În Monitorul Oficial Partea I nr. . 898/5.IX.2024 a fost publicată Decizia Nr.230 din 23 aprilie 2024 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 632, 633 și ale art. 651 alin. (4) din Codul de procedură civilă.
Curtea Constituțională a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Dorel Meteș în Dosarul nr. 10.123/211/2018 al Tribunalului Cluj — Secția civilă și constată că dispozițiile art. 632, 633 și ale art. 651 alin. (4) din Codul de procedură civilă sunt constituționale în raport cu criticile formulate.
Obiectul excepției de neconstituționalitate îl reprezintă dispozițiile art. 632, 633 și ale art. 651 alin. (4) din Codul de procedură civilă, care au următorul cuprins:
— Art. 632: „(1) Executarea silită se poate efectua numai în temeiul unui titlu executoriu.
(2) Constituie titluri executorii hotărârile executorii prevăzute la art. 633, hotărârile cu executare provizorie, hotărârile definitive, precum și orice alte hotărâri sau înscrisuri care, potrivit legii, pot fi puse în executare.”;
— Art. 633: „Sunt hotărâri executorii:
1. hotărârile date în apel, dacă prin lege nu se prevede altfel; 2. hotărârile date în primă instanță, fără drept de apel, ori cele în legătură cu care părțile au convenit să exercite direct recursul, potrivit art. 459 alin. (2).”;
— Art. 651 alin. (4): „(4) Dacă prin lege nu se dispune altfel, instanța de executare se pronunță prin încheiere executorie, care poate fi atacată numai cu apel, în termen de 10 zile de la comunicare.”
În susținerea excepției de neconstituționalitate sunt invocate prevederile constituționale cuprinse în art. 24 — Dreptul la apărare.
Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că dispozițiile art. 651 alin. (4) din Codul de procedură civilă reglementează regimul juridic al căilor de atac ce pot fi exercitate împotriva hotărârilor pronunțate de instanța de executare. Această reglementare a fost adoptată de legiuitor în cadrul competenței sale constituționale conferite de art. 126 alin. (2) și art. 129, potrivit cărora „Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”, iar „împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii”. Astfel, dispoziția legală criticată reglementează caracterul executoriu al încheierii pronunțate de instanța de executare, calea de atac ce poate fi formulată, precum și termenul de exercitare al acesteia. Aceasta este voința legiuitorului, care are posibilitatea să reglementeze regimul juridic al hotărârii instanței de executare circumscris materiei în care a fost pronunțată, respectiv materia executării silite.
Procedura executării silite, a doua etapă a procesului civil, are drept scop principal realizarea efectivă a dreptului recunoscut printr-o hotărâre judecătorească sau un alt titlu executoriu. Prin procedura executării silite creditorul îl constrânge pe debitorul care refuză să execute de bună voie obligațiile care decurg din titlul executoriu să le aducă la îndeplinire în mod silit. Opțiunea legiuitorului în această procedură pentru posibilitatea executării unei hotărâri care nu este încă definitivă are în vedere evitarea unei eventuale prejudicieri a creditorului până la soluționarea căilor de atac introduse împotriva hotărârii respective, având în vedere și durata acestor proceduri. Așadar, caracterul executoriu, prevăzut de art. 651 alin. (4) din Codul de procedură civilă, al încheierii pronunțate de instanța de executare, chiar dacă aceasta este o hotărâre de primă instanță, reprezintă vocația acestei hotărâri de a produce efecte imediate în ordinea juridică.
Însă, potrivit art. 637 din Codul de procedură civilă, riscul punerii în executare a unei hotărâri judecătorești care poate fi atacată cu apel aparține exclusiv creditorului, deoarece atunci când instanța de apel anulează sau, după caz, schimbă în tot sau în parte hotărârea atacată, debitorul urmărit este în drept să obțină întoarcerea executării silite, în condițiile art. 723 din Codul de procedură civilă.
Astfel, legea deschide posibilitatea executării provizorii a hotărârilor de primă instanță, însă, în cazul reformării acestora în căile de atac, există riscul demarării procedurii de întoarcere a executării silite. În ipoteza desființării titlului executoriu în calea de atac, cheltuielile de executare pentru actele efectuate rămân în sarcina creditorului, acesta aflându-se într-o culpă procesuală determinată de declanșarea urmăririi silite (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 611 din 30 septembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 26 din 9 ianuarie 2022, paragraful 16).
În acest context, Curtea nu poate reține pretinsa încălcare a dreptului la apărare, prevăzut de art. 24 din Constituție, întrucât dispozițiile legale criticate dau posibilitatea părților interesate de a exercita calea de atac a apelului în cadrul căreia pot utiliza toate mijloacele prevăzute de lege pentru apărarea drepturilor și intereselor lor legitime, iar în situația obținerii unei soluții favorabile pot solicita întoarcerea executării.
În continuare, referitor la susținerile autorului privind necorelarea dispozițiilor legale criticate, Curtea reține că art. 632 și 633 din Codul de procedură civilă reprezintă temeiul executării silite. Aceste dispoziții legale fixează regula generală în materia executării silite, în sensul că existența unui titlu executoriu constituie o condiție sine qua non pentru începerea executării silite. Ca atare, indiferent de modalitatea în care urmează să se facă executarea silită, obligația ce se solicită a fi pusă în executare trebuie să fie constatată printr-un titlu executoriu (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 611 din 30 septembrie 2021, precitată, paragraful 15).
Titlul executoriu reprezintă, așadar, instrumentul legal pe care statul îl acordă creditorului pentru a putea recurge la măsuri coercitive pe care, de asemenea, statul, prin intermediul organelor sale, trebuie să le pună la dispoziția creditorilor. De regulă, aceste instrumente sunt rezultatul unei evaluări judiciare a existenței și întinderii dreptului subiectiv pretins de către creditor, iar majoritatea categoriilor de titluri executorii enumerate de art. 632 alin. (2) din Codul de procedură civilă fac parte din clasa hotărârilor judecătorești. Există însă și situații în care statul consideră anumite înscrisuri ca prezentând suficiente garanții de corectitudine pentru a permite absența evaluării judiciare. Este vorba despre acele titluri executorii de natură contractuală cărora legea le recunoaște caracterul de titlu executoriu (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 238 din 3 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 666 din 28 iulie 2020, paragraful 53, sau Decizia nr. 500 din 25 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 11 din 6 ianuarie 2021, paragraful 32).
Or, în ipoteza art. 651 din Codul de procedură civilă, intervenția instanței de executare este ulterioară obținerii titlului executoriu, instanța fiind învestită cu soluționarea cererilor de încuviințare a executării silite, a contestațiilor la executare, precum și a oricăror alte incidente apărute în cursul executării silite. Prin urmare, așa cum s-a arătat mai sus, caracterul executoriu al hotărârii instanței de executare are în vedere evitarea unei eventuale prejudicieri a creditorului până la soluționarea căilor de atac.
În fine, Curtea observă că sintagma „dacă prin lege nu se dispune altfel” din cuprinsul art. 651 alin. (4) din Codul de procedură civilă nu face trimitere la dispozițiile art. 632 și 633 din același cod, ci la alte situații în care hotărârile instanței de executare pot fi atacate în condițiile dreptului comun.
