În perioada 23-24 septembrie 2024 a avut loc, la București, întâlnirea președinților secțiilor civile din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel, în care au fost dezbătute probleme de drept ce au generat practică judiciară neunitară în materie civilă, ocazie cu care a fost soluționată și problema referitoare la chestiunea de practică neunitară semnalată vizează data de la care se datorează daunele- interese moratorii evaluate legal la nivelul dobânzii legale penalizatoare, atunci când debitul principal este dat de compensațiile bănești pentru daune morale.
Dacă într-o primă opinie, s-a apreciat că dobânda legală penalizatoare este datorată de la data producerii prejudiciului, într-o altă optică, momentul relevant este cel al rămânerii definitive a hotărârii judecătorești.
Menționăm că ambele opinii se regăsesc la nivelul jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție, în sensul că dobânda legală penalizatoare este datorată de la data producerii prejudiciului, a se vedea decizia nr. 316/2006, pronunțată de Î.C.C.J. – Secția a II-a civilă, deciziile nr. 1.910/2017, nr. 1.129/2022 și nr. 2.308/2022, pronunțate de Î.C.C.J. – Secția I civilă.
Astfel, s-a reținut că „dobânda curge de drept, de la data producerii faptei ilicite, iar nu de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti prin care au fost stabilite despăgubirile civile. Astfel că, în privinţa reparării prejudiciului produs printr-un accident de circulaţie trebuie avut în vedere principiul reparării integrale a prejudiciului, or, acest prejudiciu s-a produs în patrimoniul persoanei păgubite la data producerii accidentului şi trebuie reparat chiar cu începere de la această dată” (Î.C.C.J. – Secția I civilă, decizia nr. 1.910/2017); „întrucât acordarea dobânzii penalizatoare are ca scop asigurarea unei reparaţii integrale a prejudiciului, reprezentând contravaloarea beneficiului nerealizat (lucrum cessans), dobânda curge chiar de la data producerii prejudiciului (…). Prevederile art. 1.535 alin. (1) prima teză C. civ. („În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu”), la care s-a raportat instanţa de apel, sunt incidente, în mod necontestat, în virtutea art. 1.381 alin. (2) din cod, citat anterior, fiind vorba despre dispoziţii legale privind executarea obligaţiilor. Norma de trimitere din art. 1.381 alin. (2) C. civ. prevede, însă, că acele dispoziţii sunt aplicabile de la data naşterii dreptului la reparaţie, adică din ziua cauzării prejudiciului [conform alin. (1) al aceleiaşi norme]. Din coroborarea textelor de lege incidente rezultă, aşadar, că reclamantului i s-ar fi cuvenit dobânda aferentă despăgubirilor de la data săvârşirii faptelor ilicite, şi nu abia de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-au acordat despăgubirile, astfel cum a motivat instanţa de apel, care a admis apelurile pârâţilor pe acest aspect (Î.C.C.J. – Secția I civilă, decizia nr. 1.129/2022); „Prevederile art. 1.381 alin. (2) C. civ. tranşează în mod clar această chestiune, fiind stipulat că dreptul la reparaţie se naşte din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat. Dispoziţiile alin. (3) ale aceluiaşi articol prevăd că dreptului la reparaţie îi sunt aplicabile, de la data naşterii sale, toate dispoziţiile legale privind executarea, transmisiunea, transformarea şi stingerea obligaţiilor. Pe cale de consecinţă, în cauză, obligaţia de reparare a prejudiciului material şi moral suferit de reclamant este scadentă încă de la data accidentului rutier, care reprezintă data la care s-a produs paguba” (Î.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 2.308/2022).
Într-un alt context, acela al analizei obligației de plată a penalităților de întârziere prevăzute de Norma ASF nr. 23/2014, s-a reținut că „astfel, în lipsa unor elemente de determinare obiectivă a prejudiciului personal nepatrimonial, acesta se stabileşte pe baza unor criterii ce nu au suport normativ, fiind o creaţie a practicii şi jurisprudenţei, cum sunt principiile echităţii, nevoii sociale, îmbogăţirii fără just temei, evaluându-se consecinţele negative şi intensitatea cu care a fost percepută suferinţa morală şi măsura în care a fost afectată situaţia familială, emoţională şi socială a victimei, la nivel subiectiv. Or, aceste aspecte nu se reflectă decât în mică măsură în actele emise de autorităţi, pentru stabilirea existenţei şi tipului de prejudiciu suferit fiind necesară o procedură jurisdicţională, în cadrul căreia să se stabilească o reparaţie corespunzătoare a prejudiciului moral, în cazul în care părţile nu convin pe cale amiabilă asupra despăgubirilor. (…) în privinţa daunelor morale este dificil de stabilit un astfel de moment la care daunele morale puteau fi cuantificate, cu atât mai mult cu cât, respingerea ofertei asiguratorului era de natură a înlătura speranţa unei înţelegeri amiabile. Într-o astfel de situaţie, este incidentă teza a doua a acestui articol, termenul curgând de la data la care asiguratorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la daunele morale. (…)” (Î.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 910/2019).
De asemenea, s-a reținut că „în acord cu instanţa de fond, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, în privinţa daunelor morale stabilite prin hotărâre judecătorească, creanţa în bani devine certă, lichidă şi exigibilă numai în momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, dată de la care aceste sume se actualizează cu rata inflaţiei şi cu dobânda legală” (Î.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 159/2017).
Problema refuzului instanțelor de a acorda dobânzi moratorii de la data nașterii dreptului la reparație, pe motiv că nu erau întrunite toate calitățile cerute creanței pentru curgerea dobânzii moratorii și a stabilirii momentului de la care creanța purta asupra unei sume de bani a fost amplu disputată atât în doctrina românească, dar și în cea franceză.
De lege lata, dreptului la reparație îi sunt aplicabile de la data nașterii sale, adică din ziua cauzării prejudiciului, toate dispozițiile legale privind executarea, transmisiunea, transformarea şi stingerea obligaţiilor, concluzie ce rezultă din corelarea alin. (1) și (2) ale art. 1.381 C. civ.
Potrivit art. 1.386 alin. (1) C. civ., repararea prejudiciului se face în natură, prin restabilirea situaţiei anterioare, iar dacă aceasta nu este cu putinţă ori dacă victima nu este interesată de reparaţia în natură, prin plata unei despăgubiri, stabilite prin acordul părţilor sau, în lipsă, prin hotărâre judecătorească.
Art. 1.535 C. civ., cu denumirea „Daunele moratorii în cazul obligațiilor bănești”, este situat în secțiunea a 4-a din capitolul II intitulat „Executarea silită a obligațiilor”.
Prin urmare, corelând dispozițiile legale menționate, ar rezulta că, în regulă generală, dreptului la reparație prin plata unei despăgubiri îi sunt aplicabile, de la data producerii prejudiciului, dispozițiile art. 1.535 C. civ., daunele moratorii fiind datorate de la scadență, adică de la data producerii prejudiciului. De altfel, concluzia menționată se conciliază cu soluția adoptată de legiuitor cu privire la reperul temporal relevant pentru stabilirea despăgubirii, acesta fiind reprezentat de data producerii prejudiciului, potrivit art. 1.386 alin. (2) C. civ., urmând ca intervalul de timp de la data producerii prejudiciului și până la data executării obligației de despăgubire să fie acoperit, din perspectiva indemnizării creditorului, prin acordarea dobânzii legale penalizatoare.
În privința compensațiilor pentru daune morale, constatăm însă, că legiuitorul a adoptat o soluție diferită.
Astfel, potrivit art. 1.391 alin. (3) C. civ., dreptul la despăgubire pentru atingerile aduse drepturilor inerente personalităţii oricărui subiect de drept va putea fi cedat numai în cazul când a fost stabilit printr-o tranzacţie sau printr-o hotărâre judecătorească definitivă. Ca atare, prin opoziție cu regula potrivit căreia dreptul la despăgubire poate fi cedat încă de la data nașterii sale, astfel cum rezultă din art. 1.381 alin. (1), (2) C. civ., atunci când în discuție este dreptul la despăgubire pentru atingeri aduse drepturilor inerente personalității, cesiunea poate avea loc condiționat de stabilirea despăgubirii printr-o tranzacție sau printr-o hotărâre judecătorească definitivă.
A fortiori, se poate deduce din dispoziția legală menționată că în această situație particulară, a compensațiilor pentru prejudicii nepatrimoniale, chiar dacă dreptul la reparația prejudiciului nepatrimonial se naște la data producerii prejudiciului, definitivarea dreptului la despăgubire, prin complinirea cerinței lichidității creanței, se realizează abia la momentul stabilirii cuantumului despăgubirii prin tranzacție sau hotărâre judecătorească definitivă. Abia la acest moment creanța are caracter lichid, fiind, astfel, determinat unul din termenii indispensabili calculului dobânzii legale penalizatoare, constând în baza de calcul la care se va aplica rata dobânzii, dobânda reclamând o „creanță în expresie monetară”. La acest argument, al absenței lichidității creanței înainte de evaluarea sa de către judecător, apreciat în mod tradițional în doctrină ca fiind esențial pentru a justifica punctul de plecare a dobânzilor după pronunțarea hotărârii judecătorești, se adaugă, în cazul daunelor morale, și argumentul legat de rolul judecătorului în fixarea creanței.
Or, dacă atunci când despăgubirea este destinată acoperirii unui prejudiciu patrimonial, stabilirea despăgubirii se va realiza prin valorificarea unor elemente obiective, previzibile, ușor de preconizat, rolul judecătorului nefiind esențial în fixarea creanței, în ipoteza daunelor morale, evaluarea judiciară a creanței în despăgubire este crucială, fiind de necontestat că rolul judecătorului în determinarea cuantumului acesteia este unui covârșitor169, rezultatul aprecierii jurisdicționale a cuantumului creanței fiind greu de anticipat de către debitor. Prin urmare, apare, așadar, firească soluția ca dobânda legală penalizatoare să nu curgă anterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești.
În alți termeni, putem afirma că hotărârea judecătorească de obligare a debitorului la plata compensațiilor bănești pentru prejudiciul nepatrimonial produs are caracter constitutiv de drepturi, afirmația menționată fiind întărită și de reglementarea cuprinsă în Codul civil din 2009 referitoare la repararea prejudiciului nepatrimonial și la mijloacele de apărare a drepturilor nepatrimoniale.
Astfel, potrivit art. 252 C. civ., orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci fiinţei umane, cum sunt viaţa, sănătatea, integritatea fizică şi psihică, demnitatea, intimitatea vieţii private, libertatea de conştiinţă, creaţia ştiinţifică, artistică, literară sau tehnică.
Potrivit art. 253 alin. (3) și (4) C. civ.:
(3) Cel care a suferit o încălcare a drepturilor nepatrimoniale poate cere instanței să îl oblige pe autorul faptei să îndeplinească orice măsuri socotite necesare de către instanţă spre a ajunge la restabilirea dreptului atins, cum sunt:a) obligarea autorului, pe cheltuiala sa, la publicarea hotărârii de condamnare;
b) orice alte măsuri necesare pentru încetarea faptei ilicite sau pentru repararea prejudiciului
cauzat.
(4) De asemenea, persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparaţie patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile. În aceste cazuri, dreptul la acţiune este supus prescripţiei extinctive.
Astfel cum s-a stabilit și anterior170, în ipoteza încălcării ori amenințării drepturilor nepatrimoniale, legiuitorul a instituit, un sistem mixt de sancțiuni, stabilind în primul rând măsuri reparatorii de natură nepatrimonială, iar pe un plan secund, măsuri reparatorii de ordin pecuniar171. Cum s-a reținut într-o decizie de speță a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța poate aprecia că, față de gravitatea atingerii dreptului nepatrimonial și a prejudiciului suferit, remediile cu
caracter nepatrimonial sunt suficiente, reclamantul neavând un drept la reparație patrimonială a prejudiciului172.
În sprijinul opiniei pe care o susținem vine, așadar, și împrejurarea că într-o asemenea ipoteză, se poate reține fără rezerve că, din perspectiva statuării asupra dreptului la reparație patrimonială a prejudiciului nepatrimonial, hotărârea judecătorească pronunțată are caracter constitutiv, fiind, prin urmare, firesc, ca dobânda să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești.
În concluzie, opinia I.N.M. este în sensul că, în cazul despăgubirilor pentru daune morale, dobânda legală penalizatoare este datorată de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care debitorul a fost obligat la plata despăgubirilor pentru daune morale.
În opinie majoritară, participanții și-au însușit opinia I.N.M.
