de afaceri realizate de un agent de muncă temporară, având în vedere că aceste activități constituie o condiție prealabilă indispensabilă punerii la dispoziție ulterioare a unor asemenea lucrători, numai punerea la dispoziție a acestor lucrători către întreprinderi utilizatoare, în executarea contractelor încheiate în acest scop cu acestea din urmă, generează în mod efectiv cifra de afaceri respectivă. Astfel, veniturile unei asemenea întreprinderi depind de cuantumul remunerației plătite lucrătorilor temporari care au fost puși la dispoziția unor întreprinderi utilizatoare.
Curtea amintește că situația în care un lucrător detașat pentru a lucra într-un alt stat membru continuă să fie supuslegislației primului stat membru constituie o excepție de la regulagenerală potrivit căreia persoana care desfășoară o activitate salariată sau independentă într-un stat membru se supune legislației din statul membru respectiv. În consecință, dispoziția ce reglementează o asemenea situație trebuie să facă obiectul unei interpretări stricte.
Din această perspectivă, norma derogatorie menționată nu poate fi aplicată unui agent de muncă temporară care, deși desfășoară în statul membru în care este stabilit activități de selecție și de recrutare de lucrători temporari, nu pune la dispoziție în acest stat, deloc sau, cel mult, doar în mod neglijabil, asemenea lucrători către întreprinderi utilizatoare care sunt stabilite tot în statul respectiv.
Pe de altă parte, definițiile noțiunilor de„agent de muncă temporară” și de „lucrător temporar”, prevăzute de Directiva 2008/1044, în măsura în care evidențiază finalitatea activității unui agent de muncă temporară, susțin de asemenea interpretarea potrivit căreia nu se poate considera că o astfelde întreprindere desfășoară, în statul membru în care este stabilită, „activități semnificative”, decât dacă prestează acolo în mod semnificativ activități de punere la dispoziție a acestor lucrători către întreprinderi utilizatoare stabilite și care își desfășoară activitatea în același stat membru.
Curtea constată că de derogarea cuprinsă la articolul 12 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/2004, care reprezintă un avantaj oferit întreprinderilor ce exercită libera prestare a serviciilor, nu pot să beneficieze agenții de muncă temporară care își orientează activitățile de punere la dispoziție de lucrători temporari exclusiv sau în principal către unul sau mai multe state membre, altele decât cel în care sunt stabiliți. Astfel, soluția contrară ar risca să incite aceste întreprinderi la forum shopping, stabilindu-se înstatul membru a cărui legislație în materie de securitate socială le este cea mai favorabilă. Cu timpul, o asemenea soluție ar risca să conducă la o reducere a nivelului de protecție oferit de sistemele de securitate socială ale statelor membre.
În plus, Curtea subliniază că acordarea unui asemenea beneficiu acelorași întreprinderi ar avea ca efect crearea între diferitele modalități de încadrare în muncă posibile a unei denaturări a concurenței în favoarea recurgerii la munca temporară în raport cu întreprinderile care își recrutează direct lucrătorii, care ar fi afiliați la regimul de securitate socială al statului membru în care lucrează.
Curtea conchide că un agent de muncă temporară stabilit într-un stat membru, pentru a se considera că „își desfășoară în mod obișnuit activitățile” în acest stat membru, trebuie să realizeze o parte semnificativă a activităților sale de punere la dispoziție de lucrători temporari în favoarea unor întreprinderi utilizatoare stabilite și care își desfășoară activitățile pe teritoriul statului membru respectiv.
DOCUMENT – Comunicatul CJUE referitor la hotărârea în cauza C-784/19 «Team Power Europe» EOOD/Direktor na Teritorialna direktsia na Natsionalna agentsia za prihodite –Varna:
