text: lector univ. dr. Cristina Liana PUȘCAȘ
Virgil Enătescu s-a născut la 6 octombrie 1900, în Orodel, jud. Dolj. Absolvent al Liceului Teoretic Craiova, promoția 1917, respectiv al Școlii de Ofițeri Activi Infanterie București, în 1920, Virgil Enătescus-a remarcat atât în Primul Război Mondial, cât și în cel de-al Doilea Război Mondial, prin actele sale de vitejie. A fost decorat, prin dispoziția Maiestății Sale Regele Mihai I, cu ordinul „Steaua României” cu spade pentru „fapte de arme săvârșite în războiul contra Rusiei Sovietice”.
Colonelul decorat, victimă a epurărilor comuniste din Armata Română
Represaliile vor apărea la scurt timp după instaurarea noii ordini politice, astfel că, în cadrul amplei campanii de epurare din cadrul Armatei Române, locotenent-colonelul Virgil Enătescu a fost trecut în rezervă pe 16 mai 1946.
Pe 2 ianuarie 1953 a fost arestat într-un lot de 27 de persoane, Virgil Enătescu fiind suspectat de „delict de omisiune a denunțării”.
Mai exact, fostul colonel al Armatei Române a fost acuzat că a știut despre o organizație subversivă care urmărea „răsturnarea regimului actual și să acapareze în mâinile lor posturile de conducere ale țării… Printre planurile acestor dușmani ai clasei muncitoare îi găsim și pe acela de a trece cu avionul în Jugoslavia, de a solicita sprijinul celul mai înfocat dușman al țărilor de democrație populară, călăul Tito și complicii lui”. Virgil Enătescu ar fi cunoscut „existența organizației subversive care are ca scop răsturnarea regimului. Fiind solicitat să se încadreze în această organizație refuză, însă promite că în momentul oportun o să dea ajutor organizației.”
Două linii care marcau o zi în temniță
A primit o condamnare de 2 ani, care la recurs a fost redusă la un an și șase luni.
„Scurgerea timpului, încremenită în întuneric era cea mai groznică senzație ce te putea înnebuni. Atunci, a încercat ca momentul aducerii mâncării să-l ia ca și criteriu de orientare în timp. Când se deschidea vizeta ușii groase de stejat și i se întindea gamela cu mâncare, își nota o linie pe un răboj de pe perete. Cu o pietricică adâncea zgârietura ca să poată fi pipăită cu degetul. Aceste linii marcau mesele, iar două mese marcau o zi”, relata fiul lui Virgil Enătescu.
Cea mai mare parte a detenției a petrecut-o la Penitenciarul Timișoara, unde deținuții politic „croșetau cu bețe de chibrituri. Din bucăți mici de os, cu cioburi de sticlă sculptau cruciulițe”, menționează fiul colonelului.
După eliberare, Virgil Enătescu a reușit cu greu să se încadreze în câmpul muncii. Abia în martie 1956 s-a angajat ca desenator la Școala de Meserii Oradea, reușind cel mult să ocupe un post de administrator imobile. S-a pensionat în iunie 1967.
A avut doi copii: Virgil Enătescu, medic psihiatru în Satu Mare, membru al Academiei Române, și Mariana Casian, medic stomatolog în Oradea.
A decedat la 17 decembrie 1986.
Bibliografie:
- Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii
- Sentința nr. 508 din 21 octombrie 1963 a Tribunalului Militar Teritorial Timișoara, Arhiva personală Mariana Casian, fiica lui Virgil Enătescu
- Virgil Enătescu (fiul), Cascada amintirilor, Editura Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2011, p. 117
- Informații oferite de Mariana Casian, fiica lui Virgil Enătescu
Cristina Liana PUȘCAȘ este doctor în Istorie, lector universitar la Universitatea din Oradea, vicepreședintele Asociației Cei 40 de Mucenici.
Mai multe date şi istorisiri puteţi găsi pe www.memoriarezistentei.ro
Doritorii pot sprijini Asociația Cei 40 de Mucenici
Datele Asociaţiei „Cei 40 de Mucenici”: CIF: 31340614; / COD IBAN: RO43BRDE050SV63246520500
Cel mai important proiect al Asociației este Memorialul Rezistență și Represiune în Bihor. http://www.memoriarezistentei.ro/memorialul-rezistenta-si-represiune-in-bihor/
Gânduri, amintiri și desigur mulțumiri,
Mulțumim D-nei Cristina Pușcaș care prin aducerea la lumină a celor ce au fost bunicii, părinții noștri, patrioți, foști deținuți politici, caută să spele rușinea uitării sau a necunoașterii. Capacitatea doamnei de a privi lumea cu sufletul , cu ochii sufletului, o încarcă în mod constant cu energia de a iubi, a crede și a spera în mai bine.
Privind prin lentila amintirilor, năvalnic sau treptat, după cum ne este firea, recunoștința care a ajuns ,,floare rară”, bate și la ușa tinerei generații care a avut parte de o viață maI bună datorită sacrificiului acestor oameni.
Oameni ce au fost în țara aceasta asemenea unor ,,stânci de torent” la care vocea conștiinței curate le-a fost călăuză fără greș iar iubirea de țară ia transformat în adevărate vulcane în care s-au strâns prea multe tensiuni. Soarele parcă a dispărut atât pentru ei cât și pentru familia lor.
Da ! adevărul ar trebui să reintre în albia lui și asta încearcă stimata doamnă Cristina Pușcaș.
Multe din bucuriile de azi sunt clădite pe cenușa sacrificiului lor. Ei au avut o greutate împovărătoare pe umerii lor. Sunt multe, multe, mult mai multe întâmplări pe care din păcate câteva rânduri nu le pot cuprinde.
Da ! ei au trudit o viață în condiții grele cu sufletul invadat de tristețe și zi de zi plin de mâhnire. Familia lor frustrată păstrează multe cicatrici până și azi, purtându-le în inimă și reprimându-și cuvintele triste.
Realitatea distruge iluzia pe care ți-o crează atât de crud visele – credeai că acum li se va face dreptate. Ramân de multe ori, consternată de rigiditatea indiferenței. La noi din păcate încă nu au dispărut toate tarele comunismului.
,, Toți oamenii se aseamănă se aseamănă prin cuvinte, numai faptele îi deosebesc”
(Moliére).
Există actori care interpretează prost rolurile încredințate de viață, alunecoși ce nu se opresc niciodată, ies întotdeauna la patinaj. Nu respectă nimic ce-I sfânt pentru această țară ba prin atitudinea lor chiar umilesc și atunci care-i schimbarea ? . . . .
Am să încerc prin cuvinte, care repet, nu pot reda decât în parte adevărul, să vă arăt că unele nedreptăți făcute continuă, dar mult voalat, mai altfel.
Ieșit din închisoarea (săvârșită pe nedrept) și fiind reabilitat, tatăl meu care nu și-a mai recuperat sănătatea și nici durerea dezamăgirii, trebuia să reintre în drepturi și să-și primească înapoi proprietățile confiscate. Dar nu a fost să fie. Ani, ani de procese și de frustrări.
Casa era plină de chiriași, oameni ,,cu origine bună” la vremea aceea, ce nu intenționau să părăsească locuința celui care a trudit pentru ea, și acum era pe drumuri. Repet au urmat ani de procese, timp în care familia era separată și obligată să benefieze de bunăvoința rudelor pentru un acoperiș.
Dar nu s-a sfrârșit nici când îndelungul proces a fost câștigat.
Familia a primit doar o cameră, de trecere, prin care protejata chiriașă trecea zilnic cu olița plină, țigara în mână, și deseori însoțită de gălăgioși parteneri de remi și de huzur. Câtă umilință chiar și pentru cei doi copii care închideau ochii să nu vadă. În alte camera alți protejați ai regimului, el bețiv, de cite ori îl vedea pe tatăl meu, îl amenința că dacă mai folosește bucătăria care era comună ,,îl transformă în general”. Și câte și mai câte ! . . . .
Chinul și suferința au urmat mult, mult timp, chiar și atunci când după toți acei ani cumpliți, a venit fericirea să reintrăm în posesia casei. Un ,,nostim” prim secretar al orașului,
își dorea terenul pentru a construi un bloc în care fiul său să aibă un apartament în centrul urbei. N-a fost să fie nici o despăgubire ca urmare a demolării (nici până astăzi). Iar procese peste procese, tensiuni și nervi. La un moment dat ni s-au oferit obligații dar fratele meu, săracul, nu a fost de acord cerând să fim despăgubiți corect cu bani (cum s-a procedat cu atâția alții).
Iar au trecut ani pentru ca acum să primim minunata veste : casa a fost reevaluată
la jumătatea sumei iar moștenitorii ajunși acum în vârstă, dar ce contează, urmează să primească ce le revine, în rate anuale timp de 5 ani (că doar cei 30 de ani care au trecut ,de la așa zisa revoluție ,nu ar fi fost destui !). După ce evaluarea a fost necinstită și ne-au furat cu nerușinare, au trecut și condiția celor 5 ani unor moștenitori autumnali. Tata a murit, fratele meu s-a mutat și el din această lume iar eu având vârstă înaintată îmi pregătesc la rândul meu albumul de fotografii. . .
Dece atâta nedreptate și murdărie ?
Nu faptul că nici nouă, moștenitorilor, bătrâni fiind , nu ni se acordă drepturile, ci faptul că nedreptatea față de tatăl meu continuă, mă doare, mă rănește, că nu se îndreaptă, punându-mi multe întrebări nerostite. . .
Rămân pentru noi, ca o cutie de rezonanță, iar și iar, nici ieri, nici azi, dar cine știe, poate mâine. . . . . .însă acel mâine nu-l mai prinde nici tata, nici fratele meu și posibil nici eu.
De ce ?
Și atunci din nou mă întreb care-i schimbarea?
Scene din vremurile acelea, cu momente îngrozitoare, îmi reapar pe ecranul minții astfel încât aripile visului din timpurile de mai apoi s-au frânt. Totul duce la o dramă în sufletul tău.
Cât de actuale au devenit afirmațiile lui Cicero : ,, Nu e nimic mai imoral decât să apari ca om de treabă tocmai atunci când ești necinstit” .
O ! de-ar auzi și cei ce azi, ca și atunci, impart înșelător dreptatea nerespectând nimica sfânt.
Într-o astfel de lume, oameni plini de recunoștință, oameni care zidesc asemenea doamnei Cristina Pușcaș sunt oaze de speranță și lumina. Mulțumim Cristina Pușcaș că încercați să alinați durerea tăcerii împietrite pe care mulți nu au trăit-o și nu o înțeleg.
Respectul celor ce au reprezentat ceva pentru țara asta nu înseamnă slăbiciune ci valoare îmbinată cu multă iubire, iubire de semeni.
Mulțumim .