Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) a precizat sensul și conținutul noțiunii de reședință obișnuită a unui soț, în contextul stabilirii competenței jurisdicționale pentru soluționarea unei cereri de divorț. Potrivit Curții, un soț, chiar dacă își împarte viața între două state membre ale Uniunii Europene, nu poate avea decât o singură reședință obișnuită. Astfel, numai instanțele din statul membru pe teritoriul căruia se situează această reședință obișnuită sunt competente să se pronunțe cu privire la cererea de desfacere a legăturii matrimoniale.
Hotărârea CJUE a fost pronunțată într-o cauză privind divorțul dintre o femeie, cetățean irlandez, și soțul său, cetățean francez. Cei doi s-au căsătorit în Irlanda, în 1994, iar după 24 de ani, soțul a formulat o cerere de divorț în fața unei instanțe din Paris. Aceasta s-a declarat necompetentă din punct de vedere teritorial să se pronunțe în acest caz, astfel că reclamantul a cerut Curții de Apel din capitala Franței să aprecieze competența instanței prin raportare la reședința obișnuită a bărbatului.
Soțul locuia din 1999, cu familia, în Irlanda, dar în timpul săptămânii se afla în Franța, unde muncea. Curtea de Apel din Paris a considerat că soțul avea de fapt două reședințe: una, în timpul săptămânii, stabilită pentru motive profesionale la Paris, iar cealaltă, în restul timpului, alături de soția și de copiii săi în Irlanda.
În acest context, curtea franceză a sesizat CJUE pentru a stabili instanțele competente să se pronunțe cu privire la divorțul dintre cei doi soți. Astfel, judecătorii europeni sunt chemați să decidă dacă un soț care își împarte viața între două state membre poate avea reședința obișnuită în aceste două state membre, astfel încât instanțele din aceste două state membre suntcompetente să se pronunțe cu privire la divorț.
În hotărârea sa, CJUE a statuat că un soț, chiar dacă își împarte viața între două state membre, nu poate avea decât o singură reședință obișnuită.
În absența unei definiții a noțiunii de „reședință obișnuită” în Regulamentul Bruxelles IIa sau a unei trimiteri exprese la dreptul statelor membre în această privință, Curtea arată că această noțiune trebuie să fie interpretată în mod autonom și uniform. Ea subliniază în special că nici articolul 3 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul Bruxelles IIa, nici alte dispoziții ale acestuia nu preconizează ca o persoană să poată avea concomitent mai multe reședințe obișnuite sau o reședință obișnuită într-o pluralitate de locuri. O astfel de pluralitate ar dăuna în special securității juridice, făcând mai dificilă determinarea în avans a instanțelor care pot să se pronunțe cu privire la divorț, precum și verificarea de către instanța sesizată a propriei competențe
Curtea consideră că noțiunea de „reședință obișnuită”, în scopul stabilirii competenței în materia desfacerii legăturii matrimoniale, este caracterizată, în principiu, de două elemente, și anume, pe de o parte, voința persoanei interesate de a stabili centrul obișnuit al intereselor sale într-un loc determinat și, pe de altă parte, o prezență care are un grad suficient de stabilitate pe teritoriul statului membru în cauză.
Astfel, un soț care se prevalează, în calitate de reclamant, de competența instanțelor din statul membru al reședinței sale obișnuite, trebuie în mod necesar să își fi transferat reședința obișnuită pe teritoriul unui alt stat membru decât cel al fostei reședințe conjugale. Prin urmare, el trebuie să fi manifestat voința de a-și stabili centrul obișnuit al intereselor sale în acest alt stat membru și să fi demonstrat că prezența sa în acest stat membru dovedește un grad suficient de stabilitate.
În acest context, Curtea subliniază împrejurările particulare care însoțesc stabilirea reședinței obișnuite a unui soț. Astfel, atunci când un soț decide să se instaleze în alt stat membru ca urmare a crizei conjugale, el rămâne liber să păstreze legături sociale și familiale în statul membru al fostei reședințe conjugale.
Curtea conchide că, deși un soț poate să aibă concomitent mai multe reședințe, el nu poate avea, la un moment dat, decât o singură reședință obișnuită în sensul articolului 3 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul Bruxelles IIa. Prin urmare, atunci când un soț își împarte viața între două state membre, numai instanțele din statul membru pe teritoriul căruia se situează această reședință obișnuită sunt competente să se pronunțe cu privire la cererea de desfacere a legăturii matrimoniale. Revine instanței de trimitere sarcina de a verifica,
pe baza tuturor împrejurărilor de fapt proprii speței, dacă teritoriul statului membru din care face parte corespunde locului în care soțul și-a transferat reședința obișnuită.
DOCUMENT – Hotărârea în cauza C-289/20 IB (Reședința obișnuită a unui soț – Divorț)
Partajează acest conținut:
