„1. Dacă se poate dispune schimbarea încadrării juridice într-o infracțiune mai gravă, care atrage un termen al prescripției răspunderii penale mai mare, într-un moment procesual în care se împlinise deja termenul prescripției răspunderii penale pentru infracțiunea mai ușoară vizată de art. 386 din Codul de procedură penală, și inculpatul nu a solicitat continuarea procesului penal, conform art. 18 din Codul de procedură penală.
2. Dacă prin noțiunea de «participant» la o licitație publică, în accepțiunea art. 246 din Codul penal, se poate înțelege orice agent economic cu vocație de a participa la procedura de atribuire a contractului de achiziție publică, vocație derivată din faptul solicitării de către agentul economic a caietului de sarcini și formulării ulterioare de cereri de clarificări privind caietul de sarcini.
3. Care este înțelesul noțiunii de «constrângere», în accepțiunea art. 246 din Codul penal, dacă participantul este un agent economic.”
În motivarea deciziei, Înalta Curte arată cu privire la prima problemă de drept supusă dezlegării se constată că aceasta nu reprezintă o veritabilă dificultate, astfel încât să necesite o statuare din partea instanței supreme.
Încadrarea juridică reprezintă concordanța dintre fapta materială dedusă judecății și noma juridică aplicabilă, constituind fundamentul juridic al răspunderii penale. Atunci când instanța constată, în cursul judecății, că încadrarea juridică inițială nu reflectă exactitatea juridică a faptei, schimbarea încadrării devine necesară pentru a asigura aplicarea corectă a legii. Această operațiune presupune, prin ipoteză, că încadrarea juridică inițială, corespunzătoare unei infracțiuni mai ușoare, a fost greșit realizată și nu corespundea naturii reale a faptei deduse judecății.
Schimbarea încadrării juridice nu modifică fapta materială reținută, ci doar recalifică juridic aceleași împrejurări factuale, astfel încât acestea să fie corect reflectate în lumina normelor legale aplicabile.
În consecință, termenul de prescripție trebuie analizat prin raportare la infracțiunea corect încadrată, deoarece această calificare este cea care reflectă realitatea juridică a faptei. A admite că termenul de prescripție aferent încadrării greșite ar putea produce efecte în condițiile în care din probele administrate reiese o încadrare juridică eronată ar însemna să se privilegieze o deficiență procedurală în detrimentul respectării principiului legalității și al realizării scopului procesului penal.
Termenul de prescripție aplicabil se stabilește în raportcu încadrarea juridică a faptei astfel cum este determinată de instanță. Schimbarea încadrării juridice într-o infracțiune mai gravă indică faptul că instanța a stabilit, pe baza probelor administrate, că fapta dedusă judecății este mai gravă decât se apreciase inițial. Astfel, aplicarea termenului de prescripție aferent încadrării juridice inițiale ar contraveni scopului legii penale și principiului proporționalității sancțiunilor.
Garanțiile procedurale oferite de art. 386 din Codul deprocedură penală asigură faptul că schimbarea încadrării juridice nu aduce atingere dreptului la apărare al inculpatului. Prin punerea în discuție a noii încadrări și prin posibilitatea amânării judecății pentru pregătirea apărării, se respectă principiul echității procesului și drepturile procesuale ale părților. Astfel, inculpatul are oportunitatea de a formula apărări specifice noii încadrări și de a propune probe relevante.
Cu referire la a doua problemă de drept supusă dezlegării, respectiv „Dacă prin noțiunea de «participant» la o licitație publică, în accepțiunea art. 246 din Codul penal, se poate înțelege orice agent economic cu vocație de a participa la procedura de atribuire a contractului de achiziție publică, vocație derivată din faptul solicitării de către agentul economic a caietului de sarcini și formulării ulterioare de cereri de clarificări privind caietul de sarcini.”, se constată că nici aceasta nu reprezintă o veritabilă problemă de drept.
Astfel, atât jurisprudența internă, cât și doctrina au stabilit în mod unanim că „îndepărtarea trebuie să se realizeze față de un participant la o licitație publică, adică față de o persoană care a dobândit calitatea de participant, pe baza procedurii aplicabile în respectiva licitație. Calitatea de participant la o licitație publică este stabilită prin procedura proprie fiecărei licitații care reprezintă, în concret, situația premisă a infracțiunii (…) Nu se realizează această condiție esențială, atașată elementului material, în ipoteza în care persoana îndepărtată nu dobândise calitatea de participant, ci, eventual, avea intenția sau vocația de a participa la licitație, dar nu realizase demersurile necesare, la momentul săvârșirii faptei1” (V. Cioclei, Drept penal. Partea specială. Infracțiuni contra persoanei și infracțiuni contra patrimoniului, ed. 9, Ed. CH Beck, 2024, p. 407).
Etapa în care se solicită caietul de sarcini este o etapă de informare a persoanelor interesate, fără ca acestea să fie obligate să depună înscrisuri (fișe de cazier judiciar ori fiscal, certificate care să ateste expertiza într-un anume domeniu, documente care să ateste capacitatea tehnică de îndeplinire a sarcinilor). Prin urmare, nu se poate considera că un agent economic „interesat de participarea la licitație” este un veritabil participant.
Scopul textului de lege este acela de a proteja agenții economici care au ajuns în faza de evaluare, întrucât dintre aceștia va fi ales câștigătorul, iar doar costurile propuse de acești agenți economici pot conduce la o eventuală denaturare a prețului de adjudecare.
Prin urmare, problema expusă își găsește rezolvare dinchiar conținutul normelor juridice, al raționamentelor juridice prezentate și nu impune intervenția instanței supreme.
Cu privire la cea de-a treia problemă supusă dezlegării,și anume înțelesul noțiunii de „constrângere” în accepțiunea art. 246 din Codul penal, dacă participantul este un agent economic, se constată, deopotrivă, că interpretarea legii se impune într-un mod evident care nu impune o dezlegare din partea instanței supreme.
Chestiunea vizează înțelesul acestei noțiuni în contextulîn care cel constrâns este o persoană juridică. Se constată că aceasta nu este definită expres în Codul penal, însă din interpretarea generală din doctrina juridică rezultă că termenul include orice acțiune de natură a limita libertatea de decizie a unei persoane, fie prin mijloace fizice, fie prin presiuni morale. „Constrângerea” poate viza orice acțiune care determină un agent economic să nu participe la licitație, fie că este vorba de amenințări directe, fie de alte forme de intimidare sau presiuni. Termenul folosit de legiuitor este cel de „constrângere”, rezultând că legiuitorul nu a dorit să distingă sau să precizeze tipul de constrângere, aceasta putând fi fizică sau psihică (morală).
Acțiunea poate îmbrăca forma constrângerii fizice (exercitare de acte de violență) sau a constrângerii morale, care trebuie să aibă aptitudinea de a cauza o stare de temere, sub stăpânirea căreia este afectată libertatea psihică a persoanei respective, indiferent dacă aceasta este o persoană fizică ori un agent economic.
Pe cale de consecință, întrebările formulate nu vizează probleme de drept reale, chestiuni de drept esențiale, care să reclame o rezolvare de principiu prin pronunțarea unei hotărâri prealabile de către Înalta Curte de Casație și Justiție.
