Colonelul Virgil Enătescu, ofițerul decorat de rege și trimis de comuniști în temniță

Gânduri, amintiri și desigur mulțumiri,
Mulțumim D-nei Cristina Pușcaș care prin aducerea la lumină a celor ce au fost bunicii, părinții noștri, patrioți, foști deținuți politici, caută să spele rușinea uitării sau a necunoașterii. Capacitatea doamnei de a privi lumea cu sufletul , cu ochii sufletului, o încarcă în mod constant cu energia de a iubi, a crede și a spera în mai bine.
Privind prin lentila amintirilor, năvalnic sau treptat, după cum ne este firea, recunoștința care a ajuns ,,floare rară”, bate și la ușa tinerei generații care a avut parte de o viață maI bună datorită sacrificiului acestor oameni.
Oameni ce au fost în țara aceasta asemenea unor ,,stânci de torent” la care vocea conștiinței curate le-a fost călăuză fără greș iar iubirea de țară ia transformat în adevărate vulcane în care s-au strâns prea multe tensiuni. Soarele parcă a dispărut atât pentru ei cât și pentru familia lor.
Da ! adevărul ar trebui să reintre în albia lui și asta încearcă stimata doamnă Cristina Pușcaș.
Multe din bucuriile de azi sunt clădite pe cenușa sacrificiului lor. Ei au avut o greutate împovărătoare pe umerii lor. Sunt multe, multe, mult mai multe întâmplări pe care din păcate câteva rânduri nu le pot cuprinde.
Da ! ei au trudit o viață în condiții grele cu sufletul invadat de tristețe și zi de zi plin de mâhnire. Familia lor frustrată păstrează multe cicatrici până și azi, purtându-le în inimă și reprimându-și cuvintele triste.
Realitatea distruge iluzia pe care ți-o crează atât de crud visele – credeai că acum li se va face dreptate. Ramân de multe ori, consternată de rigiditatea indiferenței. La noi din păcate încă nu au dispărut toate tarele comunismului.
,, Toți oamenii se aseamănă se aseamănă prin cuvinte, numai faptele îi deosebesc”
(Moliére).
Există actori care interpretează prost rolurile încredințate de viață, alunecoși ce nu se opresc niciodată, ies întotdeauna la patinaj. Nu respectă nimic ce-I sfânt pentru această țară ba prin atitudinea lor chiar umilesc și atunci care-i schimbarea ? . . . .
Am să încerc prin cuvinte, care repet, nu pot reda decât în parte adevărul, să vă arăt că unele nedreptăți făcute continuă, dar mult voalat, mai altfel.
Ieșit din închisoarea (săvârșită pe nedrept) și fiind reabilitat, tatăl meu care nu și-a mai recuperat sănătatea și nici durerea dezamăgirii, trebuia să reintre în drepturi și să-și primească înapoi proprietățile confiscate. Dar nu a fost să fie. Ani, ani de procese și de frustrări.
Casa era plină de chiriași, oameni ,,cu origine bună” la vremea aceea, ce nu intenționau să părăsească locuința celui care a trudit pentru ea, și acum era pe drumuri. Repet au urmat ani de procese, timp în care familia era separată și obligată să benefieze de bunăvoința rudelor pentru un acoperiș.
Dar nu s-a sfrârșit nici când îndelungul proces a fost câștigat.
Familia a primit doar o cameră, de trecere, prin care protejata chiriașă trecea zilnic cu olița plină, țigara în mână, și deseori însoțită de gălăgioși parteneri de remi și de huzur. Câtă umilință chiar și pentru cei doi copii care închideau ochii să nu vadă. În alte camera alți protejați ai regimului, el bețiv, de cite ori îl vedea pe tatăl meu, îl amenința că dacă mai folosește bucătăria care era comună ,,îl transformă în general”. Și câte și mai câte ! . . . .
Chinul și suferința au urmat mult, mult timp, chiar și atunci când după toți acei ani cumpliți, a venit fericirea să reintrăm în posesia casei. Un ,,nostim” prim secretar al orașului,
își dorea terenul pentru a construi un bloc în care fiul său să aibă un apartament în centrul urbei. N-a fost să fie nici o despăgubire ca urmare a demolării (nici până astăzi). Iar procese peste procese, tensiuni și nervi. La un moment dat ni s-au oferit obligații dar fratele meu, săracul, nu a fost de acord cerând să fim despăgubiți corect cu bani (cum s-a procedat cu atâția alții).
Iar au trecut ani pentru ca acum să primim minunata veste : casa a fost reevaluată
la jumătatea sumei iar moștenitorii ajunși acum în vârstă, dar ce contează, urmează să primească ce le revine, în rate anuale timp de 5 ani (că doar cei 30 de ani care au trecut ,de la așa zisa revoluție ,nu ar fi fost destui !). După ce evaluarea a fost necinstită și ne-au furat cu nerușinare, au trecut și condiția celor 5 ani unor moștenitori autumnali. Tata a murit, fratele meu s-a mutat și el din această lume iar eu având vârstă înaintată îmi pregătesc la rândul meu albumul de fotografii. . .
Dece atâta nedreptate și murdărie ?
Nu faptul că nici nouă, moștenitorilor, bătrâni fiind , nu ni se acordă drepturile, ci faptul că nedreptatea față de tatăl meu continuă, mă doare, mă rănește, că nu se îndreaptă, punându-mi multe întrebări nerostite. . .
Rămân pentru noi, ca o cutie de rezonanță, iar și iar, nici ieri, nici azi, dar cine știe, poate mâine. . . . . .însă acel mâine nu-l mai prinde nici tata, nici fratele meu și posibil nici eu.
De ce ?
Și atunci din nou mă întreb care-i schimbarea?
Scene din vremurile acelea, cu momente îngrozitoare, îmi reapar pe ecranul minții astfel încât aripile visului din timpurile de mai apoi s-au frânt. Totul duce la o dramă în sufletul tău.
Cât de actuale au devenit afirmațiile lui Cicero : ,, Nu e nimic mai imoral decât să apari ca om de treabă tocmai atunci când ești necinstit” .
O ! de-ar auzi și cei ce azi, ca și atunci, impart înșelător dreptatea nerespectând nimica sfânt.
Într-o astfel de lume, oameni plini de recunoștință, oameni care zidesc asemenea doamnei Cristina Pușcaș sunt oaze de speranță și lumina. Mulțumim Cristina Pușcaș că încercați să alinați durerea tăcerii împietrite pe care mulți nu au trăit-o și nu o înțeleg.
Respectul celor ce au reprezentat ceva pentru țara asta nu înseamnă slăbiciune ci valoare îmbinată cu multă iubire, iubire de semeni.
Mulțumim .