ARDELEAN AMALIA-ELA-MĂLINA[1]

 INTRODUCERE

Articolul 197 din Codul penal stabilește, în formulare concisă, dar cu un impact normativ major, că „punerea în primejdie gravă, prin măsuri sau tratamente de orice fel, a dezvoltării fizice, intelectuale sau morale a minorului, de către părinţi sau de orice persoană în grija căreia se află minorul, se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi”. Această dispoziție, deși aparent simplă, ascunde o viziune legislativă profundă asupra protecției copilului. Ea nu se limitează la violența fizică ori la formele evidente de neglijență, ci pătrunde în zona mai puțin vizibilă a abuzului, aceea a atingerilor aduse dezvoltării intelectuale și morale, practic fiind vorba de o violență psihologică , fapt parțial recunoscut în legislația românească. Prin sintagma „măsuri sau tratamente de orice fel”, legiuitorul a conferit textului o elasticitate conceptuală care permite includerea în sfera incriminării a unor conduite greu de circumscris strict material, dar cu un potențial distructiv major evidențiate în textul de lege drept măsuri ce pun în primejdie gravă dezvoltarea intelectuală sau morală a minorului. Aceasta este, în fapt, recunoașterea juridică a violenței psihologice ca realitate penalmente relevantă. În mod implicit, legiuitorul admite că suferința provocată prin manipulare emoțională, intimidare, denigrare sau izolare poate afecta la fel de grav, sau chiar mai grav, dezvoltarea unui copil decât o agresiune fizică. Este o recunoaștere esențială: integritatea psihică și morală nu sunt bunuri secundare, ci fac parte din însăși esența protecției penale a persoanei demnității și sănătății sale.

Dacă legiuitorul a considerat că o conduită de natură psihologică poate constitui element material al infracțiunii de rele tratamente aplicate minorului, atunci aceeași logică trebuie să se regăsească și în alte incriminări ce vizează protecția persoanei în cadrul relațiilor familiale spre exemplu art. 199 Cod penal privind violența în familie a cărui aplicare și interpretare trebuie să fie armonizată cu spiritul art. 197: protecția nu poate fi fragmentată, iar violența psihologică nu poate fi ignorată doar pentru că victima nu este un copil, deși în fapt instituția alienării părintești cum astfel a fost modificată are un caracter priomordial civil, iar cum cu alte ocazii am arătat, mijloacele dreptului civil pot deveni insuficiente în situațiile grave și persistente, în care conduita alienatoare produce o afectare profundă a dezvoltării psihice și morale a minorului.

Mai mult, în jurisprudența recentă (a se vedea Decizia ÎCCJ secția penală, nr. 788/RC/2024[2] prezentată pe parcursul lucrării) se poate observa tendința instanțelor de judecată de a nu se limita la prevederile cu caracter civil a formelor de abuz psihologic recunscute de legea civilă, ci merg mai departe reținând cum astfel spune Codul penal, o formă a elementului material al infracțiunii de rele tratamente aplicate minorului, care în conținutul constitutiv al infracțiunii prevede expres actele îndreptate asupra intelectualului sau moralului minorului aflat în grija părinților, tutuorilor sau altora însărcinați cu grija acestuia. Greu de înțeles, prin urmare, voința legiuitorului de a se limita la o “nominalizare” a alienării parentale drept fapte grave asupra minorului, dar în același timp să fie prevăzută de legislația civilă, care are limitări infinit mai mari, decât sfera penală, care permite o tragere la răspundere a făptuitorului, previne un astfel de comportament infracțional, dar cel mai important asigură o protecție completă și efectivă victimelor, care de această dată sunt minorii, cel mai adesea lipsiți de orice formă de apărare efectivă în fața infracțiunilor, motiv pentru care adesea se intervine la sesizarea altor persoane care observă exercitarea unei conduite infracționale asupra minorului de către alte persoane.

În esență, unitatea de concepție a Codului penal impune că integritatea persoanei să fie înțeleasă ca un tot indivizibil, în care sănătatea fizică, echilibrul emoțional, libertatea psihică și demnitatea coexistă și se susțin reciproc. Or, atunci când unul dintre aceste elemente este grav afectat, indiferent de vârsta victimei, statul are obligația de a interveni asigurând o anchetă efectivă și un standard de protecție.

Alienarea parentală reprezintă o formă complexă de violență psihologică, în care părintele alienator exercită asupra copilului o presiune emoțională continuă, determinându-l să respingă celălalt părinte fără motive obiective. Mijloacele utilizate sunt variate și puțin conturate în jurisprudența românească: de la denigrarea constantă a celuilalt părinte și falsificarea amintirilor, până la inducerea unui sentiment de frică sau vinovăție, dacă minorul manifestă afecțiune față de acesta.  În plan intelectual, efectul este blocarea accesului copilului la o imagine completă și obiectivă a realității familiale, împiedicându-i dezvoltarea gândirii critice și a autonomiei de judecată. În plan moral, alienarea parentală subminează valorile fundamentale ale relațiilor umane, cultivând loialități artificiale și negarea propriei identități, pentru că respingerea unui părinte echivalează, la nivel subconștient, cu respingerea unei părți din sine.[3]Aceste consecințe corespund în mod direct noțiunii de „punere în primejdie gravă a dezvoltării intelectuale și morale”prevăzută de art. 197 Cod penal, prin urmare putem concluziona că alienarea parentală poate fi  un element de tipicitate, dar și o consecință a infracțiunii de rele tratamente aplicate minorului, și se impune astfel, când vătămarea e vădită și prejudiciul evident, o protecție penală întocmai, nicidecum o protecție civilă, care cum am mai susținut, este puțin improbabil să ofere o protecție efectivă și completă victimelor indeferent de vârstă, statut social sau alte criterii de diferențiere.

Prin Legea nr. 123/2024, care modifică Legea nr. 272/2004, alienarea parentală a primit o definiție legală expresă și a fost calificată explicit drept formă de violență psihologică, fapt ce susține mai puternic incriminarea violenței psihologice ca formă a violenței în familie. [4]

Noua reglementare nu doar enumeră criteriile de identificare a fenomenului, ci instituie și mecanisme clare de intervenție: consiliere psihologică obligatorie, monitorizarea relațiilor personale ale copilului, posibilitatea instanței de a dispune expertize de specialitate și, în cazuri grave, decăderea din exercițiul autorității părintești.

Această consacrare legislativă are o semnificație dublă: pe de o parte, confirmă legitimitatea includerii violenței psihologice în sfera penalului; un motiv mai veridic pentru incriminarea violenței psihologice și ca formă a violenței în familie (199 Cod Penal) împrumutâd un standrad legislativ și probator, demonstrează că nu există niciun impediment conceptual sau normativ pentru extinderea acestei protecții în cadrul art. 199 Cod penal, deoarece  dacă alienarea parentală, o formă de abuz psihologic, este incriminată indirect prin art. 197, atunci violența psihologică exercitată între orice membri ai familiei, indiferent de vârsta victimei, poate fi și trebuie să fie recunoscută ca modalitate de săvârșire a infracțiunii de violență în familie. Aceasta nu este doar o chestiune de interpretare juridică, ci una de coerență legislativă și de protecție efectivă a drepturilor fundamentale, dar și repsectarea standardelor asumate prin Convenția de la Istanbul art. 33 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

CONCEPTUL DE ALIENARE PARENTALĂ

 Alienarea parentală reprezintă una dintre cele mai sensibile și controversate problematici contemporane din materia raporturilor de familie, situată la intersecția dintre drept, psihologie și științele sociale. În contextul conflictelor apărute după divorț sau separarea părinților, noțiunea este utilizată pentru a descrie acele situații în care relația dintre copil și unul dintre părinți se deteriorează progresiv, nu ca urmare a unei experiențe negative directe a minorului, ci în urma unui proces de influențare sistematică exercitat de celălalt părinte.

Din perspectivă juridică, interesul pentru acest fenomen a crescut semnificativ în ultimii ani, atât în doctrină, cât și în jurisprudență, pe fondul dificultății de a distinge între manifestările legitime ale conflictului parental și acele conduite care depășesc sfera tensiunilor obișnuite și ajung să afecteze în mod direct echilibrul emoțional și dezvoltarea copilului. În acest cadru, alienarea parentală este analizată nu doar ca o disfuncționalitate relațională, ci ca o formă de abuz emoțional asupra minorului.

În dreptul românesc, consacrarea juridică a noțiunii a intervenit prin reglementările din materia protecției copilului, care au calificat alienarea parentală drept o formă de abuz psihologic sever exercitat asupra minorului. În această accepțiune, fenomenul a fost definit ca o conduită constând în denigrarea sistematică a unui părinte de către celălalt, cu scopul înstrăinării copilului, ceea ce presupune o ingerință gravă în dreptul minorului de a menține relații personale cu ambii părinți și, implicit, o afectare a interesului său superior.

Literatura juridică și psihologică descrie alienarea parentală ca un proces compus dintr-un ansamblu de comportamente repetitive și coerente, prin care părintele alienator îl expune pe copil unei imagini negative și deformate asupra celuilalt părinte. Aceste conduite pot varia de la forme subtile, comentarii depreciative, insinuări, exagerarea conflictelor dintre adulți, până la acțiuni directe, precum limitarea sau împiedicarea contactului, manipularea afectivă sau inducerea fricii. Efectul principal al acestor practici este apariția unui conflict de loialitate, în cadrul căruia copilul este plasat într-o situație de tensiune afectivă, fiind constrâns să aleagă între părinți pentru a menține relația cu cel de care depinde în mod direct.[5]

În plan comportamental, minorul ajunge adesea să manifeste o ostilitate disproporționată și aparent nejustificată față de părintele respins, să utilizeze un limbaj nespecific vârstei sale și să reproducă explicații sau acuzații care nu corespund experienței sale directe. Doctrina a calificat această situație drept o „respingere nejustificată sau irațională a părintelui”, considerată un element definitoriu al alienării parentale propriu-zise.

Fenomenul a fost analizat și în jurisprudența europeană a drepturilor omului, în contextul obligației statelor de a asigura respectarea efectivă a dreptului la viață de familie. În cauza R.I. și alții împotriva României[6], Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat existența unei influențări psihologice semnificative asupra minorilor, care au ajuns să manifeste o reticență nejustificată față de părintele cu care nu locuiau. Instanța a subliniat că pasivitatea sau intervenția tardivă a autorităților naționale în asemenea situații poate conduce la consolidarea unei rupturi relaționale greu sau imposibil de remediat, contrar obligațiilor pozitive ce decurg din art. 8 din Convenție.

Prin urmare, alienarea parentală se conturează ca un fenomen cu valențe juridice proprii, care depășește sfera unui simplu conflict între adulți. Prin efectele sale asupra relației copil–părinte și asupra dezvoltării emoționale a minorului, aceasta ridică probleme serioase de protecție juridică, justificând intervenția autorităților și evaluarea conduitei parentale inclusiv prin prisma normelor care ocrotesc dezvoltarea psihică și morală a copilului.

ALIENAREA PARENTALĂ ȘI EFECTELE SALE PSIHOLOGICE ȘI PSIHIATRICE ASUPRA COPILULUI

Alienarea parentală nu reprezintă doar o interferență în exercitarea autorității părintești sau o atingere adusă dreptului copilului de a menține relații personale cu ambii părinți. Dincolo de dimensiunea sa juridică, fenomenul are o componentă psihologică relevantă, fiind asociat, în literatura de specialitate, cu efecte semnificative asupra dezvoltării emoționale, cognitive și sociale a minorului.

Numeroase lucrări descriu alienarea parentală ca un proces de influențare sistematică, prin care copilul este determinat să respingă un părinte în absența unor experiențe negative directe, ajungând să interiorizeze o imagine distorsionată și rigidă asupra acestuia. În această perspectivă, fenomenul este calificat drept formă de abuz emoțional, întrucât afectează funcționarea psihică a copilului și îi limitează libertatea de a-și forma în mod autonom atașamentele.

O constantă a literaturii psihologice este descrierea conflictului intern trăit de copilul expus alienării parentale. Minorul se află într-o situație de tensiune afectivă, întrucât nevoia naturală de a menține legături cu ambii părinți intră în conflict cu presiunile, explicite sau implicite, exercitate de părintele alienator. Această situație este frecvent conceptualizată sub denumirea de „conflict de loialitate”, în cadrul căruia copilul ajunge să își nege propriile trăiri pentru a conserva relația cu părintele de care depinde în mod direct. Consecințele pot include apariția anxietății, a confuziei emoționale și a unor mecanisme de adaptare disfuncționale.

În plan comportamental, minorii implicați în astfel de dinamici pot manifesta atitudini și reacții care nu corespund nivelului lor obișnuit de dezvoltare: utilizarea unui limbaj preluat din discursul adultului, formularea unor acuzații disproporționate sau rigiditatea respingerii față de părintele vizat. Literatura de specialitate apreciază că aceste manifestări reflectă internalizarea mesajelor negative repetate și nu reprezintă, în mod necesar, rezultatul unei experiențe personale directe a copilului.

Studiile privind dezvoltarea personalității indică faptul că expunerea prelungită la un astfel de climat relațional poate influența negativ stima de sine, capacitatea de reglare emoțională și modul de formare a relațiilor interpersonale. Copilul care crește într-un mediu în care unul dintre părinți este prezentat constant într-o lumină negativă poate dezvolta reprezentări disfuncționale nu doar despre acel părinte, ci și despre sine, având în vedere legătura identitară dintre copil și ambii părinți.

În literatura psihologică a fost utilizată și noțiunea de „tulburare de relație” pentru a descrie disfuncționalitatea profundă a interacțiunilor dintre copil și adulți în contexte de conflict parental intens. Potrivit unor autori, între care și Cătălin Luca, alienarea parentală poate perturba structura de atașament a copilului, generând relații marcate de dependență emoțională, frică sau vinovăție, în detrimentul dezvoltării unei autonomii afective sănătoase.

Din perspectiva psihiatriei copilului și adolescentului, literatura de specialitate menționează o serie de posibile consecințe asociate expunerii îndelungate la astfel de dinamici relaționale: tulburări de anxietate, simptome depresive, tulburări de comportament, dificultăți de adaptare socială sau manifestări psihosomatice. Deși aceste efecte nu apar automat în orice situație de conflict parental, ele pot deveni relevante atunci când copilul este implicat în mod persistent într-un climat de presiune emoțională și distorsionare a relațiilor de atașament.

În ansamblu, datele furnizate de psihologie și psihiatrie evidențiază faptul că alienarea parentală poate avea un impact semnificativ asupra echilibrului psihic al copilului, în special atunci când conduitele alienatoare sunt intense, repetate și de durată. Aceste constatări sunt relevante pentru analiza juridică ulterioară, întrucât oferă repere obiective pentru evaluarea gravității consecințelor produse asupra dezvoltării emoționale și morale a minorului.

ALIENAREA PARENTALĂ CA FORMĂ DE „PUNERE ÎN PRIMEJDIE GRAVĂ” A DEZVOLTĂRII MINORULUI ÎN SENSUL ART. 197 COD PENAL 

În sistemul dreptului penal român, protecția minorului constituie o valoare socială fundamentală, reflectată într-un ansamblu de norme menite să ocrotească dezvoltarea fizică, psihică și morală a copilului. Între acestea, infracțiunea de rele tratamente aplicate minorului, prevăzută de art. 197 Cod penal, are un caracter eminamente preventiv, întrucât sancționează nu doar producerea unei vătămări efective, ci și crearea unei stări de primejdie gravă pentru dezvoltarea minorului.

Textul incriminator vizează „punerea în primejdie gravă, prin măsuri sau tratamente de orice fel, a dezvoltării fizice, intelectuale sau morale a minorului” de către părinți sau de alte persoane în grija cărora se află copilul. Formularea deliberat largă a normei exprimă opțiunea legiuitorului pentru o protecție penală extinsă, aptă să acopere nu doar formele clasice de violență fizică sau neglijență severă, ci și acele conduite care, prin natura și intensitatea lor, afectează în mod profund structura psihică și morală a minorului.

În acest cadru normativ, se pune problema dacă alienarea parentală, înțeleasă ca proces sistematic de influențare a copilului în sensul respingerii nejustificate a celuilalt părinte, poate constitui o modalitate concretă de realizare a elementului material al infracțiunii. Răspunsul nu poate fi unul abstract sau automat, ci trebuie construit prin raportare la cerințele stricte ale tipicității.[7]

1. Elementul material: „măsuri sau tratamente de orice fel”

Sintagma utilizată de legiuitor exclude existența unui tipar unic al conduitei incriminate. „Măsurile” pot consta în interdicții, restricții sau îngrădiri nejustificate, în timp ce „tratamentele” pot îmbrăca forma unor acțiuni repetate de presiune psihologică, umilire, manipulare sau inducere a fricii. Din această perspectivă, alienarea parentală se poate subsuma noțiunii de „tratamente”, întrucât presupune o succesiune de conduite aparent disparate, dar unitare prin finalitatea lor: alterarea relației copilului cu celălalt părinte.

Caracterul repetitiv și sistematic al acestor conduite este esențial. Fapta penală nu este constituită de un incident izolat sau de o afirmație singulară, ci de un proces de influențare persistentă, prin care minorul este expus unei imagini distorsionate asupra unui părinte, este implicat în conflictul dintre adulți și este determinat să își restructureze relațiile afective sub presiune. În această logică, alienarea parentală apare ca o formă de violență psihologică indirectă, exercitată prin intermediul relației copil–părinte.

2. Urmarea imediată: starea de „primejdie gravă”

Pentru existența infracțiunii nu este necesară producerea unei vătămări efective, însă este indispensabilă crearea unei stări de pericol concret și grav pentru dezvoltarea minorului. Noțiunea de „primejdie gravă” presupune o evaluare in concreto a consecințelor potențiale ale conduitei, prin raportare la vârsta copilului, durata și intensitatea comportamentelor, precum și la efectele deja vizibile asupra echilibrului său psihic.

            Cum anterior am menționat, expunerea prelungită la alienare parentală poate genera anxietate, confuzie identitară, conflicte de loialitate, distorsiuni cognitive și dificultăți de relaționare. Atunci când aceste manifestări depășesc nivelul unor reacții emoționale tranzitorii și conturează o afectare serioasă a dezvoltării emoționale și morale, ele pot constitui indici ai existenței unei primejdii grave în sens penal.

Raportul de cauzalitate se configurează între conduita sistematică a părintelui alienator și starea de vulnerabilitate psihică a minorului. Copilul este privat de stabilitate emoțională, de posibilitatea de a construi atașamente echilibrate și de accesul la o relație parentală esențială pentru dezvoltarea sa. În acest mod, conduita adultului generează un risc major pentru formarea identității și a autonomiei afective a copilului.

3. Latura subiectivă

Alienarea parentală, în formele sale relevante penal, presupune o conduită intenționată. Părintele alienator acționează în mod conștient pentru a deteriora relația copilului cu celălalt părinte, utilizând minorul ca instrument al conflictului. Chiar dacă scopul declarat poate fi justificat prin resentimente sau convingeri personale, reprezentarea consecințelor asupra copilului este, de regulă, previzibilă. În măsura în care autorul acceptă posibilitatea afectării grave a dezvoltării minorului și continuă conduita, elementul subiectiv al infracțiunii poate fi întrunit.

4. Problema probatoriului

Stabilirea tipicității într-o asemenea materie impune o evaluare interdisciplinară. Expertiza psihologică judiciară a minorului are un rol central, putând evidenția existența conflictului de loialitate, a distorsiunilor cognitive, a anxietății sau a altor manifestări compatibile cu expunerea la presiuni emoționale intense. Coroborarea acesteia cu ancheta socială, declarațiile martorilor, înscrisurile, mesajele electronice sau alte mijloace de probă poate contura tabloul unei conduite sistematice și al impactului acesteia asupra copilului.

Important este ca instanța să distingă între simple dificultăți de adaptare la separarea părinților și situațiile în care refuzul relației cu un părinte este rezultatul unui proces de influențare persistentă, care a generat o afectare serioasă a echilibrului emoțional al minorului.

5. Intervenția penală și principiul ultima ratio

Încadrarea juridică a alienării parentale în sfera art. 197 Cod penal nu trebuie să conducă la o penalizare automată a oricărui conflict parental și nici la o incriminare excesivă și absurdă. Dreptul penal intervine doar atunci când celelalte mecanisme (civile, administrative, de protecție a copilului) se dovedesc insuficiente, iar conduita părintelui atinge un nivel de intensitate și perseverență care generează un pericol grav pentru dezvoltarea minorului.

În aceste limite, intervenția penală nu reprezintă o extindere nejustificată a sferei represiunii, ci aplicarea consecventă a funcției de protecție a dreptului penal față de o categorie de persoane profund vulnerabile.

Prin urmare, alienarea parentală, în formele sale persistente, sistematice și cu impact demonstrabil asupra echilibrului psihic al copilului, poate întruni elementele de tipicitate ale infracțiunii de rele tratamente aplicate minorului. În asemenea situații, conduita părintelui nu mai poate fi calificată exclusiv ca o disfuncționalitate relațională, ci ca o punere în primejdie gravă a dezvoltării intelectuale și morale a minorului, ceea ce justifică analiza și, după caz, angajarea răspunderii penale.

ANALIZĂ COMPARATIVĂ ÎNTRE RĂSPUNDEREA PENALĂ, RĂSPUNDEREA CIVILĂ ȘI MĂSURILE DE PROTECȚIE ÎN CAZURILE DE ALIENARE PARENTALĂ

Analiza fenomenului de alienare parentală din perspectiva dreptului pozitiv evidențiază necesitatea unei abordări integrate, care să coreleze mecanismele răspunderii penale, ale răspunderii civile și instrumentele de protecție administrativă a minorului. Complexitatea fenomenului și diversitatea consecințelor sale impun un răspuns juridic diferențiat, proporțional cu gravitatea și persistența conduitei alienatoare.

1. Răspunderea penală – intervenția de ultimă instanță

Răspunderea penală, analizată prin prisma infracțiunii de rele tratamente aplicate minorului prevăzute de art. 197 Cod penal, intervine în ipotezele în care conduita părintelui depășește sfera unui conflict familial gestionabil pe cale civilă și se transformă într-o atingere gravă adusă dezvoltării psihice și morale a copilului.

În această sferă, manipularea psihologică sistematică, izolarea afectivă a minorului, denigrarea constantă a celuilalt părinte și implicarea copilului în conflictul dintre adulți pot dobândi relevanță penală atunci când generează o stare de primejdie gravă pentru dezvoltarea sa. Răspunderea penală are, prin natura sa, un caracter excepțional și subsidiar, fiind destinată să intervină în situațiile în care celelalte mecanisme juridice nu au reușit să stopeze conduita abuzivă, iar minorul este supus unei agresiuni psihologice continue și severe.

Funcția dreptului penal este, în acest context, preponderent protectivă și preventivă, nu doar represivă. Sancționarea unor asemenea conduite are rolul de a reafirma limitele exercițiului autorității părintești și de a transmite un mesaj clar privind inadmisibilitatea instrumentalizării copilului în conflictele dintre adulți.

2. Răspunderea civilă și măsurile specifice dreptului familiei

Într-un registru diferit, dar complementar, se situează răspunderea civilă și măsurile proprii dreptului familiei. În această sferă, conduita alienatoare poate fi analizată în cadrul litigiilor privind exercitarea autorității părintești, stabilirea locuinței minorului sau reglementarea legăturilor personale cu părintele separat.

Instanța civilă dispune de un ansamblu de instrumente flexibile, adaptate interesului superior al copilului: modificarea programului de legături personale, stabilirea unor obligații de consiliere psihologică, restrângerea anumitor prerogative ale părintelui alienator sau, în situații grave, schimbarea locuinței minorului atunci când mediul familial se dovedește nociv pentru dezvoltarea sa. Aceste măsuri au un caracter preponderent corectiv și preventiv, urmărind restabilirea echilibrului emoțional al copilului și protejarea relațiilor sale de atașament.

Pe lângă aceste măsuri nepatrimoniale, dreptul civil permite și angajarea răspunderii delictuale pentru prejudiciile morale cauzate prin conduita alienatoare. Suferința psihică a copilului, pierderea legăturii afective cu un părinte, stările de anxietate sau dezechilibrele emoționale pot constitui, în anumite condiții, prejudicii susceptibile de reparare. Astfel, răspunderea civilă completează mecanismele de protecție printr-o dimensiune reparatorie, care lipsește, în mod tradițional, dreptului penal. 

3. Măsurile de protecție administrativă

Alături de aceste două paliere, un rol esențial revine mecanismelor de protecție administrativă reglementate în materia drepturilor copilului. Autoritățile competente în domeniul protecției copilului pot interveni prin evaluări psihosociale, consiliere, monitorizarea relațiilor părinte–copil și formularea de recomandări către instanță.

Aceste intervenții au un caracter preponderent preventiv și suportiv, fiind deosebit de importante în fazele incipiente ale fenomenului, când efectele alienării pot fi încă limitate sau reversibile. De asemenea, constatările acestor autorități pot constitui un suport probator relevant pentru instanțele civile sau penale, în măsura în care evidențiază existența unei forme de abuz emoțional asupra minorului.

4. Complementaritatea mecanismelor juridice

Compararea celor trei tipuri de intervenție juridică evidențiază funcții distincte, dar complementare. Răspunderea penală are o funcție represivă și de prevenție generală, fiind rezervată cazurilor de o gravitate deosebită. Răspunderea civilă și măsurile din dreptul familiei au un rol preponderent corectiv și reparator, orientat spre restabilirea echilibrului relațional și protejarea interesului imediat al copilului. Măsurile administrative au un caracter anticipativ și de sprijin, contribuind la identificarea timpurie a fenomenului și la limitarea efectelor sale.

Această complementaritate reflectă integrarea principiului interesului superior al copilului în ansamblul ordinii juridice. Alienarea parentală, prin natura sa complexă, nu poate fi abordată eficient printr-un singur instrument juridic. Este necesar un răspuns coordonat, în care instanțele civile, autoritățile de protecție a copilului și organele judiciare penale acționează în mod convergent, în funcție de gravitatea și evoluția situației.

5. Gradualitatea intervenției

Din perspectivă sistemică, intervenția juridică ar trebui să urmeze o logică a gradualității. Măsurile administrative și cele civile trebuie activate de îndată ce apar indicii ale unei posibile alienări parentale, pentru a preveni consolidarea fenomenului. Instrumentul penal rămâne rezervat situațiilor în care conduita alienatoare persistă, se intensifică și produce o afectare serioasă a dezvoltării minorului, în pofida intervențiilor anterioare.

În acest mod se asigură coerența reacției statului și respectarea principiului ultima ratio al dreptului penal, fără a diminua exigența protecției efective a copilului.

6. Particularități probatorii

Evidențierea alienării parentale în cadrul proceselor civile sau penale reprezintă o sarcină deosebit de delicată, întrucât fenomenul nu se manifestă, de regulă, prin acte izolate și evidente, ci printr-o succesiune de comportamente subtile, persistente, cu impact cumulativ. În absența unor vătămări fizice, proba are un pronunțat caracter interdisciplinar.

În dreptul român, stabilirea situației de fapt este guvernată de principiul libertății probelor, însă specificul fenomenului impune utilizarea unor mijloace apte să surprindă dinamica relațională dintre copil și părinți: expertize psihologice, anchete sociale, evaluări ale serviciilor de protecție a copilului, coroborate cu declarații, înscrisuri și alte mijloace de probă. Scopul nu este patologizarea oricărui conflict parental, ci identificarea acelor situații în care influențarea minorului a depășit limitele acceptabile și a generat o afectare serioasă a echilibrului său emoțional.

Analiza comparativă demonstrează că alienarea parentală este un fenomen juridic transversal, care nu poate fi gestionat adecvat exclusiv prin instrumente civile sau exclusiv prin cele penale. Doar o intervenție convergentă, adaptată particularităților fiecărei situații și fundamentată pe cooperarea între instituții, poate asigura protecția efectivă a minorului și limitarea consecințelor psihologice ale fenomenului. În acest cadru, dreptul penal, dreptul civil și măsurile de protecție administrativă nu se exclud, ci se completează în realizarea aceluiași obiectiv: ocrotirea dezvoltării armonioase a copilului.

 IMPORTANȚA PROTECȚIEI COPILULUI PRIN DREPT PENAL, DIN PERSPECTIVA PREVALENȚEI INTERESULUI SUPERIOR AL MINORULUI

În arhitectura generală a ordinii juridice, dreptul civil și dreptul familiei reprezintă cadrul obișnuit de gestionare a conflictelor dintre părinți, de reglementare a exercitării autorității părintești și de asigurare a unei relaționări echilibrate între copil și ambii părinți. Aceste ramuri ale dreptului sunt concepute pentru a regla raporturi juridice caracterizate prin continuitate și cooperare, chiar și în condiții de separare sau divorț.

Există însă situații în care conflictul familial depășește nivelul unor neînțelegeri inerente și se transformă într-un proces sistematic, destabilizator și profund nociv pentru minor. În asemenea cazuri, copilul nu mai este doar martor al tensiunilor dintre adulți, ci devine obiectul direct al unor conduite de manipulare emoțională, de instrumentalizare afectivă și de presiune psihologică.

Principiul interesului superior al copilului, consacrat la nivel constituțional, în legislația privind protecția drepturilor copilului și în instrumentele internaționale aplicabile, impune statului obligații pozitive de protecție efectivă a minorului împotriva oricăror forme de abuz. Acest principiu nu operează în mod abstract, ci presupune adecvarea mijloacelor juridice la gravitatea situației concrete. Atunci când un conflict parental evoluează într-un proces de influențare sistematică și de deteriorare gravă a echilibrului emoțional al copilului, reacția statului trebuie să depășească sfera exclusiv civilă și administrativă, dacă aceste instrumente se dovedesc insuficiente.

Măsurile civile sunt, prin natura lor, orientate spre reechilibrarea relațiilor dintre părinți și copil, ajustarea exercitării autorității părintești și organizarea vieții cotidiene a minorului. Ele au un rol esențial în gestionarea conflictelor obișnuite și în prevenirea escaladării acestora. Totuși, în situațiile de alienare parentală severă, nu ne mai aflăm în prezența unui simplu conflict, ci a unei forme de violență psihologică exercitată asupra copilului, caracterizată prin repetitivitate, intenționalitate și efecte persistente asupra dezvoltării sale.

Consecințele psihologice descrise în literatura de specialitate ( anxietate cronică, conflicte de loialitate, distorsiuni cognitive, tulburări afective și dificultăți de relaționare) indică faptul că alienarea parentală poate afecta în mod serios structura personalității în formare a copilului. Atunci când aceste efecte capătă consistență și durată, ele nu mai pot fi privite exclusiv ca rezultate ale unui climat familial tensionat, ci ca expresia unei atingeri aduse dezvoltării psihice și morale a minorului.

În acest context, dreptul penal nu are un rol primar, dar poate deveni necesar ca mijloc de ultimă instanță. Infracțiunea de rele tratamente aplicate minorului, prevăzută de art. 197 Cod penal, este concepută tocmai pentru acele situații în care integritatea fizică, psihică sau morală a copilului este pusă în primejdie gravă, iar mecanismele tradiționale de intervenție nu reușesc să asigure protecția efectivă a minorului. Conduita părintelui alienator, atunci când este persistentă, sistematică și orientată spre ruperea legăturii copilului cu celălalt părinte, poate întruni, în concret, exigențele acestei incriminări.

Intervenția penală nu este destinată să înlocuiască instrumentele civile, ci să le completeze acolo unde acestea se dovedesc insuficiente pentru a opri o conduită cu potențial profund distructiv. Prin natura sa, reacția penală are și o funcție preventivă, semnalând limitele legale ale exercitării autorității părintești și reafirmând faptul că minorul nu poate fi transformat în instrument al conflictului dintre adulți fără consecințe juridice.

Raportat la principiul interesului superior al copilului, dreptul penal reprezintă cea mai intensă formă de intervenție a statului, justificată doar în situațiile în care celelalte mecanisme juridice nu mai pot asigura protecția efectivă a minorului. A exclude aprioric posibilitatea intervenției penale în cazurile grave de alienare parentală ar echivala cu ignorarea realității unor forme de abuz psihologic sever și cu diminuarea standardului de protecție pe care statul este obligat să îl garanteze copilului.

Într-o viziune coerentă asupra protecției minorului, dreptul penal nu apare ca o soluție de rutină, ci ca un instrument de ultimă instanță, activat atunci când conduita părintelui depășește limitele conflictului familial și se transformă într-o punere în primejdie gravă a dezvoltării copilului. Prevalența interesului superior al minorului impune, în aceste situații, utilizarea tuturor mijloacelor juridice adecvate pentru prevenirea, stoparea și sancționarea formelor grave de violență psihologică exercitate asupra acestuia.

ABUZUL EMOȚIONAL ASUPRA COPILULUI: ÎNTRE REALITATE PSIHOLOGICĂ ȘI NECESITATEA INCRIMINĂRII PENALE

Abuzul emoțional asupra copilului desemnează ansamblul conduitelor repetate și sistematice ale adultului cu rol parental sau de îngrijitor, care afectează în mod direct echilibrul psihic al minorului, imaginea sa de sine și capacitatea sa de a dezvolta atașamente sănătoase. Spre deosebire de formele clasice de violență, acest tip de abuz nu se manifestă prin leziuni fizice vizibile, ci prin intervenții constante asupra universului afectiv al copilului: culpabilizare, intimidare, izolare relațională, denigrarea figurilor de atașament sau implicarea minorului în conflictele dintre adulți. În practică, aceste conduite pot îmbrăca forme variate, de la transmiterea repetată a unor mesaje negative despre celălalt părinte, până la inducerea unui sentiment de vinovăție pentru orice manifestare de afecțiune față de acesta ori obstrucționarea relațiilor personale firești. Copilul este plasat într-un climat afectiv tensionat, în care loialitatea devine condiționată, iar exprimarea autentică a emoțiilor este sancționată. În timp, minorul ajunge să interiorizeze o perspectivă distorsionată asupra realității familiale și să își modeleze comportamentul în funcție de presiunile adultului, nu de propriile trăiri.

Din perspectivă psihologică, abuzul emoțional este considerat unul dintre cei mai insidioși factori de risc pentru dezvoltarea copilului. La nivel cognitiv, acesta poate conduce la distorsionarea amintirilor și la dificultăți în construirea unei imagini coerente despre sine și despre relațiile de familie. La nivel afectiv, induce stări persistente de anxietate, frică, vinovăție sau rușine, afectând dezvoltarea unei autonomii emoționale sănătoase. În plan social, copilul expus unui asemenea climat relațional poate interioriza modele disfuncționale de interacțiune, ceea ce îi sporește vulnerabilitatea în viața adultă la relații dezechilibrate sau abuzive. Astfel, consecințele nu se limitează la perioada copilăriei, ci pot marca întreaga traiectorie de dezvoltare a persoanei.

Din perspectivă juridico-penală, aceste realități psihologice dobândesc relevanță în măsura în care conduita adultului creează o stare de primejdie gravă pentru dezvoltarea psihică și morală a minorului. Infracțiunea de rele tratamente aplicate minorului, reglementată de art. 197 Cod penal, are o formulare deschisă, referindu-se la „măsuri sau tratamente de orice fel” prin care se pune în primejdie gravă dezvoltarea fizică, intelectuală sau morală a copilului. O asemenea formulare nu limitează sfera protecției la violența fizică, ci permite includerea formelor severe de abuz psihologic, atunci când intensitatea și consecințele acestora depășesc nivelul unor tensiuni familiale obișnuite.

În jurisprudență s-a subliniat că denigrarea sistematică a unui părinte în fața copilului, manipularea emoțională prin inducerea vinovăției, împiedicarea nejustificată a relațiilor personale sau refuzul cooperării cu specialiștii implicați în evaluarea situației minorului pot constitui elemente relevante pentru aprecierea existenței unei stări de primejdie grave. În astfel de situații, instanțele sunt chemate să evalueze nu doar conduita adultului în sine, ci și impactul concret asupra echilibrului emoțional și dezvoltării morale a copilului, printr-o analiză probatorie complexă, de regulă interdisciplinară. În această materie, orientările desprinse din practica Înalta Curte de Casație și Justiție evidențiază importanța protejării efective a minorului și a interpretării normelor penale în acord cu realitățile psihologice ale abuzului emoțional.

Necesitatea incriminării penale a formelor grave de abuz emoțional se sprijină pe mai multe considerente convergente. În primul rând, dreptul copilului la o dezvoltare armonioasă reprezintă un drept fundamental, iar protecția sa nu poate fi redusă exclusiv la dimensiunea fizică a integrității. În al doilea rând, cercetările psihologice arată că traumele emoționale pot avea efecte la fel de persistente și de profunde ca vătămările corporale, afectând capacitatea de integrare socială și echilibrul psihic al viitorului adult. În al treilea rând, experiența practică demonstrează că măsurile civile, deși esențiale, pot fi insuficiente în situațiile în care părintele abuziv persistă în conduită, sabotând intervențiile dispuse în interesul copilului.

În aceste condiții, intervenția penală se justifică în logica principiului ultima ratio: nu ca reacție automată la orice disfuncționalitate familială, ci ca mijloc necesar în acele cazuri în care minorul este expus, în mod repetat și intenționat, unei presiuni emoționale care îi compromite dezvoltarea psihică și morală. A ignora relevanța penală a unor asemenea conduite ar însemna a plasa sănătatea psihică a copilului pe un plan secundar față de integritatea sa fizică, contrar obligației statului de a asigura o protecție efectivă și completă a minorului.

În această perspectivă, abuzul emoțional asupra copilului nu mai poate fi tratat exclusiv ca o problemă de morală parentală sau de gestiune civilă a relațiilor de familie, ci trebuie recunoscut, în formele sale grave, ca o veritabilă formă de violență, susceptibilă de a atrage răspunderea penală. O asemenea abordare nu extinde nejustificat sfera represiunii, ci reflectă evoluția înțelegerii juridice a protecției copilului, în acord cu datele științifice privind impactul profund al violenței psihologice asupra dezvoltării sale.

JURISPRUDENȚĂ RELEVANTĂ

Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 788/RC/2024 (Secția penală) se înscrie în linia jurisprudenței privind limitele recursului în casație și, pe fond, clarifică modul în care conduitele de natură psihologică, sistematice și de durată, îndreptate împotriva relației copil–părinte, pot întruni tipicitatea infracțiunii de rele tratamente aplicate minorului prevăzute de art. 197 C. pen., atunci când sunt apte să producă punerea în primejdie gravă a dezvoltării intelectuale ori morale a minorului. Hotărârea are ca punct de plecare sentința penală nr. 93/23.01.2024 a Judecătoriei Oradea, pronunțată după rejudecare (ca efect al desființării unei soluții anterioare prin decizia penală nr. 519/07.10.2022 a Curții de Apel Oradea), prin care inculpatul A. (fost B.) a fost condamnat la 3 ani și 10 luni închisoare, iar inculpata D. la 3 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de rele tratamente aplicate minorului, persoană vătămată minorul C. (în contextul cauzei apar și aspecte legate de minora E., reținute ca parte din conduita imputată). În esență, instanța de fond a reținut o conduită complexă, prelungită și convergentă a celor doi inculpați, care a inclus influențarea negativă a minorilor în sensul rupturii relațiilor cu mama, obstrucționarea contactului dintre copii și mamă (inclusiv prin intervenții directe în comunicări), denigrarea mamei în fața minorilor, implicarea copiilor în conflictul parental și blocarea consilierii psihologice ori a unor măsuri de sprijin menite să repare relația, toate acestea având drept rezultat o degradare severă a raportării copiilor față de mamă și apariția unor reacții emoționale și atitudinale disproporționate, apreciate de instanțe ca apte să pună în primejdie gravă dezvoltarea lor morală și intelectuală. Un element important al raționamentului instanței de fond (menținut ulterior) este că, în paralel cu probatoriul penal, anumite constatări cu privire la influențarea negativă a minorilor de către inculpați în sensul îndepărtării de mamă fuseseră reținute și în litigii civile, prin hotărâri definitive, pe care instanța penală le-a valorificat ca repere contextuale ale conflictului și ale conduitei de durată.

În apel, Curtea de Apel Oradea, prin decizia penală nr. 452/A din 16.07.2024, a confirmat în esență soluția de condamnare și a respins apărările principale ale inculpaților. Relevant, instanța de apel a respins cererea de schimbare a încadrării juridice din art. 197 C. pen. în art. 379 C. pen. (nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului), subliniind diferența de obiect juridic și de conținut tipic: art. 197 protejează în primul rând integritatea morală și dezvoltarea minorului (cu un obiect secundar legat de relațiile de creștere și educare), incriminând punerea în primejdie gravă prin măsuri sau tratamente de orice fel, în timp ce art. 379 ocrotește relațiile privind creșterea și educarea copilului în forma punctuală a reținerii fără consimțământ sau a împiedicării repetate a legăturilor personale, în condițiile stabilite. Curtea de Apel a reținut că, în cauză, nu era vorba doar de „împiedicarea legăturilor personale” ca fapt tipic autonom, ci de un ansamblu de conduite sistematice, de natură să producă un risc grav pentru dezvoltarea psiho-emoțională a minorilor, ceea ce justifică menținerea art. 197 C. pen. Totodată, instanța de apel a respins teza potrivit căreia inculpata D. nu ar putea fi subiect activ, arătând că sfera art. 197 include orice persoană care are în grijă minorul, iar „grija” nu se reduce la un titlu formal de încredințare, ci poate rezulta din situația de fapt, atunci când persoana exercită efectiv roluri parentale, de supraveghere, creștere și decizie asupra vieții cotidiene a minorului.

În recursul în casație, ambii inculpați au invocat în principal cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. – „fapta nu este prevăzută de legea penală”. A. a susținut, în esență, că „înstrăinarea/alienarea parentală” nu poate fi subsumată art. 197 C. pen., că la data faptelor conceptul nu era reglementat, iar intervențiile legislative ulterioare (în special Legea nr. 123/2024 de modificare a Legii nr. 272/2004) ar arăta că „înstrăinarea părintească” este distinctă de „rele tratamente”, neputând exista o echivalență semantică sau juridică între cele două. D. a reluat argumentul tipicității, susținând (i) lipsa calității de subiect activ, deoarece la anumite momente indicate de acuzare nu ar fi avut o relație juridică care să o plaseze „în grija” minorilor, (ii) inexistența cerinței esențiale a infracțiunii – „punerea în primejdie gravă” – întrucât expertizele psihologice nu ar fi indicat o astfel de primejdie și (iii) faptul că, potrivit principiului ultima ratio, asemenea conflicte ar trebui să rămână exclusiv în sfera civilului.

Înalta Curte își structurează analiza în jurul a două idei directoare: (1) limitele recursului în casație și (2) verificarea exclusiv juridică a tipicității, prin raportare la situația de fapt definitiv stabilită de instanța de apel. Mai întâi, instanța supremă reafirmă constant că art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. acoperă ipotezele în care nu există corespondență deplină între fapta reținută și norma de incriminare, fie pentru că nu sunt întrunite elementele de tipicitate, fie ca urmare a unei dezincriminări; însă, în această cale extraordinară, nu se reanalizează probele, nu se reconfigurează situația de fapt și nu se substituie instanței de apel în aprecierea materialului probator. Cu alte cuvinte, ÎCCJ pornește de la faptele astfel cum au fost definitiv reținute în apel și verifică doar dacă, în drept, aceste fapte intră sau nu sub incidența art. 197 C. pen.

Pe fondul motivelor, Înalta Curte respinge, ca nefondate, cele trei axe argumentative principale ale apărării. În primul rând, cu privire la calitatea de subiect activ, ÎCCJ confirmă interpretarea potrivit căreia art. 197 C. pen. nu instituie un subiect activ „închis” la părintele biologic ori la persoana cu încredințare formală, ci include orice persoană în grija căreia se află minorul, noțiune care, în viziunea legiuitorului actual, este mai largă decât vechea formulă a „încredințării” și se poate întemeia pe o situație de fapt caracterizată prin continuitate, contact direct, implicare în viața de zi cu zi și exercitarea efectivă a autorității/îngrijirii. ÎCCJ arată că această opțiune legislativă rezultă din rațiunea reglementării (protecția minorului împotriva oricărei persoane care, în concret, îl poate supune unor măsuri sau tratamente nocive) și este compatibilă cu explicațiile oficiale despre lărgirea sferei subiecților activi. Aplicând această interpretare la cauza dedusă judecății, Înalta Curte constată că, potrivit statuărilor în fapt ale instanței de apel, inculpata D. a avut un rol activ și constant în viața minorilor, exercitând atribuții de îngrijire, supraveghere și influență, intervenind în relația cu mama și participând efectiv la conduita sistematică imputată, ceea ce este suficient pentru a o plasa în categoria persoanelor „în grija cărora se află minorul”, indiferent de existența sau inexistența, la anumite momente, a unei calități formale de „mamă vitregă” ori a unui act de încredințare.

În al doilea rând, referitor la pretinsa inexistență a punerii în primejdie gravă în lipsa unor consecințe fizice, ÎCCJ subliniază că textul art. 197 C. pen. incriminează punerea în primejdie gravă a dezvoltării fizice, intelectuale sau morale„prin măsuri sau tratamente de orice fel”, ceea ce înseamnă că nu este necesar ca activitatea să se concretizeze în violențe corporale ori în leziuni, și nici ca urmarea să fie ireversibilă. Noțiunea de „primejdie gravă” este compatibilă cu afectări de ordin psihic/emoțional atunci când, prin conduita reținută, se creează un risc serios pentru dezvoltarea normală a copilului. Înalta Curte reține că instanța de apel a identificat tocmai un asemenea lanț cauzal: conduite repetate de obstrucționare a contactului, denigrare, control, implicare a copilului în conflict, împiedicarea sprijinului psihologic și consolidarea respingerii mamei au produs suferințe morale și distorsiuni relaționale de intensitate și durată, apte să pună în primejdie gravă dezvoltarea morală și intelectuală a minorilor; totodată, din perspectiva recursului în casație, susținerea apărării că expertizele nu ar confirma primejdia ar echivala cu o solicitare de reevaluare a probelor, inadmisibilă în această cale. ÎCCJ accentuează că analiza tipicității se face raportat la conținutul normei: „măsuri sau tratamente de orice fel” poate acoperi și tratamente psihologice nocive, iar „primejdia gravă” privește dezvoltarea minorului, nu doar sănătatea fizică, astfel încât argumentul reductiv al apărării (rele tratamente = doar violență fizică) nu este conform textului și finalității incriminării.

În al treilea rând, cu privire la teza unei dezincriminări sau a imposibilității de a subsuma „alienarea/înstrăinarea parentală” art. 197 C. pen., Înalta Curte arată că discuția despre evoluțiile terminologice ori despre definiri administrative/civile ale fenomenului nu modifică elementul material al infracțiunii reținute: în cauză nu s-a sancționat o „noțiune” abstractă (alienare/înstrăinare) ca atare, ci conduite concrete, sistematice, care au afectat raportarea copiilor față de mamă și au generat reacții de respingere nejustificată sau disproporționată, producând o stare de pericol grav pentru dezvoltarea lor. Chiar dacă în planul dreptului civil sau al protecției copilului pot exista definiri și instrumente specifice, acestea nu înlătură incidența dreptului penal atunci când sunt întrunite cerințele tipice ale art. 197 C. pen. și când pericolul social al faptelor depășește sfera exclusiv civilă. Din această perspectivă, ÎCCJ nu validează ideea că ar exista un „conflict de etichete” între „înstrăinare părintească” și „rele tratamente”, ci menține abordarea potrivit căreia aceleași conduite pot fi relevante pe paliere diferite (civil/penal), iar calificarea penală depinde de îndeplinirea condițiilor incriminării: măsuri sau tratamente de orice fel + primejdie gravă pentru dezvoltarea minorului. În mod implicit, instanța supremă consideră că invocarea principiului ultima ratio nu poate conduce, în sine, la constatarea „neprevăzutului de lege penală”, atâta vreme cât faptele astfel cum sunt reținute se suprapun conținutului normei de incriminare.

În consecință, Înalta Curte concluzionează că, raportat la situația de fapt definitiv stabilită de instanța de apel, faptele imputate inculpaților realizează elementele de tipicitate ale infracțiunii de rele tratamente aplicate minorului: există măsuri/tratamente de natură psihologică și comportamentală, repetate și orientate spre izolarea minorilor de mamă și deformarea imaginii parentale, iar urmarea imediată, punerea în primejdie gravă a dezvoltării morale și intelectuale, este susținută de constatările instanței de apel privind efectele asupra minorilor (reacții emoționale severe, respingere totală, distorsiuni cognitive și afective față de mamă, imposibilitatea menținerii unei relații firești fără intervenție de specialitate). În limitele recursului în casație, ÎCCJ nu poate reconfigura tabloul probator, ci verifică exclusiv concordanța juridică dintre faptele reținute și norma penală, concordanță pe care o confirmă. Prin urmare, recursurile în casație declarate de A. (fost B.) și D. sunt respinse ca nefondate, menținându-se hotărârea instanței de apel și, implicit, soluțiile de condamnare pronunțate pentru art. 197 C. pen.

CONCLUZIE

Analiza alienării parentale relevă un fenomen deosebit de complex, situat la intersecția dintre drept, psihologie și științele sociale, cu implicații profunde asupra modului în care este înțeleasă și protejată dezvoltarea minorului. Examinarea doctrinară, jurisprudențială și interdisciplinară a demonstrat că alienarea parentală nu poate fi redusă la o simplă deteriorare a relațiilor dintre părinți sau la o reacție tranzitorie a copilului în contextul separării acestora. Ea se configurează ca un proces de influențare sistematică, caracterizat prin manipulare emoțională, denigrare deliberată și distorsionarea percepțiilor minorului, având ca rezultat instalarea unui conflict de loialitate și alterarea profundă a echilibrului său psihic.

Efectele descrise în literatura de specialitate indică faptul că minorul supus unui asemenea proces poate dezvolta anxietate, insecuritate afectivă, confuzie identitară și dificultăți persistente de relaționare. Aceste consecințe nu se limitează la perioada copilăriei, ci pot influența în mod durabil structura personalității și capacitatea de integrare socială a viitorului adult. Din această perspectivă, alienarea parentală depășește sfera unui conflict familial și se conturează ca un factor de risc major pentru dezvoltarea armonioasă a copilului.

Pe plan juridic, analiza comparativă a evidențiat că mecanismele dreptului civil și ale protecției administrative a copilului joacă un rol esențial, dar nu întotdeauna suficient, în gestionarea acestui fenomen. Măsurile privind exercitarea autorității părintești, stabilirea locuinței minorului sau reglementarea legăturilor personale pot contribui la limitarea efectelor alienării parentale, însă eficiența lor este condiționată de cooperarea părinților și de receptivitatea acestora la intervenția autorităților. În situațiile în care părintele alienator persistă într-o conduită de manipulare sistematică, iar minorul este deja afectat semnificativ, aceste instrumente pot deveni insuficiente pentru protejarea efectivă a copilului.

În asemenea ipoteze, dreptul penal își găsește justificarea în logica principiului ultima ratio. Infracțiunea de rele tratamente aplicate minorului, prevăzută de art. 197 Cod penal, oferă cadrul normativ necesar pentru a sancționa acele conduite prin care dezvoltarea psihică și morală a copilului este pusă în primejdie gravă. Recunoașterea posibilității ca formele grave de alienare parentală să se încadreze în sfera acestei incriminări nu reprezintă o extindere excesivă a dreptului penal, ci o aplicare consecventă a funcției sale de protecție față de persoanele vulnerabile.

Sub aspect probator, lucrarea a evidențiat importanța unei abordări interdisciplinare, în care expertiza psihologică judiciară, ancheta socială și celelalte mijloace de probă contribuie la reconstituirea dinamicii relaționale în care este implicat minorul. Doar printr-o astfel de evaluare complexă se poate distinge între dificultățile inerente unui conflict parental și situațiile în care copilul este supus unui proces de influențare cu efecte grave asupra dezvoltării sale.

În ansamblu, concluzia care se desprinde este că alienarea parentală reprezintă una dintre cele mai serioase forme de abuz emoțional asupra minorului, iar combaterea sa necesită o reacție juridică integrată. Dreptul civil, dreptul penal și mecanismele de protecție a copilului nu se exclud, ci se completează, fiecare intervenind în funcție de gravitatea și evoluția situației. Numai printr-o astfel de abordare coordonată poate fi asigurată protecția efectivă a interesului superior al copilului.

Alienarea parentală obligă ordinea juridică să recunoască faptul că violența asupra minorului nu se manifestă exclusiv prin atingeri aduse integrității fizice, ci și prin acțiuni subtile, repetate, care afectează în mod profund structura sa emoțională. În fața unor asemenea realități, responsabilitatea statului de a proteja copilul impune utilizarea tuturor instrumentelor juridice adecvate, inclusiv a celor penale, atunci când gravitatea situației o reclamă.

BIBLIOGRAFIE:

Mihail Udoriu, Sinteze de Drept penal. Partea Specială, ed. 6, vol II, Ed. C.H. Beck, 2025

https://lege5.ro/gratuit/gmztsmzugu2a/hotararea-in-cauza-ri-si-altii-impotriva-romaniei-din-04122018-cererea-nr-57077-16

[1] Studentă, anul IV, Facultatea de Drept – Universitatea din Oradea

[2] https://www.bihorjust.ro/tipicitatea-infractiunii-de-rele-tratamente-aplicate-minorului-in-contextul-abuzului-emotional-parental-jurisprudenta-iccj/

[3] Diana Flavia BARBUR av. Baroul Cluj,  Alienarea parentală  în PANDECTELE ROMÂNE NR. 6/2016, p. 77;

[4] A se vedea în acest sens:  https://www.universuljuridic.ro/dimensiunea-invizibila-a-violentei-in-familie-violenta-psihologica-intre-realitate-sociala-si-realitate-juridica/

[5] Cătălin Luca  Alienarea parentală: abuz emoţional şi psihologic asupra copilului în contextul divorţului părinţilor, în  ANALELE ŞTIINŢIFICE ALE UNIVERSITĂŢII „ALEXANDRU IOAN CUZA” DIN IAŞI TOMUL LXVI/I, ŞTIINŢE JURIDICE, 2020 pp. 77-78;

[6] https://lege5.ro/gratuit/gmztsmzugu2a/hotararea-in-cauza-ri-si-altii-impotriva-romaniei-din-04122018-cererea-nr-57077-16 ;

[7] A se vedea în acest sens: C.Luca  “Alienarea parentală: abuz emoţional şi psihologic asupra copilului în contextul divorţului părinţilor” în  ANALELE ŞTIINŢIFICE ALE UNIVERSITĂŢII „ALEXANDRU IOAN CUZA” DIN IAŞI TOMUL LXVI/I, ŞTIINŢE JURIDICE, 2020 pp. 77-82,