Timp de peste două decenii, a fost una dintre vocile acuzării, omul care conducea anchete, evalua probe și decidea dacă un dosar ajunge sau nu în fața instanței. Astăzi, se află de cealaltă parte a baricadei, apărând oameni pentru care un dosar penal înseamnă nu o statistică, ci o viață pusă în suspensie. Traseul profesional al avocatului Gligor Sabău este, dincolo de o simplă schimbare de robă, o trecere de la puterea instituțională la responsabilitatea personală.
După o carieră solidă în Ministerul Public, inclusiv în funcții de conducere, a ales ca, odată cu pensionarea, să nu iasă din scenă, ci să rămână în miezul justiției, dar într-un rol radical diferit. De la controlul anchetei la arta persuasiunii în sala de judecată, de la autoritatea statului la vulnerabilitatea clientului, experiența sa oferă o perspectivă rară: cum se vede sistemul penal din ambele tabere.
În acest interviu, Gligor Sabău, vorbește deschis despre limitele puterii procurorului, presiunea tăcută din avocatură, iluzia „egalității de arme” și despre lecțiile incomode pe care le-a învățat abia după ce a trecut de partea apărării. Este o conversație despre justiție, dar mai ales despre oameni — cei care o înfăptuiesc și cei asupra cărora ea se răsfrânge.
BihorJust: Ați fost procuror de carieră, inclusiv cu funcții de conducere. Ce v-a făcut să continuați în zona juridică și după pensionare, alegând avocatura în locul unei retrageri liniștite? A fost o alegere sau o necesitate?
Av. Gligor: A fost o alegere. La momentul pensionării simțeam o plafonare profesională și faptul că activitatea din Ministerul Public nu îmi mai oferea perspective reale de dezvoltare. Am dorit să rămân în domeniul juridic, dar într-un cadru care îmi permite mai multă libertate profesională. Am intrat în avocatură în urma susținerii examenului organizat de UNBR, ca o decizie asumată de continuitate, nu ca o soluție de rezervă.
BihorJust: Ca procuror, erați „autoritatea” din dosar: conduceați urmărirea penală, decideați direcția probelor, coordonați polițiștii. Ca avocat, sunteți doar una dintre vocile care încearcă să influențeze decizia să apere sau să acuze. Cum ați gestionat această trecere de la control la dependența de convingerea altora?
Av. Gligor: Autoritatea procurorului nu este absolută: este limitată de respectarea normele de procedură penală și a dreptului la apărare. Avocatul poate solicita probe în apărare și poate contesta măsurile și actelor de urmărire penală luate de procuror. După finalizarea urmăririi penale, diferențele de rol se estompează decisiv. Atât procurorul, cât și avocatul ajung în aceeași poziție esențială: aceea de a convinge judecătorul. Controlul se transformă în persuasiune, iar autoritatea formală este înlocuită de forța probelor și a argumentelor. Această schimbare nu diminuează rolul avocatului, ci îl rafinează.
BihorJust: Ați simțit vreodată, în avocatură, că apărați un punct de vedere care contrazice ceea ce ați fi susținut ca procuror, în baza acelorași fapte? Cum împăcați această disonanță profesională?
Av. Gligor: Da, s-a întâmplat. Disonanța dispare când înțelegi că, în ambele roluri, slujești legea, dar cu atribuții diferite. Ca avocat, pornești de la prezumția de nevinovăție și de la obligația statului de a-și dovedi acuzația în mod legal. Apărarea nu înseamnă negarea realității, ci testarea solidității acuzării și a respectării regulilor procesului.
BihorJust: Ca procuror, erați protejat instituțional și rareori expus direct emoțiilor celui cercetat. Ca avocat, sunteți primul care încasează frustrările, anxietățile, disperarea clientului. Ce solicită mai mult psihic: presiunea unei funcții publice sau presiunea unui om care vă plătește și vă cere imposibilul?
Av. Gligor: În ambele situații se resimte un anumit tip de presiune. În cazul funcțiilor publice deciziile pe care le iei sunt analizate de opinia publică și mass media, creând o presiune colectivă
În avocatură, presiunea este directă și personală, dar nu trebuie să devină una de constrângere. Relația avocat – client se desfășoară strict în cadrul legal și nu am simțit niciodată presiune din partea clienților pentru a adopta o poziție procesuală în care nu am crezut sau cu care nu am fost de acord. Ca avocat este esențial să tratezi cu maximă seriozitate fiecare caz și să-i explici clientului, încă de la început, care sunt șansele de câștig și ce presupune fiecare strategie de apărare pe care intenționezi să o adopți în cauză.
BihorJust: Procurorul are stabilitate financiară și profesională, dar e încorsetat de reguli. Avocatul are libertate, dar depinde de piață și de clienți. Unde simțiți că se află adevărata autonomie profesională și care dintre cele două v-a obligat să vă asumați mai mult destinul propriei cariere?
Av. Gligor: Autonomia reală este în avocatură deoarece ai libertatea totală de ați selecta cauzele, clienții, strategia de apărare și modul de organizare. Prețul acestei libertăți este că îți asumi totul în mod direct, pentru că succesul sau eșecul depind exclusiv de tine, de reputația ta, de etica ta profesională și de capacitatea de a convinge un judecător. Avocatura nu îți permite să te ascunzi în spatele structurii sau al ierarhiei.
Deși ambele profesii reclamă un grad înalt de asumare, avocatura impune o gestiune a propriului destin profesional mult mai accentuată decât ca procuror. În acest sens, avocatul este un antreprenor al dreptului. Adevărata autonomie profesională nu înseamnă confort, ci responsabilitatea totală pentru propria carieră. Ca procuror sistemul te susține, iar tu esti o rotiță în acel angrenaj.
BihorJust: Ca procuror, analizați comportamente și stabileați vinovății. Ca avocat, sunteți obligat să înțelegeți motivații, vulnerabilități, uneori să minimalizați sau să explicați derapaje. Cum v-a schimbat această apropiere perspectiva asupra naturii umane dar și asupra dreptului penal?
Av. Gligor: Trecerea de la rolul de procuror la cel de avocat mi-a schimbat radical perspectiva, atât asupra naturii umane, cât și asupra dreptului penal. Ca avocat, înțelegi rapid că realitatea este mult mai nuanțată decât grila simplă a vinovăției. Dreptul penal nu este despre „cine are dreptate” în sens moral, ci despre cine poate dovedi, în limitele legii, propria versiune a faptelor. Apropierea de client te obligă să înțelegi motivații, vulnerabilități, contexte personale care nu încap într-un rechizitoriu.
În acest cadru, rolul avocatului este de a construi o teorie a cazului coerentă și de a propune o interpretare alternativă, logică și legală a acelorași fapte. Nu este un exercițiu de negare a realității, ci unul de echilibrare a ei.
Avocatul nu garantează moralitatea clientului, ci garantează corectitudinea procedurii. Iar această distincție, odată înțeleasă, schimbă profund atât felul în care privești oamenii, cât și modul în care înțelegi adevărata funcție a dreptului penal.
BihorJust: Procurorul are în spate forța statului. Avocatul are doar experiența și argumentele proprii. Când v-ați simțit mai vulnerabil: când reprezentați statul sau când apărați un client care vă privește ca pe ultima speranță?
Av. Gligor: Vulnerabilitatea se simte mult mai acut în postura de avocat. Tocmai de aceea, presiunea de a fi „ultima speranță” este mai greu de gestionat psihic decât autoritatea pe care ți-o conferă reprezentarea statului.
În avocatură, vulnerabilitatea este personală, directă și imposibil de delegat. Nu ai în spate o instituție, un aparat administrativ sau o structură care să amortizeze greșeala. Responsabilitatea este totală. Când un om își pune libertatea în mâinile tale, experiența și argumentele tale sunt singurele lucruri care îl pot despărți de ani de detenție. Această „singurătate” a avocatului în fața completului de judecată este copleșitoare.
Diferența esențială este modul în care este perceput eșecul. Dacă statul greșește, vorbim despre o „eroare de procedură”. Dacă avocatul greșește, pentru client este o tragedie personală, cu consecințe ireversibile. De aceea, vulnerabilitatea avocatului nu este una teoretică, ci profund umană și tocmai asta o face mult mai greu de dus.
BihorJust: Reputația procurorului se construiește în interiorul sistemului și depinde mult de ierarhie. Reputația avocatului se construiește în piață, prin rezultate vizibile. Care dintre cele două mecanisme vi se pare mai meritocratic și mai onest?
Av. Gligor: Mecanismul de construire a reputației în avocatură este, în esență, mai meritocratic și mai onest. Diferența vine din modul în care este evaluată performanța și cine face această evaluare.
Reputația procurorului se formează preponderent în interiorul sistemului și depinde de indicatori de performanță care nu sunt vizibili publicului: numărul de rechizitorii, dosare soluționate, participări la ședințe de judecată ș.a.. În avocatură, reputația se construiește pe o piață liberă și profund competitivă. Clienții aleg, judecătorii validează, iar rezultatele sunt vizibile. Piața funcționează ca un evaluator dur, dar corect: dacă ești bun, ești căutat; dacă greșești constant, ești ocolit. Nu există protecția ierarhiei și nici explicația comodă a „sistemului”.
Faptul că depinzi exclusiv de tine, de rigoarea ta profesională și de capacitatea de a convinge judecătorul face ca succesul în avocatură să fie, în mod real, meritocratic. Nu poți transfera responsabilitatea eșecului. Iar tocmai această expunere directă transformă piața într-un arbitru mai onest decât orice mecanism intern de evaluare.
BihorJust: Privind în urmă, ce a fost cel mai greu de acceptat în cultura instituțională a parchetelor? Și ce v-a surprins neplăcut în avocatură după ce ați trecut pragul baroului?
Av. Gligor: Privind în urmă, cel mai greu de acceptat în cultura instituțională a parchetelor a fost rezistența la autocritică. Odată ce „mașinăria” acuzării pornește într-o anumită direcție, devine extrem de dificil de oprit, chiar și atunci când apar probe noi care nuanțează sau fragilizează acuzația. Sistemul este construit mai degrabă pentru a merge înainte decât pentru a se întreba dacă drumul ales mai este corect.
Nu pot să spun că am fost surprins neplăcut de anumite lucruri, însă am constatat că nu e suficient să fii un bun profesionist, dacă acest lucru nu este cunoscut, validat și transmis mai departe, impactul rămâne limitat. Recomandările clienților devin esențiale, pentru că ele funcționează ca un certificat informal de încredere.
Motivația pentru care am ales avocatura a fost pasiunea pentru drept, nu componenta financiară. Tocmai de aceea, libertatea de a-mi alege cauzele și clienții este una dintre cele mai mari câștiguri profesionale. În același timp, avocatura m-a confruntat cu o piață concurențială dură, în care nu este suficient să fii bun, trebuie să fii și vizibil. Într-o astfel de piață, avocatul este obligat să-și construiască și o strategie de comunicare și marketing, inclusiv în mediul online. Nu pentru vanitate, ci pentru supraviețuire profesională. Este o lecție pe care sistemul public nu ți-o predă, dar pe care avocatura ți-o impune rapid și fără menajamente.
BihorJust: În procuratură, timpul era structurat și predictibil: dosare, termene, delegări, rapoarte. În avocatură, timpul este fragmentat, reactiv și haotic. Care dintre cele două ritmuri consumă mai intens resursele psihice?
Av. Gligor: Ritmul avocaturii consumă, fără îndoială, mai intens resursele psihice. În procuratură, timpul este structurat și, într-o anumită măsură, controlabil. Există dosare repartizate, termene previzibile, delegări, etc. Procurorul își poate organiza agenda, poate decide ordinea soluționării cauzelor și, la finalul programului, are posibilitatea reală de a se deconecta de la presiunea zilei de lucru.
În avocatură, timpul este fragmentat, reactiv și imprevizibil. Avocatul trăiește într-o stare de alertă permanentă, dependent de termenele stabilite de instanțe și de organele de urmărire penală, de solicitările clienților și de urgențe care apar fără preaviz. Agenda se rescrie constant, iar controlul asupra timpului este, în mare parte, iluzoriu.
Această imposibilitate de a te deconecta face ca uzura psihică să fie mai profundă și mai constantă.
BihorJust: În calitate de procuror, o greșeală putea afecta cariera. Ca avocat, o greșeală poate afecta viața clientului. Care dintre aceste responsabilități apasă mai greu pe umeri?
Av. Gligor: Ambele responsabilități sunt apăsătoare, dar greutatea lor este de natură diferită. Din perspectiva procurorului, o greșeală nu afectează doar traseul profesional personal, ci lovește direct în actul de justiție. Într-un stat de drept, procurorul nu este un simplu „acuzator”, ci un garant al legalității. Eroarea sa fisurează încrederea publică în justiție și compromite autoritatea instituției pe care o reprezintă.
Ca avocat, însă, responsabilitatea capătă o dimensiune mult mai concretă și mai personală. Procurorul reprezintă o instituție și un concept abstract – statul, interesul public. Avocatul reprezintă un om, cu nume, familie, trecut și viitor. Clientul își pune, la propriu, libertatea și uneori viața în mâinile tale. Nu delegă o funcție, ci își transferă speranța.
De aceea, presiunea din avocatură apasă diferit. Nu există amortizare instituțională și nici protecția anonimatului decizional. O greșeală nu rămâne într-un raport de evaluare, ci se traduce în ani de detenție, stigmat social sau destine frânte.
Tocmai de aceea, avocatura cere o responsabilitate asumată integral. Clientul știe că nu „trebuie” să-l reprezinți, ci alegi să o faci. Iar când cineva își încredințează viața unui profesionist care a ales conștient această meserie, interesele lui sunt, paradoxal, în cel mai sigur loc.
BihorJust:Procurorul are acces la poliție, la expertize, la baze de date, la întregul aparat al statului. Avocatul se lovește de opacitate, de refuzuri, de bariere instituționale. Cât de mult v-a schimbat strategia profesională această diferență brutală de resurse?
Av. Gligor: Diferența de resurse dintre acuzare și apărare nu este doar una vizibilă, ci structurală. Această asimetrie, cunoscută în doctrină ca lipsa unei reale „egalități de arme”, îți schimbă radical strategia profesională. Ca avocat, nu îți mai permiți o abordare bazată pe volum sau pe acces la informație, pentru că acestea nu îți sunt la îndemână. Ești obligat să treci de la o strategie a resurselor la una a preciziei. Apărarea devine un exercițiu de finețe juridică, construit pe identificarea vulnerabilităților procedurale, nu pe forță brută.
Miza este găsirea acelei singure „verigi slabe” – o probă obținută nelegal, o competență greșit stabilită, o încălcare aparent minoră a dreptului la apărare – care poate prăbuși întregul eșafodaj al acuzării. În acest context, fiecare detaliu contează, fiecare termen procedural devine decisiv.
Această diferență brutală de resurse te obligă să fii mai atent, mai creativ și mai riguros decât ai fi fost vreodată într-o poziție de forță.
BihorJust: După trecerea în avocatură, ați simțit schimbări în modul în care colegii magistrați se raportează la dumneavoastră? A existat distanță, suspiciune sau o formă de reticență?
Av. Gligor: Nu am resimțit nicio schimbare negativă în modul în care foștii colegi magistrați s-au raportat la mine după intrarea în avocatură. Dimpotrivă, reacțiile au fost, de respect profesional, iar mai mulți colegi m-au felicitat pentru decizia de a face acest pas.
Relația cu foștii colegi a rămas una strict profesională, așa cum este firesc într-un sistem care funcționează pe reguli clare. Activitatea mea ca avocat este, de altfel, supusă regimului strict al incompatibilităților și interdicțiilor prevăzute de Legea nr. 51/1991 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat. Această lege stabilește explicit că foștii procurori nu pot acorda asistență juridică în fața organelor de urmărire penală în care și-au desfășurat activitatea, pe o perioadă de 5 ani de la încetarea funcției.
În cazul meu, această interdicție vizează Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor și reprezintă nu o formalitate, ci o garanție esențială de corectitudine și echilibru.
BihorJust: Procurorul este evaluat de sistem, în interior. Avocatul este evaluat de clienți, presă și opinie publică. Care tip de evaluare este mai dur, mai imprevizibil și mai puțin iertător?
Av. Gligor: Ambele forme de evaluare sunt dure, dar funcționează după reguli complet diferite. Din experiența mea, evaluarea avocatului de către clienți, presă și opinie publică este, fără îndoială, mai imprevizibilă și mai puțin iertătoare.
Procurorul este evaluat în interiorul sistemului, prin criterii tehnice și relativ previzibile: indicatori de performanță, termene, soluții, statistici. Chiar și atunci când greșește, evaluarea rămâne una instituțională, filtrată și, de multe ori, protectoare.
Avocatul, în schimb, este evaluat permanent și din toate direcțiile. Clientul nu judecă întotdeauna calitatea apărării, ci rezultatul final. O achitare este văzută ca meritul avocatului, o condamnare ca eșecul lui, chiar și atunci când cadrul probator sau legea fac imposibil un alt deznodământ.
Peste această evaluare se suprapune judecata publică. Presa și opinia publică nu operează cu standarde juridice, ci cu emoții, percepții și narațiuni. Etichetele se pun rapid, iar nuanțele se pierd. Odată formată, o imagine negativă este extrem de greu de corectat.
De aceea, evaluarea avocatului este mai dură nu pentru că ar fi mai „corectă”, ci pentru că este mai volatilă, mai expusă și mai puțin dispusă să ierte. Este prețul unei profesii trăite în lumina reflectoarelor, fără protecția unui sistem.
BihorJust: În procuratură, oamenii ajungeau în fața dvs. fără alternative. Ca avocat, vin la dvs. pentru că vă aleg. Cum influențează acest lucru modul în care îi ascultați și îi evaluați?
Av. Gligor: Diferența este fundamentală și schimbă complet raportarea la om.
În procuratură, ascultarea era, în esență, un proces de filtrare a probelor. Căutam contradicții, omisiuni, inconsecvențe – elemente care să susțină sau să infirme o acuzație. Oamenii vorbeau pentru că erau obligați să o facă, de cele mai multe ori defensiv, calculat sau evaziv.
În avocatură, ascultarea este empatică și strategică. Clientul vine la tine pentru că te-a ales, cu speranța că vei fi singurul care îi înțelege versiunea. Îl ascult nu doar pentru a extrage fapte utile dosarului, ci pentru a-i înțelege motivațiile, temerile și contextul uman în care s-au produs faptele. Această relație este protejată de un secret profesional absolut, care permite un nivel de deschidere pe care un procuror nu îl va întâlni niciodată.
Trecerea la avocatură a mutat accentul de pe putere pe responsabilitate. Nu mai ascult oamenii pentru a-i judeca, ci pentru a le construi cel mai bun scut posibil în fața acuzației. Faptul că m-au ales mă obligă să fiu nu doar un bun tehnician al dreptului, ci și un fin observator al naturii umane, pentru că, în final, fiecare dosar este, înainte de toate, o poveste despre oameni.
BihorJust: Un fost procuror intrat în avocatură pornește cu un avantaj (expertiză, disciplină, autoritate) sau cu un handicap (prejudecăți, așteptări nerealiste ale clienților)? Cum ați simțit acest impact în practică?
Av. Gligor: Avantajul unui fost procuror intrat în avocatură constă în „arma” pe care puțini avocați de carieră o dețin: capacitatea de a anticipa mutările acuzării. Știi unde va căuta procurorul probele, recunoști rapid punctele slabe ale unui rechizitoriu și înțelegi felul în care gândește polițistul și își construiește ancheta. Această cunoaștere nu se învață din manuale, ci doar din practică.
Succesul unui fost procuror în avocatură vine din transformarea sa dintr-un vânător al infractorului într-un vânător al abuzului.
BihorJust: Ce ați înțeles abia ca avocat despre sistemul penal pe care nu l-ați perceput cât erați procuror? Care este realitatea „dureroasă” pe care o vedeți acum din cealaltă parte a baricadei?
Av. Gligor: Abia din postura de avocat am înțeles cu adevărat impactul devastator al timpului asupra unui om prins în sistemul penal. Ca procuror, durata procedurilor este un indicator statistic, un termen procedural, o cauză „în lucru”. Ca avocat, timpul capătă chip, este viața celui anchetat, ținută în suspensie luni sau ani.
Realitatea dureroasă este durata excesivă de soluționare a dosarelor, atât în faza de urmărire penală, cât și în fața instanțelor. Cauze relativ simple ajung să se întindă pe perioade de aproximativ doi ani, fără ca această întârziere să fie justificată de complexitatea lor. Între timp, omul nu știe dacă își va pierde locul de muncă, dacă va putea face un credit, dacă își poate planifica viața sau dacă poartă o vină reală ori doar una presupusă.
Din cealaltă parte a baricadei, devine evident că sistemul pedepsește înainte de a judeca. Simplul fapt că un dosar există, că „este pe rol”, produce consecințe sociale, profesionale și psihologice ireversibile. Tergiversarea nu este neutră, ea devine, în sine, o formă de sancțiune.
Aceasta este poate cea mai incomodă lecție, nu doar soluția finală contează, ci și drumul până la ea. Iar un drum prea lung poate distruge mai mult decât o hotărâre greșită.
BihorJust: Care formă de putere este mai mare: cea de a dirija un dosar penal și de a propune o soluție sau cea de a lupta împotriva unui dosar construit de altcineva?
Av. Gligor: Ambele ipostaze implică o formă reală de putere, dar de naturi diferite. Puterea celui care dirijează un dosar penal este, fără îndoială, mai vizibilă: este inițială, ofensivă și vine la pachet cu resursele statului. Procurorul fixează cadrul, direcția anchetei și propune soluția, iar acest avantaj de start creează impresia unei forțe superioare.
Puterea celui care luptă împotriva dosarului este însă mai discretă, dar nu mai mică. Este o putere de control și de sancționare a abuzului. Avocatul este, în fapt, singura barieră dintre individ și forța coercitivă a statului. A reuși să demontezi un dosar construit cu toate pârghiile instituționale presupune nu doar cunoaștere juridică, ci și o forță intelectuală și o reziliență psihică superioare.
Deasupra ambelor poziții se află judecătorul, singurul chemat să arbitreze între aceste două forme de putere și să le țină în echilibru. El este punctul în care ofensiva și rezistența se întâlnesc.
În realitate, cea mai mare formă de putere din sistemul penal nu ar trebui să aparțină nici celui care acuză, nici celui care apără, ci legii aplicate corect. Atunci când legea funcționează ca reper suprem, puterea ambelor părți devine limitată, iar justiția își îndeplinește adevărata menire.
BihorJust: Ce v-a obligat să vă cunoașteți mai profund ca profesionist: magistratura (care pune presiune pe perfecțiune) sau avocatura (care pune presiune pe adaptare și supraviețuire)?
Av. Gligor: Ambele profesii sunt experiențe formative intense, dar modelează profesionistul în moduri fundamental diferite. Dacă ar fi să aleg care dintre ele te obligă la o autocunoaștere mai profundă, răspunsul meu ar înclina clar spre avocatură, iar explicația ține de tipul de presiune exercitat.
Magistratura pune presiune pe perfecțiune: respectarea procedurii, rigoare, coerență, conformarea la un cadru instituțional bine definit. Te disciplinează și te formează solid, dar o face din interiorul unui sistem care te susține și te protejează.
Avocatura, în schimb, pune presiune pe adaptare și supraviețuire. Ca avocat, nu ai în spate aparatul de stat și nici plasa de siguranță a unei instituții. Depinzi de inteligența ta, de credibilitate, de capacitatea de a convinge și de a găsi soluții acolo unde legea, la prima vedere, pare să nu ofere nicio ieșire.
Ești într-o competiție permanentă cu un adversar puternic – statul – și trebuie să reacționezi rapid la schimbările de optică ale instanței sau ale procurorului. Fiecare dosar te obligă să te reinventezi, să-ți testezi limitele și să-ți recunoști vulnerabilitățile.
De aceea, avocatura nu îți permite să te ascunzi în spatele funcției. Te obligă să te vezi așa cum ești, cu tot ce ai mai bun și cu tot ce trebuie să corectezi. Și tocmai această expunere constantă face din ea un exercițiu de autocunoaștere mai dur, dar și mai onest.
BihorJust: Dacă ați putea transmite un mesaj „procurorului de acum 10–15 ani”, bazat pe experiența avocaturii, ce i-ați spune să facă diferit? Și ce v-ați spune astăzi, din perspectiva avocatului, pentru următorii ani de carieră?
Av. Gligor: Procurorului de acum 10–15 ani i-aș spune, fără ocolișuri, că poți respecta Codul penal și Codul de procedură penală la virgulă și, cu toate acestea, să distrugi inutil o viață. Legalitatea nu este sinonimă cu dreptatea, iar excesul de zel nu scuză efectele produse asupra unui om real, cu o familie și un viitor.
I-aș cere să verifice de două ori probele în apărare, nu doar pe cele în acuzare. O eroare făcută din grabă, rutină sau dorința de „a închide dosarul” nu este o bifă într-o statistică de parchet, ci o traumă pe termen lung pentru cel vizat.
I-aș spune și să renunțe la reflexul de a vedea avocatul ca pe un obstacol. De multe ori, avocatul este singurul care îți arată fisurile dosarului și prăpastia spre care te îndrepți dacă mergi înainte pe pilot automat.
I-aș aminti că modul în care tratezi un suspect, un martor sau un „adversar” profesional este cartea ta de vizită de mâine. Soluțiile se uită, dar aroganța, lipsa de empatie și disprețul rămân întipărite mult timp după ce dosarul s-a închis.
Avocatului de astăzi i-aș spune să nu-și piardă rigoarea de magistrat, ci să o pună în slujba apărării. Puterea unui avocat nu stă în numărul de clienți sau în spectaculozitatea pledoariilor, ci în acel moment rar și esențial în care judecătorul te crede pe cuvânt când deschizi gura. Credibilitatea, odată pierdută, nu se mai recâștigă.
O minciună prin omisiune, o citare trunchiată din lege sau un gest neloial pot transforma argumentele tale în simple zgomote de fundal în sala de judecată. Pentru un fost magistrat, credibilitatea este și o formă de respect față de propria carieră trecută: acceptarea faptului că, deși tabăra s-a schimbat, valorile fundamentale trebuie să rămână aceleași.
BihorJust: Mulți studenți la facultatea de drept, mai als în primii ani de studii, nu știu ce să aleagă dintre magistratură sau avocatură. Ce le-ați recomanda?
Av. Gligor: Le-aș spune, în primul rând, să nu aleagă din auzite. Filmele, discursurile motivaționale și chiar profesorii pot crea iluzii comode. Realitatea se vede doar din interior.
Faceți practică în ambele tabere: stați câteva săptămâni într-o instanță și observați cum arată o zi lungă și obositoare pentru un grefier sau un judecător. Apoi mergeți într-o casă de avocatură și simțiți pe pielea voastră presiunea termenelor, a clienților dificili și a deciziilor luate sub stres.
Nu alegeți nici magistratura, nici avocatura pentru prestigiu sau bani. Ambele profesii pot deveni rapid epuizante dacă nu sunt susținute de pasiune. Fără vocație, roba apasă greu.
Magistratura oferă un traseu previzibil: statut social, venit stabil, pensie, o ierarhie clară. Dar această siguranță vine cu un preț real — limitarea libertății de exprimare și de mișcare, un regim sever de incompatibilități și o viață profesională trăită sub semnul rezervei permanente. Dacă poți rămâne imparțial, dacă îți place analiza „de sus” și dacă poți duce greutatea unor decizii care schimbă vieți, atunci roba de judecător sau procuror ți se potrivește.
Avocatura este pentru cei cu spirit de luptător și de explorator. Luptător pentru aplicarea corectă a legii, explorator în căutarea soluției care poate răsturna soarta unui dosar. Fiecare client este o lume nouă: într-o lună aperi un medic, în următoarea un antreprenor IT sau un funcționar public. Ești obligat să înveți constant, să te adaptezi și să înțelegi domenii foarte diferite.
Dacă ai nevoie de libertate mai mult decât de siguranță, alege avocatura. Vei fi arhitectul propriei cariere, nu o rotiță într-un mecanism statal.
BihorJust: Cum simțiți, din postura de avocat, actele proceudrare efectuate de către foștii colegi procurori?
Av. Gligor: Din postura de avocat, actele procedurale întocmite de foștii colegi procurori se simt adesea impersonale și standardizate. Ca fost procuror, recunoști imediat pasajele reciclate, „copy-paste-ul” din alte dosare și motivările tipizate, care ignoră complet particularitățile concrete ale cauzei.
Ceea ce, din interiorul sistemului, părea cândva o formă de eficientizare a muncii, din exterior se vede ca o superficialitate periculoasă. Dosarele ajung să fie tratate după șabloane, nu după fapte, iar nuanțele care pot face diferența dintre vinovăție și nevinovăție sunt pierdute între paragrafe identice.
Această rutină birocratică nu doar că slăbește calitatea actului de urmărire penală, dar creează și sentimentul că justiția se face pe pilot automat, cu riscul de a transforma procedura într-un exercițiu formal, nu într-o analiză reală și onestă a fiecărui caz.
BihorJust: În câteva rânduri cum ați descrie sistemul judiciar?
Av. Gligor: Una dintre cele mai dure realități ale sistemului judiciar penal este ruptura profundă dintre decident și omul judecat. În cele mai multe dosare, procurorul care trimite un inculpat în judecată nu l-a întâlnit niciodată: audierile sunt făcute de poliție, iar dosarul ajunge pe birou ca un teanc de hârtii, nu ca povestea unui om.
Când nu vezi inculpatul, nu judeci o persoană, ci un dosar. Procurorul care decide dacă cineva ajunge în fața instanței rămâne un străin pentru cel acuzat. El nu a asistat la audieri, nu a simțit presiunea din camera de anchetă și nu cunoaște contextul social sau psihologic al faptei.
Marea eroare a sistemului este convingerea că poți face justiție fără să privești în ochi persoana pe care o trimiți în fața judecății. O astfel de justiție nu repară nimic, ea doar distribuie pedepse. Iar justiția redusă la sancțiune își pierde menirea de a restabili ordinea socială.
A fi cu adevărat ascultat înseamnă ca argumentele tale să fie înțelese, analizate și combătute rațional, nu trecute sub tăcere. Fără acest exercițiu, justiția riscă să devină o procedură rece, corectă pe hârtie, dar profund nedreaptă în realitate.
Partajează acest conținut:
