În Monitorul Oficial Partea I nr. 14/10.I.2025 a fost publicată Decizia nr.319 din 9 iulie 2024 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 17 alin. (2), ale art. 19, 26, 27, 29, 31, 39, 40, 42—48, ale art. 50 lit. c), ale art. 52 și ale art. 57 alin. (3), (5) și (7) din Legea nr. 53//2003 — Codul muncii.
Curtea Constituțională a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată în Dosarul nr. 20.124/3/2019 al Curții de Apel București — Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și constată că dispozițiile art. 27, 29, 31, 39, 40 și 42—48 din Legea nr. 53/2003 — Codul muncii sunt constituționale în raport cu criticile formulate.
CCR a mai respins ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 17 alin. (2), ale art. 19, 26, ale art. 50 lit. c), ale art. 52 și ale art. 57 alin. (3), (5) și (7) din Legea nr. 53/2003 — Codul muncii, excepție ridicată de aceiași autori în același dosar al aceleiași instanțe.
Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 17 alin. (2), ale art. 19, 26, 27, 29, 31, 39, 40, 42—48, ale art. 50 lit. c) și ale art. 52, ale art. 57 alin. (3) și (5)—(7) din Legea nr. 53/2003 — Codul muncii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011. Din motivarea excepției de neconstituționalitate, se constată că, în ceea ce privește dispozițiile art. 57 din Legea nr. 53/2003, autorii excepției se referă, în realitate, la alin. (3), (5) și (7), doar acestea urmând a fi supuse controlului de constituționalitate. Se mai constată că, ulterior sesizării Curții Constituționale, dispozițiile art. 19 din Legea nr. 53/2003 au fost modificate prin art. I pct. 11 din Legea nr. 283/2022 pentru modificarea și completarea Legii nr. 53/2003 — Codul muncii, precum și a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1013 din 19 octombrie 2022. De asemenea, dispozițiile art. 39 și 40 au fost completate prin art. I pct. 14 și 15 din Legea nr. 283/2022. Având în vedere însă dispozițiile de lege aplicabile în cauză, precum și cele reținute de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, Curtea urmează să se pronunțe asupra dispozițiilor de lege în redactarea criticată de autorii excepției.
Autorii excepției consideră că aceste dispoziții de lege sunt contrare următoarelor prevederi constituționale: art. 1 alin. (3)—(5) privind statul de drept, art. 16 privind egalitatea în drepturi a cetățenilor, art. 21 privind accesul liber la justiție, art. 24 privind dreptul la apărare, art. 41 privind munca și protecția socială a muncii, art. 42 privind interzicerea muncii forțate, art. 51 referitor la dreptul de petiționare, art. 52 privind dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, art. 57 privind exercitarea drepturilor și a libertăților.
Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile art. 17 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 sunt criticate din perspectiva unei pretinse discriminări pe care o creează între părțile raportului juridic, favorizând angajatorul. De asemenea, se invocă încălcarea art. 41 din Legea fundamentală, întrucât se susține că nu sunt instituite măsuri de protecție socială a salariatului și se arată că sunt înfrânte prevederile art. 1 alin. (3)—(5) din Constituție, deoarece dispozițiile de lege criticate sunt neclare și imprevizibile.
Argumentele pe care autorii excepției le invocă înprezenta cauză nu relevă neconstituționalitatea dispozițiilor art. 17 alin. (2) din Legea nr. 53/2003, ci se referă la probleme ce ar putea rezulta din îndeplinirea necorespunzătoare a obligației de informare de către angajator. Or, aceste aspecte vizează probleme de aplicare a legii, ce revin controlului exclusiv al instanțelor judecătorești și nu constituie veritabile critici de neconstituționalitate, care ar putea fi analizate de instanța de contencios constituțional. Prin urmare, Curtea apreciază că excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă în ceea ce privește dispozițiile art. 17 alin. (2) din Legea nr. 53/2003.
În ceea ce privește dispozițiile art. 19 din Legeanr. 53/2003, autorii excepției arată că acestea sunt neconstituționale, întrucât stabilesc un termen înăuntru căruia se pot adresa justiției în situația nerespectării de către angajator a obligației de informare prevăzută la art. 17 și 18 din aceeași lege, deși apreciază că accesul la justiție ar trebui să fie nelimitat.
Curtea observă că aceste prevederi legale stabilesccondițiile în care o persoană care a suferit un prejudiciu ca urmare a neîndeplinirii de către angajator a obligației de informare se poate adresa justiției. Analizând obiectul cauzei în care a fost ridicată excepția de neconstituționalitate, Curtea constată însă că acesta nu a avut drept temei dispozițiile art. 19 din Legea nr. 53/2003, acestea neavând, prin urmare, legătură cu soluționarea cauzei, așa cum cer dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992. Astfel, o eventuală admitere sau respingere a acestor dispoziții de lege nu ar produce niciun fel de efecte juridice în cauza în care a fost ridicată excepția de neconstituționalitate. Prin urmare, având în vedere dispozițiile art. 29 alin. (1) și (5) din Legea nr. 47/1992, se impune respingerea, ca inadmisibilă, a excepției de neconstituționalitate privind dispozițiile art. 19 din Legea nr. 53/2003.
În continuare, analizând dispozițiile art. 26 din Legeanr. 53/2003, Curtea reține că autorii excepției critică faptul că acestea fac trimitere la condițiile stabilite în regulamentele interne, în contractele colective de muncă sau în contractele individuale de muncă, dar că aceste condiții nu li s-au comunicat. Or, Curtea constată că, asemănător criticilor formulate față de art. 17 din Legea nr. 53/2003, și cele privind art. 26 din Legea nr. 53/2003 se referă, în realitate, la aspecte privind modul de aplicare a legii, care revin competenței exclusive a instanței de judecată și excedează competenței Curții Constituționale. Prin urmare, se impune respingerea, ca inadmisibilă, a excepției de neconstituționalitate privind art. 26 din Legea nr. 53/2003.
Cât privește critica adusă art. 27 din Legea nr. 53/2003, Curtea constată că susținerile autorilor excepției se referă la lipsa unor mențiuni privind lucrul la înălțime sau conducerea autoturismelor de serviciu, ceea ce ar face ca textul de lege să fie lipsit de claritate. Analizând dispozițiile alin. (1) din acest articol de lege, Curtea observă că acesta are o formulare generală, referindu-se la obligația existenței unui certificat medical, care să constate faptul că persoana care urmează să desfășoare munca este aptă pentru prestarea tipului de muncă avut în vedere la emiterea acelui act. Fără a specifica diferitele condiții de muncă, textul de lege, prin generalitatea sa, acoperă toate situațiile care pot apărea în practică. În jurisprudența sa, Curtea Constituțională a statuat că, în anumite cazuri, poate fi dificil să se redacteze legi de o precizie totală și o anumită suplețe poate chiar să se dovedească de dorit, suplețe care nu afectează însă previzibilitatea. A se vedea în acest sens Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, ori Decizia nr. 743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011. Prin urmare, Curtea apreciază că, în acest caz, critica de neconstituționalitate adusă dispozițiilor art. 27 din Legea nr. 53/2003 este neîntemeiată.
În ceea ce privește susținerile autorilor excepției potrivitcărora dispozițiile art. 29 din Legea nr. 53/2003 s-ar suprapune în ceea ce privește conținutul cu art. 31 din același act normativ, Curtea apreciază că sunt neîntemeiate. Astfel, în timp ce art. 29 din Legea nr. 53/2003 se referă la posibilitatea angajatorului de a verifica în prealabil aptitudinile profesionale și personale ale persoanei care solicită angajarea prin concurs, interviu sau alte modalități pe care le consideră necesare, art. 31 privește situația distinctă când se încheie un contract individual de muncă în care se prevede o perioadă de probă.
Referitor la criticile aduse în mod distinct dispozițiilorart. 31 din Legea nr. 53/2003, Curtea constată că acestea se referă, în primul rând, la nemulțumiri legate de modul de aplicare a legii de către instanța de fond, aspecte ce excedează controlului exercitat de Curtea Constituțională.
Cât privește susținerea referitoare la caracterul discriminatoriu al textului art. 31 din Legea nr. 53/2003, în sensul că împarte salariații în două categorii: cei supuși unei perioade de probă și cei care nu sunt supuși acestei verificări, Curtea reține că textul de lege nu distinge între diferite tipuri de salariați. Astfel, situațiile diferite în care se regăsesc salariații având angajatori diferiți sunt determinate de condițiile concrete în care se încheie contractul individual de muncă.
În continuare, analizând dispozițiile art. 39 și 40 dinLegea nr. 53/2003 prin prisma criticilor formulate în prezenta cauză, Curtea constată că autorii invocă, în principal, lipsa de egalitate dintre părțile raportului de muncă, întrucât salariatul este ținut să respecte dispozițiile angajatorului, indiferent dacă este sau nu este de acord cu condițiile impuse. Or, Curtea observă că, la încheierea contractului individual de muncă, o persoană este liberă să accepte sau nu condițiile oferite de un angajator. Odată intrate în raportul de muncă, ambele părți ale raportului juridic sunt ținute să își exercite drepturile cu bună-credință [art. 8 alin. (1) din Legea nr. 53/2003], salariatul putând să se adreseze justiției pentru soluționarea conflictelor privind măsurile dispuse referitoare la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea sau încetarea contractului individual de muncă [art. 268 alin. (1) din Legea nr. 53/2003]. Cu toate acestea, raporturile de muncă nu se caracterizează, asemenea altor raporturi juridice de drept civil, printr-o poziție de egalitate a părților, ci printr-o subordonare a salariatului față de angajator, așa cum reiese și din dispozițiile art. 10 din Legea nr. 53/2003, potrivit cărora contractul individual de muncă este contractul în temeiul căruia o persoană fizică, denumită salariat, se obligă să presteze munca pentru și sub autoritatea unui angajator, persoană fizică sau juridică, în schimbul unei remunerații denumite salariu.
Cât privește susținerea potrivit căreia dispozițiile de legecriticate ar fi lipsite de claritate în ceea ce privește salarizarea, Curtea observă că dispozițiile art. 39 alin. (1) lit. a) și cele ale art. 40 alin. (2) lit. c) prevăd în mod clar atât dreptul salariatului la remunerarea muncii depuse, cât și obligația corelativă a angajatorului de a acorda salariatului toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractul individual de muncă.
Curtea apreciază, prin urmare, că excepția deneconstituționalitate este neîntemeiată în ceea ce privește dispozițiile art. 39 și 40 din Legea nr. 53/2003. Aceleași considerente referitoare la raportul desubordonare în care se află salariatul față de angajator se impun mutatis mutandis și în ceea ce privește susținerile autorului excepției referitor la dispozițiile art. 42—48 din Codul muncii, critica urmând a fi respinsă ca neîntemeiată.
Cu privire la dispozițiile art. 50 lit. c) și ale art. 52 dinLegea nr. 53/2003, autorii excepției doar invocă neconcordanța cu prevederile constituționale, fără a motiva această critică. Nefiind întrunite condițiile impuse de art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora sesizările trebuie făcute în formă scrisă și motivate, excepția de neconstituționalitate privind dispozițiile art. 50 lit. c) și ale art. 52 din Legea nr. 53/2003 urmează să fie respinsă ca inadmisibilă.
De altfel, Curtea observă că dispozițiile art. 52 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 53/2003 au fost declarate neconstituționale anterior, prin Decizia nr. 261 din 5 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 7 iulie 2016, iar dispozițiile art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Legea nr. 53/2003 au fost declarate ca neconstituționale prin Decizia nr. 279 din 23 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 17 iunie 2015, astfel că, potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, acestea nu mai pot face obiectul controlului de constituționalitate.
Cât privește dispozițiile art. 57 alin. (3), (5) și (7) din Legeanr. 53/2003, Curtea apreciază că și în acest caz se impune respingerea excepției ca inadmisibilă, întrucât autorii excepției invocă un dezechilibru între părțile raportului de muncă, fără a se arăta însă în ce constă acesta, astfel că nu sunt întrunite cerințele referitoare la motivarea excepției de neconstituționalitate. De asemenea, autorii excepției își exprimă neîncrederea cu privire la aplicarea dispozițiilor de lege criticate, acestea neconstituind însă veritabile critici de neconstituționalitate.
Partajează acest conținut:
