Cum arăta, în copilărie, Crăciunul milionarului de azi Beniamin Rus. “Era atâta bucurie și stare de bine că nimeni și nimic nu putea să ne strice fericirea zilelor de atunci”. Se ascundea în podul de la cocina porcilor să repete colinzile pentru a păstra secretul

Beniamin Rus, patronul Grupului de firme Selina, e originar din Baia de Arieș. Un loc de care a rămas profund atașat. Iubește muntele, nu a uitat să de-a cu coasa, iubește caii, dar are și reale calități de artist: sculptează și scrie cu mult har. Beniamin Rus scrie adesea despre copilăria sa, despre cum erau sărbătorile și obiceiurile vremii. A povestit cum era Paștele, a scris cu mult talent despre Crăciunul copilăriei sale. Să intrăm în gopodăria familiei lui Beniamin Rus, cu probabil o jumătate de secol în urmă. Simțiți în nări miros de cozonaci și pâine coaptă? Auziți clopoțeii și colindele? În graiul neaoș al moților milionarul de azi vorbește despre bucuria Crăciunului copilăriei sale:

“În Muncel, satul meu, Crăciunul era un prilej de mare bucurie,voie bună și stare de bine. Aveam puține momente de bucurie și sărbătoare într- un an, trei, patru nunți, o horă, două, unde cânta Todoric cu clarinetu’ și Lica lu Nița la ceteră și mai rar câte-o clacă. Așadar, Crăciunul venea dupa cel mai lung post, atunci când tăt gospodarul era cu bucatele în pod, lemne de foc tăiate și așezate la loc ferit de ploi și ninsori și cu slănina la morătoare, pregătită pentru fum. Cârnații și costițele atârnate în pod, ghiobele cu brânza pline și gospodăria orândită în așteptarea iernii și a sărbătoriilor ce urmau să vină.

Mama mea a făcut zece copii din care am rămas șepte, astfel nevoile nu plecau prea departe de casa noastră. Aveam propietăți multe, împrăștiate peste toți muntii, de unde culegeam ce am sămănat primăvara și multe locuri unde pășunam animale sau cosam ierburile asigurându-ne nutreț și bucate pentru întrega famile și pentru animale pâna ieșeam din iarnă.În Muncel toate anotimpurile erau frumoase, odată cu primii fulgi scoteam sania din podul căuăciei și cât era zua de mare eram la săniuș pă uliță, cu schiurile pă coastă sau pă râul înghețat cu patine făcute de noi și legate cum se putea pă opincile din gumă.

Ne îmbrăca mama cu haine făcute în casă, țesute în război și lucrate de mână.Iarna aveam pă noi o chemeșă, izmene din cânepă, laibăr, pantaloni, cioareci și jerseu din lână iar în picioare cioareci și simpaticele opinci cumpărate de la tărgul din Lupșa.Spiritul Crăciunului era trăit pă deplin. Înainte de intrarea în post ne înțelegeam care cu care să facem formație de colindat și intram serios în febra Crăciunului

Începeam să repetăm colinzile cu o lună înaintea ajunului, ne ascundeam cu prietenul meu Gheorghe a Bonchii în șură, în podul de la cocina porcilor și pe unde puteam să repetam colinzile fără să știe alte cete de colindători cu ce colinzi mergem anul ăsta de Crăciun și in ce formație. Era atâta bucurie și stare de bine că nimeni și nimic nu putea sa ne strice fericirea zilelor de atunci. Tatăl meu era un colindător desăvârșit, ne adunam seară de seară pe lângă el și -l rugam să colindăm împreună. Dădea tonul la colindă și noi intram doar după ce tata intona prima silabă, ne alăturam cu glasurile noastre străduindu- ne să ne ingroșăm vocea după a lui și terminam versul atunci când tata se oprea să tragă aer și să înceapă versul următor, imediat ce ne opream noi, așa cum numai pe valea Arieșului se colinda.

-< Mă copile, nu grăbi, colinda nu-i cântec de joc, trăbă să curgă încet și fain!> , striga tata la noi! Dădeam din cap că am înțeles și așteptam să-nceapă Pe măsură ce se apropia Craciunul, tot satul intra în febra pregătirilor, tăiam porcii, orândeam curtea, crăpam lemnele iar mama cu surorile mele șurluiau tătă casa, puneau hainele în ciubărul cu leșie pe care-l duceau la râu.Mama le batea cu un mai de lemn după ce noi spărgeam cu securea gheața groasa din Arieș , locul unde se clăteau hainele cele mai bune pe care urma să le îmbrăcăm de sărbători.Mirosul pâinii abia scoase din cuptor, colacii și prajiturile care așteptau să le vină rândul la copt, ne faceau să nu ne depărtam prea mult de casa și să nu părăsâm curtea .Eram într o bună dispoziție continuă, încercam să ne facem folositori și să nu o supărăm pe mama cu tot felul de feleleli și dispute dintre noi. Era Ajunul Craciunului, satul fremăta de ultimile pregătiri, fumuri care șerpuiau peste casele muncelanilor, în fuioare lungi peste satulul acoperit de zăpadă care venea cu ceva vreme înainte și pleca odată ce apăreau ghioceii pe Valea lui Creț.

Intram și ieșeam din casă așteptând să vină sara cu frică să plecam la colindat imediat ce se înnoptează, unde trebuia să fim printre primii colindători, să primim leuții în mâinile înghețateAjungeam fericiți acasă și nu ne prindea somnul pâna nu număram de câteva ori bănuți și i aranjeam cu grijă după mărimi.Așa ne prindea somnul până cănd la miezul nopții auzeam colinda colindătorilor la ușa noastră. Nimic nu sămăna cu ce sâmțam noi atunci!Eram într-o feerie continuă! Tremuram de-a binelea de emoții și bineînțeles de plăcere!Erau peste 13-14 colindatori, toți scăpați de armată. Aveau atâta forță în glasuri că se scuturau geamurile. Așa ne trezeau colindatorii pe la 3,4 dimineața când ajungeau la casa noastră.Tata le deschidea ușa și începeau colinda în casă nu înainte să-l roage pe tata să conducă el colinda pe care o prefera.Noi, înghesuiți prin cânăpeie, acoperiți cu un țol de lână să nu se vadă ca suntem în izmene, nu ne găseam locu’ și nu știam cum să-i facem semn tatei să mai ceară o colindă!”