Instituirea prin contract a unei clauze penale nu limitează răspunderea debitorului doar la prejudiciul anticipat de părți cu ocazia încheierii contractului, ci are numai rolul de a-l scuti pe creditor de proba prejudiciului, în cazul neexecutării, sau executării deficitare a obligației de către debitor.
Nimic nu îl împiedică, însă, pe creditor să se prevaleze de dispozițiile de drept comun în materie și să solicite obligarea debitorului la repararea întregului prejudiciu rezultat din faptul neexecutării ori al unei executări deficitare, cu condiția ca acesta să dovedească toate elementele răspunderii contractuale, respectiv, fapta ilicită, culpa, prejudiciul (atât din punct de vedere al existenței, cât și din punct de vedere al întinderii acestuia), cât și legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu.
În virtutea principiului reparării integrale a prejudiciului, creditorul are aşadar dreptul de a se servi de clauza penală, care îl scuteşte de a mai face dovada pagubei încercate sau, dimpotrivă, are facultatea de a încerca să dovedească, prin mijloacele de probă permise de lege, prejudiciul efectiv şi concret încercat dacă acesta este mai mare decât cel anticipat de părţi prin clauza penală inserată în contract.
Prin sentinţa civilă nr. 5331/22.04.2021, pronunţată în dosarul nr. […]/30/2020, Judecătoria Timişoara a respins acţiunea formulată de reclamanta SC A. SA, în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL şi chemata în garanţie C. SRL, a respins cererea de chemare în garanţie a C. SRL formulată de pârâta SC B. SRL, ca rămasă fără obiect, precum şi cererea reclamantei privind acordarea cheltuielilor de judecată. De asemenea, a obligat reclamanta la plata către pârâta SC B. SRL a sumei de 4513,05 lei cu titlu de cheltuieli de judecată şi la plata către chemata în garanţie C. SRL a sumei de 9548 lei cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale.
Apelul declarat împotriva sentinţei primei instanţe de către reclamanta A. SA a fost respins de Tribunalul Timiş, prin decizia civilă nr. 2096 din 26 noiembrie 2021, instanţa de apel dispunând respingerea cererii de apel şi admiterea cererii de intervenţie accesorie formulată de C. SRL.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că prin cererea de apel formulată, reclamanta A. SA a solicitat schimbarea în tot a sentinţei apelate, rejudecarea cauzei cu consecinţa admiterii acţiunii aşa cum a fost formulată, cu acordarea cheltuielilor de judecată.
Apelanta a arătat că prin acţiunea ce face obiectul prezentei cauze a solicitat antrenarea răspunderii civile contractuale a pârâtei, întrucât aceasta nu şi-a îndeplinit în mod corespunzător o obligaţie care ţine de esenţa contractului de vânzare cumpărare şi anume aceea de a transfera dreptul de proprietate asupra bunului vândut.
Relativ la prejudiciu, apelanta a arătat că documentele depuse îndeplinesc toate condiţiile pentru a avea valoare de document justificativ al operaţiunii economico-financiare desfăşurate, arătând că a anexat cererii sale şi dovada plăţii. Astfel, apelanta a solicitat instanţei de control să constate că s-a făcut dovada întinderii prejudiciului cu documente justificative depuse la dosar în ambele faze procesuale.
În ce priveşte reţinerea de către prima instanţă a faptului că reclamanta apelantă nu a dat dovadă de bună credinţă prin aceea că a închiriat o maşină la un preţ excesiv, se arată că autoturismul închiriat a fost unul similar cu cel achiziţionat şi că nu a fost ales un autoturism de la o societate care se ocupă cu închirieri tocmai pentru că deplasările pe care le face administratorul societăţii sunt lungi şi dese, astfel că ceea ce s-a căutat pentru înlocuirea temporară, a fost confortul şi mai ales siguranţa în deplasare.
În ce priveşte lipsa autorizaţiei în sarcina furnizorului de a presta acest serviciu, apelanta observă că în speţă serviciul prestat a fost unul ocazional, astfel că nu este nevoie de autorizarea activităţii ca atare. Apelanta a arătat că niciunde nu este prevăzută obligaţia de a închiria un autoturism identic cu cel înlocuit şi nici obligaţia de a închiria de la o societate al cărui obiect de activitate să fie cel de închiriere autovehicule.
Ținând cont de ansamblul probator administrat în cauză, de susținerile părților și dispozițiile legale aplicabile, tribunalul a constatat că se impune respingerea căii de atac exercitate, precum şi menţinerea hotărârii apelate, însă vor fi avute în vedere alte considerente decât cele reţinute de prima instanţă.
În primul rând, instanţa a arătat că elementele acțiunii civile sunt reprezentate de părți, obiect și cauză, aceasta din urmă reprezentând scopul avut în vedere de parte la momentul reclamării dreptului sau a interesului legitim al judecății. Cu alte cuvinte, prin cauza cererii de chemare în judecată trebuie să se înţeleagă situaţia de fapt calificată juridic. Spre exemplu, cererea de chemare în judecată având ca obiect plata unei sume de bani poate avea drept cauză juridică atragerea răspunderii civile contractuale a pârâtului.
În speţă, s-a reţinut că este evident că reclamanta şi-a fundamentat pretenţiile pe atragerea răspunderii contractuale a pârâtei B. SRL, acţiunea fiind întemeiată atât în fapt, cât şi în drept, pe contractul de vânzare-cumpărare nr. 20/25.07.2019 ce a avut ca obiect vânzarea autoturismului Range Rover astfel cum a acesta a fost individualizat în Anexa 1 la contract.
Astfel, poziţia procesuală a reclamantei sub acest aspect a fost exprimată atât în scris, prin cererea înregistrată la dosarul primei instanţe la data de 15.01.2021 şi prin concluziile scrise înregistrate la dosar la data de 22.04.2021 (f. 61 şi f. 117 dos. Jud. Timişoara), cât şi în şedinţa publică din data de 08.04.2021 (f. 124 dos. Jud. Timişoara). Prin aceste cereri şi poziţii procesuale, reclamanta nu şi-a schimbat cauza acţiunii civile formulate, ci doar şi-a precizat fundamentul juridic al cererii având în vedere apărările formulate de pârâtă, respectiv de chemata în garanţie.
Instanţa a arătat că indiferent de temeiurile de drept prevăzute de Codul civil ce au fost indicate în acţiune, şi aduse în completarea celor stipulate în convenţia părţilor, cauza acţiunii a rămas aceeaşi pe tot parcursul procesului, respectiv atragerea răspunderii civile contractuale a pârâtei B. SRL pentru nepredarea la timp a autoturismului ce a făcut obiectul contractului, neavând relevanţă sub acest aspect faptul că în cererea formulată s-a indicat şi art. 1695 C. civ. referitor la garanţia contra evicţiunii, întrucât din întreaga argumentare de fapt şi de drept a cererii nu a rezultat că reclamanta a avut intenţia de a-şi întemeia acţiunea pe o astfel de cauză.
Prin urmare, instanţa a apreciat că toate considerentele reţinute de prima instanţă referitoare la atragerea răspunderii pârâtei în baza garanţiei contra evicţiunii sunt neîntemeiate.
În continuare, tribunalul a constat că, în cauză, prima instanţă a analizat şi întrunirea condiţiilor atragerii răspunderii civile contractuale a pârâtei, concluzionând că fapta pârâtei nu a fost una ilicită întrucât aceasta şi-ar fi îndeplinit obligaţia de predare a autoturismului ce a făcut obiectul contractului de vânzare încheiat între părţi, iar pe de altă parte, reclamanta nu a făcut dovada prejudiciului suferit, în sensul că din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă că serviciul de închiriere ar fi fost prestat, nefiind depusă la dosar nici dovada efectuării plăţii contravalorii lipsei de folosinţă a autovehiculului închiriat.
În fapt, conform susţinerilor reclamantei, susţineri confirmate atât de pârâtă, cât şi de chemata în garanţie prin întâmpinările depuse la dosar, deşi preluarea autoturismului ce a făcut obiectul contractului s-a efectuat la data de 13.08.2019 (f. 12 dos. 408/30/2020), pârâta a omis să pună la dispoziţia reclamantei un document necesar pentru înmatricularea acestuia, astfel că de la momentul expirării numerelor roşii şi până la data de 31.01.2020 când s-a predat şi documentul necesar înmatriculării (f. 60 dos. […] /30/2020), reclamanta nu a putut folosi autoturismul achiziţionat, motiv pentru care, pentru perioadă de indisponibilitate a acestuia reclamanta a închiriat un alt autoturism (f. 13-19 dos. […] /30/2020). Obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de contravaloarea acestei închirieri.
În drept, potrivit art. 8 din contract, dreptul de proprietate și riscurile contractuale trec asupra cumpărătorului odată cu preluarea obiectului contractului, potrivit procesului verbal prevăzut la art. 5.1 din contract. Riscurile se transferă asupra cumpărătorului în momentul în care acesta preia obiectul contractului sau prin semnarea procesului verbal de predare primire.
Conform art. 5.2 din contract, pârâta B. SRL, în calitate de vânzător, avea obligaţia de a transfera reclamantei A. SA, în calitate de cumpărător, proprietatea asupra obiectului contractului, precum şi obligaţia de a-i remite documentele referitoare la acesta.
Potrivit art. 1674 C. civ., cu excepţia cazurilor prevăzute de lege ori dacă din voinţa părţilor nu rezultă contrariul, proprietatea se strămută de drept cumpărătorului din momentul încheierii contractului, chiar dacă bunul nu a fost predat ori preţul nu a fost plătit încă.
Conform art. 1685 şi art. 1686 alin. (1) şi (2) C. civ., predarea se face prin punerea bunului vândut la dispoziţia cumpărătorului, împreună cu tot ceea ce este necesar, după împrejurări, pentru exercitarea liberă şi neîngrădită a posesiei. Obligaţia de a preda bunul se întinde şi la accesoriile sale, precum şi la tot ce este destinat folosinţei sale perpetue. Vânzătorul este, de asemenea, obligat să predea titlurile şi documentele privitoare la proprietatea sau folosinţa bunului.
Faţă de aceste dispoziţii contractuale şi legale, tribunalul a reţinut că proprietatea asupra autoturismului a fost transmisă reclamantei la data de 13.08.2019, când s-a încheiat procesul verbal de preluare a bunul cumpărat.
În ceea ce priveşte obligaţia de predare, tribunalul a arătat că pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţia de a preda bunul vândut în termenul prevăzut de art. 3.1 din contract, respectiv până la data de 20.08.2019, în condiţiile în care aceasta din urmă nu i-a predat reclamantei toate documentele necesare pentru exercitarea liberă şi neîngrădită a posesiei asupra autoturismului vândut. Astfel, fapta ilicită a pârâtei a constat în omisiunea de a-i înmâna la timp reclamantei toate documentele necesare pentru înmatricularea autoturismului achiziţionat, documente în lipsa cărora reclamanta nu a putut folosi bunul.
Relativ la prejudiciu, instanţa a reţinut că potrivit art. 3.1 ultima teză din contract, orice întârziere peste termenul de livrare stabilit în contract atrage după sine penalităţi de întârziere în cuantum de 0,01% pe zi din valoarea contractului.
Conform art. 1536 C. civ., în cazul altor obligaţii decât cele având ca obiect plata unei sume de bani, executarea cu întârziere dă întotdeauna dreptul la daune-interese egale cu dobânda legală, calculată de la data la care debitorul este în întârziere asupra echivalentului în bani al obligaţiei, cu excepţia cazului în care s-a stipulat o clauză penală ori creditorul poate dovedi un prejudiciu mai mare cauzat de întârzierea în executarea obligaţiei, iar potrivit art. 1538 C. civ., (1) Clauza penală este aceea prin care părţile stipulează că debitorul se obligă la o anumită prestaţie în cazul neexecutării obligaţiei principale. (2) În caz de neexecutare, creditorul poate cere fie executarea silită în natură a obligaţiei principale, fie clauza penală.
Din cele de mai sus rezultă că părţile au prevăzut o clauză penală în caz de orice întârziere peste termenul de livrare a autoturismului.
Astfel, întrucât pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţia de a preda bunul în termenul prevăzut de art. 3.1 din contract ca urmare a predării cu întârziere a unui document necesar pentru înmatricularea autoturismului, tribunalul a arătat că reclamanta avea dreptul să ceară doar executarea clauzei penale prevăzute la art. 3.1 ultima teză din contract, respectiv obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,01% pe zi din valoarea contractului, aceasta fiind o evaluare convenţională anticipată a daunelor – interese contractuale.
Referitor la suma de bani cerută ca şi contravaloare a lipsei de folosinţă a autoturismului achiziţionat, pe lângă că aceasta nu putea fi cerută în condiţiile existenţei în contractul încheiat între părţi a unei clauze penale prin care s-a evaluat prejudiciul chiar pentru neîndeplinirea la timp a obligaţiei de predare a autoturismului împreună cu toate documentele necesare pentru exercitarea liberă şi neîngrădită a posesiei/folosinţei bunului, tribunalul a constatat faptul că reclamanta nu a făcut dovada efectuării plăţii contravalorii lipsei de folosinţă a autovehiculului închiriat, astfel cum în mod întemeiat a reţinut şi prima instanţă.
În ceea ce priveşte documentul de plată depus în apel la fila 7, în mod corect s-a arătat că acesta nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de 1504 C. civ., respectiv de a fi semnat de debitor (reclamantă) şi de a fi avizat de instituţia de credit plătitoare, motiv pentru care în speţă nu poate opera prezumţia de efectuare a plăţii prevăzută de lege, motiv pentru care reclamanta nu a reuşit să dovedească prin acest document efectuarea plăţii contravalorii lipsei de folosinţă a autovehiculului închiriat.
În final, instanţa a înlăturat considerentele primei instanţe referitoare la existenţa unei autorizaţii pentru activitatea 7711 CAEN (activităţi de închiriere autovehicule rutiere uşoare), constatând că societatea D. SRL de la care reclamanta a închiriat un alt autovehicul a fost autorizată pentru efectuarea unor astfel de activităţi comerciale (f. 56 verso dos. Jud. Timişoara).
Având în vedere că la termenul de judecată din data de 27.10.2021 a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive în apel a intimatei C. SRL (f. 54-55), tribunalul a respins cererea de apel formulată de apelanta A. Timiş SA în contradictoriu cu intimata C. SRL, împotriva sentinţei civile nr. 5331/22.04.2021, pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosarul nr. 408/30/2020, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă în apel.
Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs recurenta-reclamantă A. Timiş SA, solicitând admiterea recursului casarea şi trimiterea spre rejudecare la instanţa de apel, în temeiul art. 496 alin. (2) C.pr.civ., admiterea recursului şi casarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii acţiunii aşa cum a fost ea formulată şi susţinută, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, a arătat că prin decizia civilă nr. 2096/A a Tribunalului Timiş – Secţia a II-a civilă, pronunţată în dos. nr. […] /30/2020*, instanţa a respins cererea de apel formulată de către reclamantă în contradictoriu cu chemata în garanţie C. SRL ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă în apel şi faţă de intimata B. SRL ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa o astfel de hotărâre, prima instanţă a reţinut că „societatea pârâtă nu şi-a îndeplinit obligaţia de predare a bunului vândut în termenul prevăzut la art.3,1 din contract devenind astfel incidenţă clauza penală prevăzută la art. 3.1 din contract, potrivit căreia orice întârziere peste termenul de livrare stabilit în contract atrage după sine penalităţi de întârziere în cuantum de 0,01%pe zi din valoarea contractului, astfel că avea dreptul să ceară doar executarea clauzei penale.
În ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. pr. civ., a solicitat să se constate că se impune casarea sentinţei Tribunalului Timiş având în vedere respingerea cererii de încuviinţare a probei cu expertiza de specialitate, probă prin care se urmărea dovedirea prejudiciului, astfel încât să se poată analiza în ce măsură prejudiciul suferit şi suma solicitată a îi fi acordată cu titlu de daune interese este justă şi reală, raportat la datele concrete ale speţei şi nu duce la o îmbogăţire nejustificată aşa cum a reţinut instanţa de fond.
În continuare, a susţinut că instanţa de apel în mod greşit a respins proba cu expertiză judiciară.
Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.
În cauza de faţă, a considerat că s-au încălcat norme de procedură de natură imperativă având în vedere că respingerea probei cu expertiză de specialitate poate fi asimilată cu nesocotirea principiilor contradictorialităţii şi a dreptului la apărare, precum şi dreptul la un proces echitabil, principii ce atrag incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. pr. civ.
În ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. pr. civ., a solicitat să se constate că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre prin care a aplicat greşit normele de drept material incidente în speţă, considerând, fără temei că pârâta a încălcat obligaţia prevăzută la art. 3.1 din Contract, care atrăgea automat incidenţa clauzei penală pe care părţile au prevăzut-o la acest articol, astfel că pronunţarea hotărârii atacate s-a făcut cu greşita aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 1685, 1686 C. civ. şi art. 1539 C. civ.
De asemenea, a arătat că hotărârea pronunţată de Tribunalul Timiş în acest dosar reflectă o greşită aplicare şi interpretare a principiilor raporturilor comerciale contractuale în conformitate cu dispoziţiile art. 1270 C. civ., potrivit cărora „contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante”.
În acest sens, a solicitat să se observe că între părţi s-a încheiat un contract de vânzare cumpărare prin care intimata B. SRL s-a obligat să vândă iar recurenta s-a obligat să cumpere un autoturism Range Rover. 5 dr SUV SWB. 3.0 16 400CP 4WD Auto, […] a cărui specificaţie tehnică este prevăzută în Anexa nr. 1.
La art. 3.1 din contractul de vânzare cumpărare s-a prevăzut Termenul maxim de livrare este 20.08.2019 cu condiţia respectării termenului de efectuare a plăţii finale conform art. 2. Orice întârziere, peste termenul de livrare stabilit în contract atrage după sine penalităţi de întârziere în cuantum de 0,01%pe zi din valoarea contractului.
În continuare, a arătat că analiza contractului relevă că intenţia părţilor a fost să sancţioneze executarea cu întârziere a obligaţiei de livrare a autoturismului, evaluând anticipat, în acest caz, prejudiciul care se cuvine creditorului obligaţiei principale. în schimb, părţile nu au reglementat şi cuantificat anticipat prejudiciul care ar fi fost produs în caz de executare necorespunzătoare a obligaţiilor asumate.
De altfel, termenul folosit de către părţi a fost acela de livrare a autoturismului, clauza penală prevăzută în contract devenind activă doar în situaţia nerespectării termenului de livrare. Procesul verbal de predare primire încheiat în data de 13.08.2019 atestă executarea în interiorul termenului contractual a obligaţiei de livrare, autoturismul fiind predat conform specificaţiei tehnice.
În speţă, a susţinut că se află în situaţia încălcării de către intimata B. SRL a obligaţiei asumate la art. 5.2, teza a doua, şi anume să-i remită (n.r. Cumpărătorului) documentele referitoare la acesta (n.r. Autoturism). Aceste documente le-au fost predate incomplet de către pârâta intimată, astfel că formalităţile de înmatriculare a autoturismului nu s-au putut finaliza din cauza lipsei unui singur document, şi anume a certificatului de conformitate al vehiculului. Această lipsă a constat-o cu ocazia îndeplinirii formalităţilor de înmatriculare, iar din răspunsul comunicat recurentei în data de 17 ianuarie 2019 de către chemata în garanţie C. SRL, lipsa acestui document s-ar datora „erorii materiale din documentele aferente autovehiculului achiziţionat”, care a „contactat de urgenţă producătorul din Marea Britanie, acesta fiind singurul în măsură să remedieze eroarea materială din documentele aferente autovehiculului achiziţionat”.
În aceste condiţii, având în vedere caracterul specializat al clauzei penale asumată de părţile contractante, aceasta nu poate fi extinsă în vederea acoperirii prejudiciului cauzat de imposibilitatea de a folosi autoturismul pe perioada 12.11.2019 -31.01.2020.
Demersul reclamantei s-a fundamentat pe neexecutarea culpabilă a obligaţiei asumate de intimata-pârâtă, prejudiciul fiind pretins în raport de neexecutarea corespunzătoare, iar nu de executarea cu întârziere. În speţă nici nu poate fi vorba de o executare cu întârziere de vreme ce bunul le-a fost predat şi l-au folosit pe perioada 13.08.2019 – 12.11.2019.
În consecinţă, a susţinut că în mod nelegal instanţa de apel a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 1538 C.civ, potrivit cărora reclamanta avea dreptul să solicite doar executarea clauzei penale.
Însă, a arătat că este complet eronată reţinerea de către instanţa de apel că în data de 13.08.2019 s-a încheiat procesul verbal de preluare a bunului cumpărat. Nu există preluare fără predare. Ceea ce intimata a predat cu întârziere reprezintă un document necesar pentru ca autoturismul să circule pe drumurile publice. Aşa după cum a arătat deja, procesul verbal de predare-primire încheiat la data de 13.08.2019, la sediul vânzătorului B. SRL, atestă că autoturismul Range Rover cu datele de identificare convenite prin contract a fost predat cu toate accesoriile, nefiind făcută nici o menţiune referitoare la vreo predare incompletă.
În cadrul răspunderii contractuale, contractul este singurul care dovedeşte preexistenţa obligaţiei, astfel că în cadrul acestei răspunderi se impune stabilirea culpei contractuale şi stabilirea întinderii prejudiciului.
Raportul juridic a cărei violare generează obligaţia de plată a despăgubirii este reprezentat de contractul de vânzare cumpărare nr. 20/25.07.2019, iar fapta ilicită a pârâtei intimată constă în încălcarea prevederii contractuală stabilită la art. 5.2, în conformitate cu dispoziţiile art. 1270 Cod civil.
În continuare, a arătat că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că fapta ilicită a pârâtei constă în neîndeplinirea obligaţiei de predare a bunului aşa cum a fost ea convenită de părţi la art. 3.1 din contract. Această obligaţie a fost îndeplinită la data de 13.08.2019.
În ceea ce priveşte prejudiciul, acesta a fost generat de imposibilitatea de a folosi, în intervalul de timp 12.11.2019-31.01.2020, autoturismul care le-a fost livrat în termenul contractual. Prejudiciul a constat în valoarea pe care reclamanta a plătit-o cu titlu de chirie pentru un autoturism similar categoriei celui achiziţionat fiind dovedit cu contract, factură şi extras de cont care atestă că reclamanta a achitat contravaloarea chiriei, prejudiciul fiind pe deplin dovedit.
Intimata-pârâtă B. SRL a formulat întâmpinare, prin care a solicitat în principal, admiterea excepţiei nulităţii recursului, în subsidiar, respingerea cererii de recurs ca fiind nefondată, cu cheltuieli de judecată.
În apărare, a arătat în cauză este incidentă excepţia nulităţii recursului, potrivit dispoziţiilor art. 487 C. pr. civ., recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs.
Totodată, în acord cu prevederile art.486 alin. (l) lit. d) C. pr. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul, iar potrivit prevederilor art. 486 alin. (3) C. pr. civ., menţiunile prevăzute la alin. (l) lit. d) sunt sub sancţiunea nulităţii.
Nu în ultimul rând, a arătat că dispoziţiile art. 489 alin. (l) şi alin. (2) din norma procesual civilă stabilesc „Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal. Aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488”.
Toate aceste reglementări mai sus menţionate stabilesc faptul că recursul are un regim procesual restrictiv, în special în considerarea caracterului extraordinar al acestei căi de atac, regim care se caracterizează în esenţă prin aceea că recursul nu declanşează o nouă judecată în fond, iar motivele pentru care poate fi declarat privesc, exclusiv, legalitatea hotărârii şi sunt strict şi limitativ prevăzute de lege.
Aşadar, partea nu are deschisă calea de atac a recursului pentru orice fel de nemulţumiri, ci numai pentru îndreptarea eventualelor erori pe care instanţa le-ar fi săvârşit cu ocazia judecăţii şi, în mod obligatoriu, care se încadrează într-unul dintre motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (l) pct. 1-8 C. pr. civ.
Revenind la analiza cuprinsului cererii de recurs, a susţinut că nu se poate identifica nicio critică de nelegalitate la adresa hotărârii instanţei de apel care ar fi presupus indicarea punctuală a acestora prin raportare la soluţia pronunţată de instanţa de control judiciar în apel şi argumentele folosite de aceasta în fundamentarea deciziei.
Se poate lesne observa că recurenta reclamanta a indicat ca motiv de recurs pct. 5 al art. 488 din prevederile noului Cod de procedură civilă, însă acest text a fost indicat doar formal, întrucât întreaga motivare a căii extraordinare de atac are în vedere critici privind analiza cererii în probaţiune, care a fost respinsă de instanţa de apel ca nefiind utilă soluţionării cauzei prin încheierea de la termenul din 17.11.2021 (pag.2 alin.(7)), astfel că toate criticile sunt sub aspectul netemeiniciei hotărârii, lucru ce nu poate fi primit pe calea extraordinară a recursului.
Chiar şi celelalte aspecte invocate în susţinerea cererii pendinte sunt tot circumscrise chestiunilor de temeinicie a hotărârii atacate, recurenta nu a invocat niciun aspect de nelegalitate limitativ şi imperativ reglementate în cuprinsul art. 488 C. pr. civ.
Recapitulativ, a arătat că modalitatea de motivare a recursului constă practic în reluarea argumentelor prezentate şi în cererea investitoare în apel, fără a putea aduce vreo critică concretă de nelegalitate a celor expuse de instanţa de control prin considerentele hotărârii sale şi fără a arăta în ce măsură motivul de casare indicat este incident în prezenta pricină.
În atare situaţie, a solicitat să se constatate că recursul reclamantei a fost promovat cu ignorarea prevederilor art. 486 alin. (l) lit. d) şi art. 487 alin. (l) C. pr. civ., astfel că, în temeiul art. 496 C. pr. civ., a solicitat să se constate nulitatea recursului pentru nemotivarea acestuia.
În ceea ce priveşte primul motiv de recurs invocat, respectiv pct. 5 al art. 488 C. pr.
civ. a considerat critica formulată privitoare la soluţia instanţei de control judiciar în apel ca fiind nefondată, întrucât, pe de-o parte, urmare a faptului ca reclamanta nu a înţeles să atace şi încheierea din şedinţa din 17.11.2021 prin care a fost respinsă ca nefiind utilă soluţionării pricinii proba cu expertiza tehnica solicitată, astfel că o asemenea critică nu poate fi primită, cât şi pe de altă parte, nemulţumirea recurentei aşa cum ea este exprimată vizează exclusiv netemeinicia unei astfel de decizii, nefiind indicat vreun motiv privitor la încălcarea vreunei norme de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.
În plus, a arătat că se poate observa că judecătorii fondului au pus în discuţie toate probele, inclusiv cea privitoare la expertiză şi s-au pronunţat cu privire la acestea, proba fiind respinsă ca nefiind utilă soluţionării pricinii, fiind astfel respectate toate dispoziţiile procesuale legale privitoare la probe. Referitor la invocarea în plus şi a motivului de casare prevăzut de pct. 8 art. 488 C. pr.
civ. aşa cum sunt ele formulate, a susţinut că criticile recurentei vizează tot doar aspecte de netemeinicie, deoarece, în mod judicios instanţa de control judiciar în apel a făcut analiza cauzei pendinte în ansamblul ei, prin raportare atât la solicitările formulate de recurenta reclamanta, din prisma probelor de la dosar, cat şi a fundamentării juridice a pretenţiilor.
Faptul că recurenta este nemulţumită de analiza pe care a realizat-o în mod judicios
Tribunalul Timiş în apel şi de soluţia pronunţată nu poate fi primit ca un motiv de nelegalitate. ci este evident doar unul de netemeinicie.
În drept, a invocat dispoziţiile art. 494 şi art. 205 din C. pr. civ., precum şi orice alte texte legale invocate în cadrul întâmpinării.
Intimata-chemată în garanţie C. S.R.L., a formulat întâmpinare, prin care a solicitat pe cale de excepţie, nulitatea recursului ca nemotivat şi, pe fondul recursului, respingerea ca nefondat şi menţinerea ca legală a deciziei civile nr. 2096/a/2021 pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă în dosarul nr. […] /30/2020*.
Reiterând că, prin cererea de recurs, A. SA a susţinut că „Procesul-verbal de predareprimire încheiat în data de 13.08.2019 atestă executarea în interiorul termenului contractual a obligaţiei de livrare, autoturismul fiind predate conform specificaţiei tehnice”, intimata a susţinut că se poate observa că interpretarea situaţiei de fapt, de către instanţă, este în concordanţă cu dispoziţiile Codului civil. Mai mult, chiar recurenta a confirmat cele reţinute de instanţa de judecată cu privire la situaţia de fapt, sens în care este evident că invocarea acestor articole de lege (art. l685,1686 Cod civil) a fost făcută cu scopul de a antama fondul cauzei, iar nu de a sancţiona o nelegalitate a Deciziei civile nr. 2096/A/2021.
Cu privire la pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 1539 Cod civil, prin decizia atacata s-a reţinut că „Relativ la prejudiciu, instanţa retine ca potrivit art. 3.1 ultima teza din contract, orice întârziere peste termenul de livrare stabilit în contract atrage după sine penalităţi de întârziere în cuantum de 0,01% pe zi din valoarea contractului”.
Cu privire la pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 1270 Cod civil, susţine că instanţa de apel nu a încălcat acest principiu. Analizând întreaga decizie recurată, se poate observa că Tribunalul Timiş a analizat şi a reţinut exact situaţia de fapt derivată din contractul de vânzare-cumpărare nr. 20/25.07.2019 încheiat între SC B. SRL şi SC A. SA, care a avut ca obiect vânzarea-cumpărarea autoturismului marca Range Rover/L405 Autobiography SUV,; serie saşiu […].
A mai reţinut Tribunalul Timiş aplicabilitatea în speţa a art. 8 din Contract potrivit căruia dreptul de proprietate şi riscurile contractuale trec asupra cumpărătorului odată cu preluarea obiectului contractului, precum şi a art. 5.2 din Contract în care se arată că B. SRL – în calitate de vânzător, avea obligaţia de a transfera cumpărătorului A. SA proprietatea asupra obiectului contractual şi de a-i remite documentele referitoare la acesta.
Nu în ultimul rând, cu ocazia deliberării. Tribunalul Timiş a făcut aplicarea inclusiv a art.3.1. din Contract, potrivit căruia „orice întârziere peste termenul de livrare stabilit în contract atrage după sine penalităţi de întârziere în cuantum de 0,01% pe zi din valoarea contractului”.
Din cele de mai sus, a arătat că rezultă că instanţa de apel nu a făcut o aplicare greşită a normelor de drept material nici în ceea ce priveşte art.1270 C. civ. Concluzia finală nu poate fi decât aceea că recurenta a formulat iniţial critici cu privire la fondul cauzei iar, la final, pentru a da o nuanţă de admisibilitate cererii, a indicat o serie de dispoziţii legale ce i s-au părut aplicabile în speţă. Totuşi, recurenta a omis a mai detalia modul în care instanţa de apel a încălcat respectivele norme de drept material, lăsând acest lucru la aprecierea instanţei de recurs.
Prin cererea de recurs, A. SA a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (l) pct. 5 C. pr. civ.
În primul rând, referitor la acest raport de expertiză, a arătat că la termenul de judecată din data de 17.11.2021 recurenta a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri şi a probei cu expertiza evaluatorie cu scopul de a stabili cuantumul chiriei unui autoturism similar.
În deliberare, faţă de probele solicitate, în temeiul art. 258 alin. (1) C.pr.civ., coroborat cu dispoziţiile art. 255 alin. (1) C.pr.civ., instanţa a încuviinţat pentru apelantă proba cu înscrisul nou depus la dosar dar a respins proba cu expertiza evaluatorie auto ca fiind neutilă soluţionării cauzei faţă de probele administrate atât în faţa instanţei de fond, cât şi în apel, faţă de obiectul cererii de chemare în judecată.
În continuare, a arătat că deşi cele de mai sus sunt reţinute în încheierea de şedinţă din data de 17.11.2021, recurenta nu a înţeles să atace această încheiere, sens în care nu poate fi primită critica bazată pe art. 488 alin. (l) pct. 5 C. pr. civ.
În al doilea rând, a arătat că maniera în care instanţa de apel a interpretat probele administrate în cauză, după cum s-a arătat, constituie un aspect de temeinicie al hotărârii recurate, care nu poate face obiectul controlului judecătoresc exercitat pe calea extraordinară a recursului. Simpla expunere a unui text de lege fără a arăta în concret argumentele care justifică aplicarea acestuia în cauză sau care susţin interpretarea eronată (astfel cum recurenta a afirmat) nu poate conduce la încadrarea criticii respective în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. pr. civ.
În realitate, recurenta s-a prevalat de o serie de argumente ce vizează fondul pretenţiilor sale şi modul de apreciere a faptelor şi probelor, şi nicidecum legalitatea deciziei recurate. Prin urmare, modul în care au fost construite aceste critici nesocoteşte caracterul de cale extraordinară de atac a recursului, în care nu pot fi deduse şi analizate aspecte care vizează netemeinicia hotărârii atacate, motiv pentru care în considerarea specificului acestei căi de atac examinarea este exclusă în această etapă procesuală.
Astfel, întrucât aprecierea şi evaluarea probelor administrate în cauză, în vederea stabilirii situaţiei de fapt, rămân în atribuţia exclusivă a instanţelor de fond, ca instanţe devolutive.
Concluzionând, a arătat că nu poate constitui motiv de recurs orice nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, iar instanţa de recurs nu poate examina decât susţinerile ce reprezintă veritabile critici la adresa hotărârii pronunţate în apel, prin raportare la soluţia şi la argumentele arătate de instanţa în fundamentarea acesteia, care să permită încadrarea acestora în oricare dintre motivele de recurs strict şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. pr. civ.
În drept, a invocat dispoziţiile art. 490 alin. (2) C. pr. civ. precum şi orice altă dispoziţie legală invocată.
În probaţiune, a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri.
Examinând recursul declarat în cauză, în condiţiile art. 483 şi urm. C. pr. civ., cu referire la excepţia de nulitate a recursului invocată de intimate, precum şi raportat la motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 5 şi 8 din acelaşi cod, Curtea constată că recursul reclamantei este fondat, urmând să fie admis pentru următoarele considerente:
Curtea constată că, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, în speţă, pârâta a încălcat dispozițiile art. 1685 C. civ. – obligaţia de predare – ceea ce implică punerea la dispoziția cumpărătorului a tot ceea ce este necesar pentru utilizarea bunului vândut, iar înmânarea certificatului de conformitate constituie o condiţie necesară utilizării, fără acesta autoturismul neputând fi înmatriculat şi deci folosit potrivit destinaţiei sale.
Totodată, Curtea reţine că instituirea prin contract a unei clauze penale nu limitează răspunderea debitorului doar la prejudiciul anticipat de părți cu ocazia încheierii contractului, ci are numai rolul de a-l scuti pe creditor de proba prejudiciului, în cazul neexecutării, sau executării deficitare a obligației de către debitor.
Nimic nu îl împiedică, însă, pe creditor să se prevaleze de dispozițiile de drept comun în materie și să solicite obligarea debitorului la repararea întregului prejudiciu rezultat din faptul neexecutării ori al unei executări deficitare, cu condiția ca acesta să dovedească toate elementele răspunderii contractuale, respectiv, fapta ilicită, culpa, prejudiciul (atât din punct de vedere al existenței, cât și din punct de vedere al întinderii acestuia), cât și legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu.
Că este așa, rezultă din interpretarea literală, teleologică și sistematică a dispozițiilor art. 1530 C. civ., care statuează că, „Creditorul are dreptul la daune-interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat şi care este consecinţa directă şi necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligaţiei”, art. 1531 alin. (1) C. civ., potrivit cărora, „(1) Creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit din faptul neexecutării” şi art. 1538 alin. (1) şi (4) din acelaşi act normativ, în conformitate cu care, „(1) Clauza penală este aceea prin care părţile stipulează că debitorul se obligă la o anumită prestaţie în cazul neexecutării obligaţiei principale […] (4) Creditorul poate cere executarea clauzei penale fără a fi ţinut să dovedească vreun prejudiciu”.
Prin urmare, Curtea acceptă că nu se poate susține, cu temei, că reclamanta SC A. SA nu ar putea solicita de la pârâta SC B. SRL alte despăgubiri decât cele stabilite prin art. 3.1 din Contractul de vânzare-cumpărare nr. 20/25.07.2019, cea dintâi având libertate deplină să aleagă între a se prevala de clauza penală, care o scutește de proba prejudiciului, sau de a solicita angajarea răspunderii pârâtei în condițiile dreptului comun în materie – cu proba corespunzătoare a tuturor elementelor unei atare răspunderi.
În speţă, instanţa de apel a plecat de la premisa eronată că creditorul nu poate cere decât clauza penală – în situaţia în care este prevăzută în contract, ignorând teza finală a art. 1536 C. civ.: „În cazul altor obligaţii decât cele având ca obiect plata unei sume de bani, executarea cu întârziere dă întotdeauna dreptul la daune-interese egale cu dobânda legală, calculată de la data la care debitorul este în întârziere asupra echivalentului în bani al obligaţiei, cu excepţia cazului în care s-a stipulat o clauză penală ori creditorul poate dovedi un prejudiciu mai mare cauzat de întârzierea în executarea obligaţiei.”
Astfel, reclamanta solicitase în faţa instanţei de apel să îi fie încuviinţată proba cu expertiza pentru a dovedi faptul că prejudiciul suferit depăşeşte prejudiciul anticipat prin clauza penală, însă instanţa de apel a respins această probă ca nefiind utilă cauzei şi nu a dat posibilitatea reclamantei apelante de a administra probe pentru evaluarea prejudiciului, deşi instanţa avea îndatorirea de a clarifica situaţia, raportat la dispozițiile art. 1536 teza finală Cod civil. În aceste condiții, nu se poate considera că prezentul litigiu a fost soluționat pe fond de către instanța de apel, în condiţiile în care nu a dat posibilitatea reclamantei să facă dovada că prejudiciul suferit a fost superior celui anticipat prin clauza penală, fiind fondate motivele de recurs invocate de către reclamantă.
Având în vedere că recurenta-reclamantă a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel, văzând prevederile art. 498 alin. (2) teza I din Codul de procedură civilă, Curtea a admis recursul reclamantei şi a casat decizia recurată, trimiţând cauza spre rejudecarea apelului, invitând instanţa de apel să administreze probatoriul necesar pentru stabilirea întinderii prejudiciului care se află în legătură de cauzalitate directă cu neexecutarea şi să verifice dacă, prin fapta sa, creditorul nu a argumentat prejudiciul, conform art. 1534 C. civ.
