Titlul problemei de drept: Calea de atac în privința acțiunilor reglementate de Legea nr. 77/2016
- Materie: drept procesual civil
- Subcategorie: Legea nr. 77/2016
- Obiect în Ecris: Acţiune în constatarea dării în plată Legea 77/2016
- Actul normativ incident: Legea nr. 77/2016, modificat prin Legea nr. 310/2018.
Înalta Curte de Casație și Justiție, Completele pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a arătat, în esență, prin Decizia 6/2018, că, prin voinţa legiuitorului, în temeiul art. 7 alin. (2) din Legea nr. 77/2016, natura pricinii, iar nu valoarea litigiului, este criteriul atribuirii competenţei materiale de primă instanţă a judecătoriei, fiind pe deplin aplicabile prevederile art. 94 pct. 3 din Codul de procedură civilă.
Art. 7 alin. (3) din Legea nr. 77/2016 trebuie interpretată ca o normă derogatorie de la prevederile de drept comun cuprinse în art. 468 alin. (1) din Codul de procedură civilă, numai în ceea ce priveşte termenul de apel; norma este de strictă interpretare şi aplicare. Prin urmare, nu ar putea fi interpretată în sensul derogării de la legea generală şi în ceea ce priveşte posibilitatea exercitării căii de atac a recursului atunci când hotărârea pronunţată în faza de judecată a apelului ar fi susceptibilă de o astfel de cale de atac.
Potrivit art. 483 alin. (2) teza finală din Codul de procedură civilă, hotărârile de primă instanţă sunt exceptate de la recurs doar în situaţia în care legea prevede că sunt supuse numai apelului. Neexistând o astfel de prevedere în legea specială, vor deveni aplicabile dispoziţiile dreptului comun în ceea ce priveşte posibilitatea exercitării căii de atac a recursului, respectiv prevederile art. 483 din Codul de procedură civilă. Potrivit regulii generale cuprinse în art. 483 alin. (1) din Codul de procedură civilă, hotărârile date în apel sunt supuse recursului, cu excepţiile cuprinse în alin. (2) al aceluiaşi articol printre care nu se regăsesc hotărârile pronunţate în litigiile atribuite prin lege, în temeiul art. 94 pct. 3 din Codul de procedură civilă, în competenţa materială a judecătoriei în primă instanţă. Cum excepţiile sunt de strictă interpretare, rezultă că astfel de hotărâri rămân supuse recursului.
Prin urmare, hotărârea ce urmează a fi pronunţată de instanţa de apel este supusă recursului.
Aceeaşi interpretare a fost dată şi în cuprinsul Deciziei nr. 37/ 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept Prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 61/2017 s-a stabilit că este inadmisibilă sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă cu o cerere de pronunțare a unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept de către instanța de apel, într-o acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 8 din Legea nr. 77/2016 al cărei obiect are o valoare de peste 1.000.000 lei, deoarece, în acest caz, instanța de apel, ca titular al sesizării, nu este învestită cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, câtă vreme hotărârea pronunțată de aceasta este supusă recursului, neîncadrându-se în niciuna dintre excepțiile de la art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă.
Prin aceeași decizie s-a reținut și că în cauza respectivă nu se punea problema incidenței Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017 a Curții Constituționale, prin care s-a constatat că sintagma „precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv” cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituțională, deoarece litigiul în cadrul căruia s-a formulat sesizarea nu făcea parte din categoria celor la care se referă sintagma a cărei neconstituționalitate a fost constatată, valoarea obiectului cererii fiind mai mare de 1.000.000 lei.
Per a contrario, în litigiile al căror obiect este sub pragul valoric de 1.000.000 lei, prezintă relevanță Decizia nr. 369 din 30 mai 2017 a Curții Constituționale, prin care s-a constatat că sintagma „precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv” cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituțională.
De altfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a mai arătat că scopul urmărit de reclamanţi este acela de a se dispune de către instanţă exonerarea de la plata datoriei rămase după vânzarea silită a imobilului, exonerare care produce efecte, aşa cum prevede art. 10 alin. (1) din lege, „de la data pronunţării hotărârii judecătoreşti definitive”, astfel încât este vorba de o acţiune în realizare, fiind evident caracterul său patrimonial şi, deci, evaluabil în bani.
În ceea ce priveşte determinarea valorii obiectului cererii, este relevată valoarea obligaţiei de plată a cărei stingere se solicită prin acţiune, nu valoarea iniţială a împrumutului acordat de instituţia de credit, deoarece dispoziţiile legii se referă la stingerea creanţei, respectiv a datoriei, izvorând din contractul de credit, cu tot cu accesorii, aşadar a sumei totale datorate în temeiul contractului de credit, sumă care a fost cuantificată anterior promovării acţiunii şi care formează obiectul executării silite în cauză.
Reținând aceste raționamente ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, reies direcțiile de interpretare în privința acțiunilor prevăzute de art. 7, respectiv de art. 8 din Legea nr. 77/2016, rezultând că există diferențe de natură juridică din perspectivă procesuală (contestația fiind o cerere pentru care nu este incident criteriul valoric, astfel încât acestea sunt supuse recursului, în vreme ce acțiunile de la art. 8 au fost calificate drept acțiuni evaluabile în bani, în acest ultim caz devenind relevantă Decizia nr. 369 din 30 mai 2017 a Curții Constituționale, cu distincțiile instituite prin art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificată de Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, care instituie drept limită temporală pentru suprimarea recursului plasarea momentului pronunțării hotărârii anterior datei publicării deciziei în Monitorul Oficial, 20 iulie 2017:
˝În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate până la data de 19 iulie 2017 inclusiv, în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv. În procesele pornite anterior datei de 20 iulie 2017 inclusiv și nesoluționate prin hotărâre pronunțată până la data de 19 iulie 2017 inclusiv, precum și în procesele pornite începând cu data de 20 iulie 2017 și până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv, nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, precum și în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului.”).
Corolarul acestor interpretări este formulat tot de Înalta Curte de Casație și Justiție în cadrul Deciziei nr. 13/2019 privind sesizarea în vederea dezlegării următoarei chestiuni de drept, care a arătat: ˝Așadar, contrar celor susținute de instanța de sesizare, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că cele reținute în considerentele deciziilor nr. 61/2017, nr. 6/2018 și nr. 37/2018 nu sunt de natură să ducă la nașterea unei practici neunitare, câtă vreme toate duc la aceeași concluzie˝.(paragraful 75)
Concluzia INM este în sensul că hotărârile pronunțate în cadrul acțiunilor reglementate de art. 7 și art. 8 din Legea nr. 77/2016 sunt susceptibile de recurs, în cazul acțiunilor prevăzute de art. 8 trebuind a se da relevanță criteriului valoric, cu distincțiile rezultate din Decizia nr. 369 din 30 mai 2017 a Curții Constituționale și art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, modificată prin Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative.
Participanții și-au însușit cu unanimitate opinia INM.
Această problemă de drept a fost discutată cu ocazia întâlnirii președinților secțiilor specializate (foste comerciale) ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel – Ploiești, 27-28 iunie 2019.
