Curtea Constituțională a României (CCR) a explicat, într-o decizie publicată, luni, pe pagina sa de internet, de ce a declarat în contradicție cu legea fundamentală interdicția aplicată prin dispoziții ale Codului de procedură penală de a ataca cu recurs în casație soluții date în cazul unor infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Potrivit instanței de contencios constituțional, această prevedere încalcă mai multe drepturi constituționale, printre care egalitatea în fața legii, accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil.
Textul de lege vizat de Decizia 208/7 aprilie 2022:
Articolul 434 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură Penală: „(2) Nu pot fi atacate cu recurs în casaţie: […] e) soluţiile pronunţate cu privire la infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate;”
Argumentele CCR – extrase din Decizia nr. 208/7 aprilie 2022:
Întrucât instituția plângerii prealabile, care are rolul de a permite punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale, nu elimină posibilitatea survenirii unor erori de drept în modul în care instanța de judecată dezleagă, prin hotărâre definitivă, fondul cauzei și statuează asupra existenței faptei penale și asupra vinovăției inculpatului, rezolvând acțiunea penală, Curtea apreciază că excluderea de la controlul judecătoresc a soluțiilor nelegale în ipoteza prevăzută de dispozițiile art.434 alin.(2) lit.e) din Codul de procedură penală constituie o piedică excesivă în calea realizării actului de justiție sub aspectul verificării legalității hotărârii penale definitive.
De asemenea, instanța constituțională apreciază că dispoziţiile art.434 alin.(2) lit.e) din Codul de procedură penală creează – prin excluderea de la controlul judiciar realizat pe calea recursului în casație a unor hotărâri penale definitive care soluționează fondul cauzei – o vădită inegalitate de tratament juridic între persoane aflate în situații similare, și anume părțile din procesul penal, fără a exista o justificare obiectivă și rezonabilă, ceea ce atrage încălcarea revederilor art.16 din Constituție, care consacră egalitatea în fața legii.
Curtea observă că hotărârile penale definitive pronunţate cu privire la infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate – ca și hotărârile definitive care privesc infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu – dezleagă fondul cauzei și statuează asupra existenței faptei penale și asupra vinovăției inculpatului, rezolvând acțiunea penală. Cu toate acestea, soluţiile pronunţate cu privire la infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate au, sub aspectul posibilității de a fi atacate cu recurs în casație, un regim juridic diferit de cel al hotărârilor penale definitive pronunțate pentru restul infracțiunilor, în sensul că primele nu pot fi atacate cu recurs în casație, în timp ce împotriva celor din urmă poate fi exercitată această cale extraordinară de atac. Astfel, dispozițiile de lege criticate creează, sub aspectul posibilității de a formula recurs în casație, un tratament juridic diferit pentru părțile procesului penal, în funcție de modalitatea de punere în mișcare a acțiunii penale – la plângerea prealabilă a persoanei vătămate sau din oficiu –, în condițiile în care recursul în casație reprezintă mijlocul procedural prin care se repară nelegalitățile, având ca obiect verificarea conformității hotărârilor penale definitive – care soluționează fondul cauzelor – cu regulile de drept aplicabile, în scopul respectării legilor și al uniformizării jurisprudenței. Instanța de casare judecă exclusiv dacă hotărârea atacată este corespunzătoare din punctul de vedere al dreptului, prin instituirea căii extraordinare de atac a recursului în casație acordându-se prioritate principiului legalității în raport cu principiul autorității de lucru judecat.
Așadar, din perspectiva interesului de a cere și de a obține îndreptarea erorilor de drept comise la soluționarea cauzei, persoane care se află în situații similare, și anume părțile din cauze în care judecata a fost finalizată cu soluții definitive date cu încălcarea legii, au parte de un tratament juridic diferit în ceea ce privește posibilitatea de a formula recurs în casație, în funcție de modalitatea de punere în mișcare a acțiunii penale, fără a exista o justificare obiectivă și rezonabilă.
În acest sens, Curtea observă că – dacă instanţa schimbă încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare dintr-o infracţiune pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate în una pentru care acţiunea penală se pune în mişcare (şi) din oficiu sau dacă inculpatul este judecat pentru ambele categorii de infracţiuni – hotărârea definitivă pronunțată în cauză poate fi atacată cu recurs în casaţie. Totodată, există cazuri – în procesul penal – în care principiul oficialităţii se substituie principiului disponibilităţii, cazuri consacrate de prevederile art.157 alin.(4) şi (5) și ale art.199 alin.(2) din Codul penal, precum și de cele ale art.289 alin.(8) fraza a treia din Codul de procedură penală.
Având în vedere cele arătate mai sus, Curtea constată că dispozițiile art.434 alin.(2) lit.e) din Codul de procedură penală creează, cu privire la persoane aflate în situații similare, o vădită inegalitate de tratament sub aspectul recunoașterii liberului acces la justiție, în componenta sa referitoare la dreptul la un proces echitabil, această inegalitate nefiind justificată în mod obiectiv și rezonabil, astfel că dispozițiile de lege criticate aduc atingere prevederilor constituționale ale art.16 referitor la egalitatea în drepturi și ale art.21 privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil.
Curtea reține, astfel, că, din moment ce legiuitorul a reglementat calea de atac a recursului în casație, acesta trebuie să asigure egalitatea juridică a cetăţenilor în utilizarea acestei căi de atac, chiar dacă este una extraordinară (…). Legiuitorul poate institui un tratament juridic diferit pentru exercitarea recursului în casație, reglementând anumite situaţii în care nu se poate formula această cale de atac, însă tratamentul diferențiat nu poate fi expresia unei aprecieri exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice în mod obiectiv şi rezonabil, în respectul principiului egalităţii în drepturi.
Pornind de la scopul reglementării instituției recursului în casație, și anume îndreptarea erorilor de drept survenite prin hotărâri penale definitive care rezolvă fondul cauzei – prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege –, precum și de la rolul procurorului, care, așa cum a reținut instanța de contencios constituțional în jurisprudența sa, acționează ca apărător al intereselor generale ale societății, dar şi ale părților din proces, în spiritul legalităţii (…), exigențele prevederilor art.131 din Constituție impun legiuitorului să asigure posibilitatea exercitării căii extraordinare de atac a recursului în casație de către procuror inclusiv în ceea ce privește hotărârile penale definitive pronunţate cu privire la infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Prin urmare, Curtea apreciază că dispozițiile art.434 alin.(2) lit.e) din Codul de procedură penală, care exclud posibilitatea atacării cu recurs în casație a soluţiilor pronunţate cu privire la infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, încalcă prevederile constituţionale ale art.16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art.21 privind accesul liber la justiţie și dreptul la un proces echitabil, precum și ale art.131 referitor la rolul Ministerului Public, întrucât, pe de o parte, creează pentru părți o vădită inegalitate de tratament prin împiedicarea accesului la justiție în situația soluționării cauzei prin pronunțarea unei hotărâri definitive nelegale, iar, pe de altă parte, lipsesc procurorul de pârghiile necesare exercitării rolului său specific în cadrul fazei de judecată a procesului penal. Astfel, în cazul în care normele de procedură penală și/sau de drept penal substanțial – avute în vedere de dispozițiile art.438 alin.(1) din Codul de procedură penală cu privire la reglementarea cazurilor de casare – sunt încălcate, trebuie să se asigure atât părţii interesate, cât și procurorului posibilitatea de a cere şi de a obţine restabilirea legalităţii, prin casarea hotărârii definitive nelegale pronunţate cu privire la infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Pentru considerentele expuse, cu unanimitate de voturi,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE :
Admite excepția de neconstituționalitate ridicată de Răzvan Teodorescu în Dosarul nr.2472/299/2017* și de Elena Ababei în Dosarul nr.3194/222/2015 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția penală și constată că dispozițiile art.434 alin.(2) lit.e) din Codul de procedură penală sunt neconstituționale. Definitivă și general obligatorie.
DOCUMENT – Decizia nr.208 din 7 aprilie 2022 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.434 alin.(2) lit.e) din Codul de procedură penală:
